Pagina documente » Drept » Avocatul poporului. Rolul functiile si atributiile sale

Despre lucrare

lucrare-licenta-avocatul-poporului.-rolul-functiile-si-atributiile-sale
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-avocatul-poporului.-rolul-functiile-si-atributiile-sale


Cuprins

CUPRINS
CAP.I: Scurt istoric al institutiei Ombudsmanului
Sectiunea I: Diferite aspecte privind dreptul constitutional - ramura principala a dreptului rominesc
Sectiunea a II-a: Garantiile constitutionale ale drepturilor si libertatilor publice
Sectiunea a III-a: Premisele istorice care au dus la aparitia institutiei Avocatul Poporului in Rominia
Sectiunea a IV-a: Ombudsmanul in sisteme constitutionale
internationale
CAP.II: Avocatul Poporului - rol, functie, atributii
Sectiunea I: Reglementarea institutiei, cadrul legal
Sectiunea a II-a: Numirea si atributiile avocatului poporului
Sectiunea a III-a: incetarea din functie a Avocatului Poporului. Raspunderi, imunitati
Sectiunea a IV-a: Concluzii cu privire la institutia si functia Avocatului Poporului
CAP. III: Institutia Ombudsmanului = studiu comparat =
Sectiunea I: Aparitia si dezvoltarea institutiei pe plan international
Sectiunea a II-a: Legislatia privind institutia Ombudsmanului pe continentul european
Sectiunea a III-a: Concluzii cu privire la institutia ombudsmanului in contextul international
CAP. IV: Concluzii
Anexa 1 - Anul infiintarii si aria competentei ombudsmanului
Anexa 2 - Legea nr. 35/1997
Anexa 3 - Structura institutiei Aparatorul Poporului din Spania
p. 3
p. 3
p. 5
p. 8
p. 14
p. 21
p. 21
p. 24
p. 29
p. 31
p. 35
p. 35
p. 39
p. 51
p. 55
p. 62
p. 65
p. 75

EXTRAS DIN DOCUMENT

?CAP. I Scurt istoric al institutiei ombudsmanului

Sectiunea I. Diferite aspecte privind dreptul constitutional – ramura principala a dreptului romanesc

Prin drept, in general, se intelege ansamblul normelor juridice edictate sau sanctionate de stat prin care acesta stabileste drepturile si obligatiile indivizilor, modul de organizare si functionare ale puterilor statului, precum si raporturile dintre ele si prin care sunt instituite si aparate ordinea si stabilitatea sociala – norme a caror respectare este general obligatorie si asigurata prin forta de constrangere a statului. La baza tuturor definitiilor date dreptului sta definitia lui Ulpian: „Jus est bani et aequi” ( dreptul este arta binelui si a echitatii).

Fiecare ramura de drept are propriile institutii juridice care stau la baza tuturor reglementarilor privind ramura de drept respectiva. Institutiile din dreptul constitutional sunt impuse tuturor ramurilor de drept deoarece Constitutia este legea fundamentala a unei tari.

Dreptul constitutional este ansamblul de reguli si principii dupa care se organizeaza si se guverneaza un stat (forma statului, organizarea, functionarea si raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor publice dar si organizarea politica a statului).

Institutia juridica de drept constitutional este acea componenta a sistemului de drept in care se includ totalitatea normelor juridice care reglementand un manunchi unitar de relatii sociale, instaureaza o categorie aparte de raporturi juridice. Normele juridice respective isi vor pastra individualitatea si specificitatea, locul intr-un anumit izvor de drept, vor fi aplicate separat sau concomitent unui anumit gen de relatii sociale. Prin impactul lor cu normele juridice, relatiile sociale respective devin raporturi juridice.

Constitutia reprezinta principalul izvor al dreptului constitutional. În Constitutie sunt inscrise principiile de drept, orientarile fundamentale pentru toate ramurile dreptului. Obiectul dreptului constitutional poate fi privit din trei puncte de vedere, putandu-se astfel vorbi de un obiect triplu [1 Genoveva Vrabie, Op. cit., p.15].

Într-o prima ipostaza, obiectul dreptului constitutional il constituie reglementarea institutiilor politice si a celor administrative si jurisdictionale (dreptul constitutional institutional ).

În al doilea cand, obiectul dreptului constitutional cuprinde reglementarea sistemului surselor dreptului sau sistemul normativ (dreptul constitutional normativ).

În a treia ipostaza, obiectul dreptului constitutional il formeaza reglementarea drepturilor si liberalitatilor cetatenesti (dreptul constitutional substantial sau relational).

Constitutia, alaturi de legile constitutionale, de anumite legi organice si decretele lege constituie izvor de drept constitutional.

În categoria subiectelor dreptului constitutional intra statul si anumite organisme ale sale, partidele si formatiunile politice legal constituite, Avocatul poporului, cetatenii grupati in circumscriptii electorale dar si un numar de 250000, respectiv 500000 de cetateni cu drept de vot, carora li se recunoaste dreptul de initiativa legislativa sau de revizuire a Constitutiei, cetateanul in anumite ipostaze (alegator, destinatar al drepturilor si indatoririlor fundamentale), candidatii propusi de partidele si formatiunile politice legal constituite, candidatii independenti la functia de presedinte al Romaniei, deputat sau senator ori in functiile elective pe plan local (primari ori membrii ai consiliilor locale), organizatii neguvernamentale legal constituite care au ca unic scop apararea drepturilor omului (in raporturi juridice cu caracter electoral), deputatii si senatorii. Cu ocazia campaniilor electorale cetatenii capata periodic calitatea de subiect de drept constitutional.

Sectiunea a II-a. Garantiile constitutionale ale drepturilor si libertatilor publice

Prima dintre garantiile respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti este insasi inscrierea lor in Legea fundamentala. Astfel drepturile si libertatile cetatenesti capata forta juridica a unei dispozitii constitutionale.

Garantarea drepturilor si libertatilor publice se poate asigura prin controlul constitutionalitatii legilor. În asemenea situatie dispozitia legala referitoare la un anumit drept fundamental apreciata ca fiind neconstitutionala de autoritatea publica competenta, nu se aplica.

O forma de garantare a drepturilor cetatenesti este controlul parlamentar exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate in domeniul drepturilor omului. Comisiile parlamentare pot dezbate proiecte de lege sau propuneri legislative referitoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind astfel la perfectionarea cadrului juridic de exercitare a drepturilor cetatenesti.

Institutia Ombudsmanului

În ultimele decenii, tot mai multe tari au introdus in sistemul juridic national o institutie receptata din practica parlamentara suedeza, care are ca rol solutionarea plangerilor ce se i adreseaza de cetatenii care pretind ca drepturile lor au fost incalcate de functionar sau autoritati ale administratiei publice. Este vorba de institutia „Ombudsmanului”.

Aceasta institutie s-a format in Suedia in anul 1809. anterior acestui an in aceasta tara exista practica ca Parlamentul (Riksdag) sa numeasca un imputernicit al sau, investit cu prerogative de a cerceta si solutiona plangerile persoanelor vatamate in drepturile lor prin abuzuri ale administratiei regale.

În limba suedeza ombut inseamna mandat, procura, imputernicire. Ombudsman desemneaza institutie investita de Riksdag printr-un mandat de reprezentare sa examineze plangerile ce i se adreseaza de cei ce pretind ca le-au fost incalcate drepturile garantate de Constitutie.

Ombudsmanul poate fi definit ca autoritatea numita de Parlament si raspunzator fata de acesta, caruia i se confera prin Constitutie sau printr-o lege speciala dreptul de a solutiona plangerile ce i se adreseaza de cetatenii care pretind ca organele executive le-au incarcat s-au nesocotit drepturile recunoscute la nivel constitutional.

Initial a fost numit un singur ombudsman dar in prezent Riksdag-ul numeste patru ombudsmani.

Aceasta institutie a fost receptata, de Finlanda in 1919, Danemarca in 1953, Norvegia in 1952, dar a fost consacrata si in alte tari: Marea Britanie, Franta, Spania, Ungaria, Portugalia, Olanda, Italia, Polonia, Austria, Romania si altele.

Denumirea institutiei ombudsmanului difera de la tara la tara: médieteur de la République (Franta); Defensor del Pueblo (Spania); Provedor de Justica (Portugalia); Volksanwaltscheft (Austria); Diwan El Mazalen (Egipt); Difensore Civico (Italia); Avocatul Poporului (Romania) etc.

În doctrina si practica constitutionala recenta este recunoscuta importanta institutiei Ombudsmanului pentru garantarea si apararea drepturilor si libertatilor cetatenesti. Ombudsmanul este numit in Parlament pentru un mandat a carui durata difera de la stat la stat. În general, mandatul ombudsmanului este de patru ani. Parlamentul are dreptul de a-l revoca pe ombudsman inainte de expirarea mandatului daca acesta s-ar face vinovat de incalcarea Constitutiei sau a legilor ori ar avea o conduita reprosabila. În principiu, ombudsmanul isi desfasoara activitatea la nivel national. Aceasta nu este o regula (ex: in Statele Unite nu a fost infiintata o asemenea institutie la nivel federal). Puterea ombudsmanului se reduce la dreptul de a face recomandari autoritatilor publice vinovate de incalcarea drepturilor unor persoane, de a controla activitatea organelor administratiei publice carora le revin atributii in domeniul drepturilor omului de a inspecta institutii de detinere, spitale, scoli si altele. În unele sisteme constitutionale ombudsmanul are dreptul de a actiona in justitie, in conditii prevazute de lege, functionarii care s-au facut vinovati de incalcarea drepturilor unor persoane. Dreptul de actiune judiciara se bazeaza pe investirea prin Constitutie a ombudsmanului cu atributia de a veghea la respectarea legilor in domeniul drepturilor omului. În exercitarea atributiilor sale, ombudsmanul nu se substituie altor organisme carora le sunt conferite atributii privind apararea drepturilor omului. Ombudsmanul este independent fata de toate celelalte autoritati publice, inclusiv fata de Parlament care il numeste si il poate revoca inainte de expirarea mandatului sau [2 Ioan Ceterchi, Op.cit., p. 53 ]. Nu este permisa nici o ingerinta in activitatea ombudsmanului, nici chiar din partea Parlamentului. Ombudsmanul prezinta anual un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a investigat, solutiile date etc. in raportul anual pot fi facute recomandarii Parlamentului si Guvernului privind perfectionarea legislatiei in materie sau a activitatii unor departamente sau alte autoritati guvernamentale ori ale administratiei publice care intereseaza drepturile omului. Pentru a-si exercita in conditii corespunzatoare activitatea, ombudsmanul, are nevoie de concursul celorlalte autoritati publice. Constitutia prevede obligatia autoritatilor publice de a pune la dispozitia ombudsmanului toate datele, informatiile si documentele de care acesta ar avea nevoie pentru a-si exercita atributiile. Ombudsmanul isi exercita atributiile la plangerea persoanelor ale caror drepturi au fost vatamate sau din oficiu, cand are informatii, date privind incalcarea unor drepturi cetatenesti sau cand constata el insusi asemenea incalcari.

Cererile care se adreseaza ombudsmanului trebuie facute in scris si semnate. Anonimele nu se iau in considerare in principiu. Nu se iau in considerare plangerile cetatenilor ale caror drepturi au fost incalcate cu unu sau doi ani inainte de sesizarea ombudsmanului. Dar asta numai in unele state.

Putem concluziona ca activitatea ombudsmanului este in principiu publica, ceea ce nu impiedica ca persoanele lezate sa solicite ombudsmanului caracterul confidential al plangerii. Ombudsmanul poate decide din proprie initiativa caracterul secret al activitatii sale pentru motive temeinice (ex: apararea secretelor militare, a ordinii publice, a moralei). Actele emise de ombudsman sunt acte de autoritate si pot lua forma unor decizii, cereri, recomandari, citatii si altele.

Sectiunea a III-a. Premisele istorice care au dus la aparitia institutiei Avocatul Poporului in Romania

„Avocatul Poporului” este o institutie relativ recenta in Romania, consacrata in dispozitiile Constitutiei din 1991 in Titlul II Cap. IV. Aceasta institutie este fara precedent in Romania deoarece pana la revolutia din 1989 drepturile cetatenilor si drepturile lor nu erau garantate ci erau slab conturate si precizate. Ca fundament al existentei acestor drepturi si libertati cetatenesti sta Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului din 26 august 1789. Articolul 16 din aceasta declaratie prevede ca „orice societate in care garantarea drepturilor nu este asigurata, nici separatia puterilor determinata nu are constitutie”.

La mijlocul secolului trecut, cele doua Principate Romane, Tara Romaneasca si Moldova, se gaseau impresurate de trei mari imperii care se confruntau inversunat pentru suprematie: la sud, Imperiul Turcesc (din care cele doua principate faceau Parte nominal, dar isi pastrau individualitatea lor statala si autonomia interna), la apus Imperiul Austriac, iar la rasarit si miazanoapte Imperiul Rus.

Astfel, in Regulamentele Organice din 1831, 1832 ale Tarii Romanesti si respectiv Moldovei putinele drepturi ale romanilor erau oarecum pazite si garantate de Obicinuita Obsteasca Adunare, parlament unicameral, in care nu se aflau nici reprezentanti ai burgheziei si nici ai taranimii.

Mai tarziu, in 1848, romanii au pus bazele unei ideologii politice si a unei conceptii de organizare statala. Astfel, in proclamatii ca: „Petitiunea – proclamatiune a boierilor si notabililor moldoveni” (Iasi, 27 martie / 8 aprilie 1848); „Proclamatia nationala” (Blaj, 4/16 mai 1848); „Proclamatia de la Islaz” (9/21 iunie 1848), s-au oglindit sperantele si drepturile romanilor, dat fiind ca aceste proclamatii si petitii aveau valoarea unor declaratii de drepturi in care au fost inscrise o serie de principii ce oglindeau revendicari fundamentale ale natiunii romane. În urma inabusirii revolutiei de la 1848 a urmat razboiul Crimeii care s-a incheiat cu Tratatul de Pace de la Paris din 1856. in acest tratat se preciza ca organizarea Principatelor era hotarata de puterile semnatare ale Tratatului, Franta, Anglia, Austria, Prusia, Sardinia, Turcia si Rusia, iar Transilvania era reinglobata Imperiului neoabsolutist austriac. Tratatul de pace din 30 martie 1856 nu cuprindea nici o dispozitie clara cu privire la drepturile romanilor si cu atat mai putin o garantie a acestor propuse drepturi.

A urmat Conventia de la Paris din anul 1858, prin care s-a unirea principatelor intr-un singur stat cu numele de Romania. Principatele Rom2ne se constituiau sub denumirea de „Principatele Unite Moldavia si Valahia”. În acest act important pentru Tarile Romane nu se prevedea nimic in legatura cu drepturile romanilor si libertatilor acestora. Atributiile judecatoresti reveneau in totalitate Înaltei Curti de Justitie si Casatie cu sediul la Focsani.

Prin Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris („Statutul lui Cuza”) din 1864 s-au adus modificari esentiale Conventiei de la Paris. În acest act normativ, cunoscut ca prima Constitutie a Principatelor, se recunosteau drepturile fundamentale ale romanilor si, in acelasi timp, se acorda o atentie deosebita taranimii care a beneficiat in timpul domniei lui Al. I. Cuza de o lege rurala (14 august 1864).

La 10 mai 1866 Carol de Hohetzollern depune juramantul de credinta, instaurand astfel domnia unei dinastii care a durat aproape un secol, pana la 30 decembrie 1947. a fost adoptata o noua monarhie si a regimului burghezo – mosieresc, anihilandu-se tot ceea ce Al. I. Cuza recunoscuse maselor muncitoare si anume: drepturile fundamentale care alaturau diferentele de clasa. Publicata la 1 iulie 1866 in Monitorul Oficia nr.142, Constitutia a proclamat o serie de principii constitutionale ale revolutiei burgheze de la 1789 din Franta. În Constitutie figurau „drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului” dar acestea erau pur formele deoarece aplicarea si exercitarea lor ar fi adus prejudicii claselor dominante. O data in plus romanii nu aveau sa beneficieze de o garantie a drepturilor cetatenesti, dar mai ales de o existenta efectiva, materiala a acestor drepturi si libertati, deja existente in alte tari la acea vreme. Asadar Titlul II din Constitutia de la 1866 „Despre drepturile romanilor” are doar o lege scrisa fara aplicare practica.

Pana la realizarea statului national unitar in 1918, Constitutia din 1866 a fost supusa la trei revizuiri: in 1879 (reclamata de hotararea Congresului de la Berlin din 1878), in 1884 (revizuirea a fost motivata prin declararea independentei si ridicarea Principatelor Unite la rangul de Regat), in 1917 (prin revizuire s-a hotarat exproprierea de terenuri cultivabile in vederea reformei agrare si s-a introdus un nou sistem electoral bazat pe votul universal si reprezentarea proportionala).

În mesajul regal din 28 martie 9122, regele Ferdinand I sublinia ca „deputatii si senatorii sunt chemati sa dea , pe temelii democratice, sincere si sanatoase, asezamantul constitutional pe care Romania Întregita il asteapta”. Astfel, la 29 martie 1923 a fost adoptata o noua Constitutie, prin modificarea Constitutiei de la 1866. din cele opt titluri ale sale Titlul II se intitula „Despre drepturile romanilor”. S-au afirmat principiile libertatii si egalitatii tuturor romanilor fara deosebire de origine etnica, de limba, religie, nastere sau clasa sociala. Însa toate acestea, ramaneau – ca si in trecut – doar formale cu atat mai mult cu cat dreptul de vot al cetatenilor excluderea pe militarii activi si femeile. Timp de 15 ani Constitutia din 1923 a carmuit viata politica din tara aceasta, nefiind asa cum se pretindea, o constitutie ce recunostea principiile fundamentale consacrate de revolutia franceza de la 1879.

Începand cu anul 1934 s-a trecut in mod deschis la practica constanta a decretelor – legi si la acapararea puterii legislative de catre rege si guvern. În 1938 este adoptata o noua Constitutie urzita in culisele palatului regal de Carol al II-lea si cei din jurul lui. Aceasta Constitutie a avut la baza proiectul intocmit de Istrate Micescu si a fost editata la 20 februarie 1938 de regele Carol al II-lea. Legea fundamentala a inlaturat principii caracteristice democratiei parlamentare burgheze si printre altele, a conservat restrangerea libertatilor si drepturilor cetatenesti (pana la lichidarea unora) dar si primatul indatoririlor. Aici nu se punea problema unor garantii efective a drepturilor cetatenesti, cu atat mai mult cu cat aceste asa-zise drepturi au incetat sa existe chiar si formal.

Acestei perioade de grea incercare pentru politica si existenta statului roman i-a urmat alta si mai grea i care semnificative sunt actele politice ale dictaturii fasciste legionare, perioada marcata de prezenta in viata politica a generalului Ion Antonescu. Suspendarea constitutiei din 1938 are loc inainte cu doua zile de numirea generalului Antonescu in functia de presedinte al Consiliului de Ministri, in toamna anului 1940 la 3 septembrie. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a trebuit sa abdice in favoarea fiului sau Mihai. În aceeasi zi a fost dat un decret prin care Ion Antonescu a fost investit cu depline puteri pentru conducerea statului roman. Odata cu proclamarea Romaniei ca stat national legionar, „Garda de Fier” devine singura organizatie politica admisa, dupa ce in prealabil Parlamentul fusese dizolvat. Decretul referitor la proclamarea statului legionar a fost abrogat in urma rebeliunii legionare din 15 februarie 1941. De la aceasta data si pana la 23 august 1944 Ion Antonescu a condus tara fara nici o lege fundamentala, sprijinindu-se pe aparatul militaro-fascist. Daca pana la aceasta data romanii mai sperau la o recunoastere totala a drepturilor lor, incepand cu aceasta perioada ei au acceptat tacit, fortati de imprejurari politice, incalcarea principalelor drepturi si libertati care au existat din vremuri stravechi cand inca nu erau legile scrise. Domnia generalului Antonescu a lipsit statul roman de legea fundamentala, motiv pentru care apararea drepturilor cetatenilor era un vis prea indepartat, interzis romanilor din acea vreme.

Viata societatii romanesti se transforma odata cu rasturnarea dictaturii militaro-fasciste de la 23 august 1944, cand prin decretul 1626 reintra in vigoare Constitutia din 29 martie 1923, cu anumite rezerve. Prin legea numarul 363 din 30 decembrie 1947 statul roman s-a constituit in Republica Populara Romana. Revine romanilor un drept universal de vot, de aceasta data fara nici o ingradire. Dar celelalte drepturi si libertati aveau sa mai astepte ceva timp pana la consacrarea lor legala si aplicarea lor intocmai. Dar incep sa se creeze premisele formarii unei garantii a acestor drepturi, aproape inexistente.

Ulterior constituirii Partidului Comunist Roman, ca partid unic al proletariatului, in Romania se adopta o noua Constitutie care intra in vigoare la 13 aprilie 1948. Aceasta Constitutie este prima lege fundamentala de tip socialist a Romaniei. Printre multe alte probleme, Constitutia din 1948 consacra drepturile si indatoririle fundamentale in frunte cu drepturile social-economice. Aceasta Constitutie contine garantii materiale a exercitarii drepturilor cetatenesti si consacra, totodata, drepturi cetatenesti noi cum ar fi : dreptul la munca, dreptul la odihna, dreptul de ocrotire sociala, dreptul la invatatura. Dar toate acestea devin ineficiente fara existenta unei institutii a carei unica indatorire sa fie garantarea, apararea drepturilor cetatenesti in raport cu alte puteri ale statului, pe plan intern, dar si la nivel international. În alte state aceasta institutie care devenise imperios necesara, isi conturase precis existenta.

Între 19 mai si 15 septembrie 1952 masele populare dezbat proiectul unei noi Constitutii. Dupa ce proiectul e discutat si in Marea Adunare Nationala el este adoptata de aceasta in ziua de 24 septembrie 1952, cu unanimitate. Constitutia din 1952 consfinteste democratismul consecvent al oranduirii noastre de stat, existenta unor drepturi si libertati de care s-au bucurat oamenii muncii, numai ca aceste drepturi nu au putut fi exercitate nelimitat intr-un cadru democratic, deoarece comunismul limitase deja acest cadru al drepturilor si libertatilor cetatenesti. De o garantie reala nici nu putea fi vorba pentru ca se stia de influentele marxist-leniniste asupra Partidului Comunist Roman.