Pagina documente » Drept » Aspecte teoretice si de practica judiciara privind unitatea de infractiune

Despre lucrare

lucrare-licenta-aspecte-teoretice-si-de-practica-judiciara-privind-unitatea-de-infractiune
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-aspecte-teoretice-si-de-practica-judiciara-privind-unitatea-de-infractiune


Cuprins

Cuprins
Aspecte teoretice si de practica judiciara privind unitatea de infractiune
INTRODUCERE i
CAPITOLUL I - Notiunea generala de infractiune 1
1.1 - Infractiunea- institutie fundamentala a dreptului penal 1
1.2 - Aspecte generale ale infractiunii 2
CAPITOLUL II - Consideratii generale privind unitatea si
pluralitatea de infractiuni 6
2.1 - Notiunile de unitate infractionala si pluralitate de infractiuni 6
2.2 - Distinctia intre unitatea infractionala si pluralitatea de infractiuni 8
2.3- Problema unor criterii distinctive intre unitatea si pluralitatea
infractionala 14
CAPITOLUL III - Notiunea si felurile unitatii de infractiune 19
3.1- Notiunea unitatii de infractiune 19
3.2 - Unitatea naturala de infractiune 20
3.3- Solutii de practica judiciara cu privire la unitatea naturala
de infractiune 22
3.4- Unitatea legala de infractiune 23
3.5- Solutii de practica judiciara cu privire la infractiunea continuata 24
3.6- Solutii de practica judiciara cu privire la infractiunea complexa 27
CAPITOLUL IV - Tipuri ale unitatii naturale de infractiune 29
4.1- Infractiunea simpla 29
4.2 - Infractiunea continua 31
4.3- Infractiunea deviata 44
CAPITOLUL V - Tipuri ale unitatii legale de infractiune 52
5.1- Infractiunea continuata 52
5.2 - Infractiunea complexa 85
5.3 - Infractiunea de obicei 102
5.4 - Infractiunea progresiva 106
CONCLUZII 115
BIBLIOGRAFIE 117

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

Introducere

In practica legislativa, cat si in jurisprudenta, problematica unitatii si pluralitatii de infractiuni ocupa un loc important prin consecintele pe care acestea le atrag asupra raspunderii penale a faptuitorului, ca si prin diversitatea aspectelor sub care se infatiseaza.Aceasta a condus de altfel la sistematizari diferite ale acestei materii:unele legislatii o reglementeaza in cadrul dispozitiilor privitoare la infractiune(de pilda, legea penala romana,legea penala italiana);alte legislatii in capitolul privitor la pedeapsa (de exemplu legea penala franceza, legea penala germana), iar unele aspecte sunt tratate in cadrul teoriei normei penale(de exemplu, aspectele privind concursul de norme penale).

Dar chiar tratarea unitatii de infractiune in raport cu pluralitatea este diferit abordata in doctrina penala romana. Unii autori se ocupa de aceasta materie inainte de pluralitatea de infractiuni, considerand ca, inainte de a clarifica conceptul de pluralitate trebuie investigat conceptul de unitate ca element component al pluralitatii (V.Dongoroz, C.Bulai, C. Mitrache, M.Zolyneak). Alti autori trateaza materia unitatii dupa pluralitatea de infractiuni, urmand sa sublinieze opozitia dintre pluralitate si unitate(M. Basarab), iar altii o trateaza intre institutia concursului de infractiuni si recidiva, chiar daca legea penala reglementeaza unele forme de unitate legala de infractiuni dupa recidiva.

O prima incercare de a trata sistematizat aceasta materie in doctrina romana a facut-o Ion Tanoviceanu in cursul sau din 1912, care nu distingea inca suficient de clar ipotezele cand unitatea de infractiune avea la baza o unitate naturala a actului sau o pluralitate de acte contextuale, de unitatea legala de infractiune cand factorul unificator este exclusiv legea penala.

În evolutia sa ulterioara doctrina romaneasca a adancit mai departe materia unitatii de infractiuni, un rol important in aceasta evolutie avand lucrarile profesorului V.Dongoroz care, pentru prima data a tratat complet si a conceptualizat in mod desavarsit aceasta materie pornind de la logica interna a fenomenelor cercetate.

În prezent exista o tendinta manifesta moderna de a gasi formule care sa largeasca conceptul de unitate de infractiune, spre a sustrage pluralitatea de acte (actiuni) tratamentului concursului de infractiuni. O atare preocupare se manifesta in mod limitat si in doctrina romana, dat fiind ca si la noi cumulul juridic poate sa ajunga la totalizarea pedepselor, solutie pe care legea nu o interzice(art.34 al. ultim Cod Penal), oprind numai depasirea totalului pedepselor stabilite de instanta pentru infractiuni concurente.

Aceasta tendinta spre nuantarea sistemului sanctionator, spre inlaturarea rigiditatii si automatismelor, raspunde unor cerinte actuale indreptate spre personalizarea sanctiunii penale si spre identificarea unui tratament modern cat mai adecvat fiecarui condamnat.

Capitolul 1

NOTIUNEA GENERAL? DE INFRACTIUNE

§1. Infractiunea–institutie fundamentala a dreptului penal [1 Dongoroz, V., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stanoiu, R., Explicatii teoretice ale codului penal roman, vol.1, Partea generala, Editura Academiei, Bucuresti 1970.]

I

nstitutiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infractiunea, raspunderea penala si pedeapsa. Aceste institutii sunt caracterizate ca fundamentale deoarece, indiferent daca apartin partii generale sau speciale a dreptului penal, in cadrul si in jurul acestora graviteaza toate reglementarile legii penale.

Între cele trei institutii sus-mentionate exista o stransa legatura si conditionare, in sensul ca, institutia infractiunii determina existenta si functionarea celorlalte doua institutii. Astfel, fara infractiune nu poate exista raspundere penala si fara raspundere penala nu se poate concepe aplicarea unei pedepse.

În acelasi timp, savarsirea oricarei infractiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsa, iar pedeapsa implica, din partea persoanei care o suporta, raspunderea sa penala pentru fapta savarsita.

Codul penal da expresie acestei relatii in art.17 al.2 in care se arata ca „infractiunea este singurul temei al raspunderii penale”. În ipoteza in care, datarita unor cauze determinate prevazute de lege (legitima aparare, stare de necesitate, constrangere fizica sau morala) caracterul penal al faptei savarsite este inlaturat, nu exista nici raspundere penala si, de asemenea, nici pedeapsa.

Dintre cele trei institutii fundamentale ale dreptului penal, cea a infractiunii este cea mai importanta, pentru ca, asa cum s-a subliniat in doctrina penala, ea constituie „piatra de temelie a oricarui sistem de drept penal”, deoarece reglementarile sale se rasfrang asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal.

Prin urmare, infractiunea, ca institutie fundamentala presupune un ansamblu de norme penale prin care se reglementeaza, in general, conditiile de existenta si trasaturile caracteristice comune tuturor infractiunilor descrise de legea penala.

Codul penal roman in vigoare a consacrat institutiei infractiunii Titlul al II-lea al partii sale generale, iar in cele 5 capitole ale acestuia s-au stabilit trasaturile generale si comune ale faptelor prevazute de legea penala, conditiile in care aceste fapte sunt periculoase si atrag raspunderea penala a celor ce le-au savarsit, indiferent de natura infractiunii comise.

§ 2. Aspecte generale ale infractiunii [2 Dongoroz, V., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stanoiu, R., Explicatii teoretice ale codului penal roman, vol.1, Partea generala, Editura Academiei, Bucuresti 1970.]