Pagina documente » Stiinte politice » Deceptii si reusite in integrarea profesionala

Despre lucrare

lucrare-licenta-deceptii-si-reusite-in-integrarea-profesionala
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-deceptii-si-reusite-in-integrarea-profesionala


Cuprins

PLANUL LUCRARII
I. INTRODUCERE
II. FUNDAMENTAREA TEORETICA
III. Jurnalismul ca zona profesionala
IV. Cai de acces in profesie
V. Forme de pregatire profesionala: generala sau specializata
VI. Organizatia mass-media ca mediu cultural
VII. Conflictul normat
VIII. METODOLOGIA LUCRARII
IX. Chestionar
X. Subiecti
XI. CORPUSUL DE ANALIZA
CONCLUZII

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

INTRODUCERE

Cand luam in discutie facultatile de jurnalism, integrarea profesionala nu aduce in prim-plan absolventul. Una dintre realitatile specifice ale facultatilor de profil este aceea ca studentii lor nu asteapta obtinerea diplomei pentru a deveni preocupat de gasirea unui loc de munca.

Accesul in profesie. Cai de acces. Criterii de selectie la angajare

În mod traditional, cariera jurnalistica a reprezentat o zona deschisa tuturor aspirantilor care faceau dovada unor anume inclinatii si aptitudini, indiferent de clasa sociala si pregatirea teoretica. Fata de ultimii 30 de ani, odata cu cresterea ponderii pregatirii de specialitate in munca jurnalistica, portretul anonimului care se indreapta spre jurnalism a cunoscut numeroase modificari. Ca punct de plecare vom mentiona rezultatul cercetarilor lui Hugh Stephenson si Pierre Mory (1991). Perspectiva traditionalista asupra jurnalismului contureaza o cariera deschisa tuturor aspirantilor, indiferent de studii sau clasa sociala. Devenea jurnalist oricine dovedea o oarecare abilitate de a comunica folosind cuvinte si fraze mestesugite. Orizontul de recrutare s-a ingustat simtitor odata cu aparitia si frecventarea cursurilor de specialitate sau, in timp, cu absolvirea unei facultati de specialitate. Stevenson si Mory argumenteaza si ca media de varsta a jurnalistilor a crescut semnificativ, iar acest fapt se datoreaza, in mare parte, nivelului tot mai ridicat al educatiei, al pregatirii teoretice pe care le presupune accesul in aceasta profesie (1991, p. 27). Situatia este semnificativ diferita fata de perioada in care singura sansa pe care un tanar o avea pentru a se putea apropia de domeniul jurnalistic o reprezenta munca propriu-zisa intr-o redactie.

Multi spun ca jurnalistii se nasc, nu se formeaza. Cei care se apropie de aceasta meserie trebuie sa aiba cateva calitati native: abilitati de comunicare, spirit investigativ, usurinta de a se exprima, capacitatea de a se descurca in situatii dificile. Cea mai buna metoda, in acest tip de pregatire, este munca alaturi de un jurnalist experimentat de la care novicele sa “fure” secretele meseriei. Înainte de al doilea Razboi Mondial, aceasta era modalitatea prin care puteai deveni jurnalist. Situatia s-a schimbat insa, gradual, dupa acest moment. Din ce in ce mai mult, jurnalistul devine parte integranta a procesului de productie, in cadrul caruia incepe sa preia din ce in ce mai multe atributii (Denis Ruellan, 1994, p. 218). Îi sunt necesare cunostinte de utilizare a computerului, de paginare, chiar si de folosire a arsenalului fotoreporterilor si operatorilor, a personalului considerat, pana nu demult, “auxiliar”. Astfel de sarcini erau candva straine de munca jurnalistului dar au aparut pe masura ce tehnologia a inceput sa schimbe fata mass-media. Cerintele angajatorilor au crescut, parte din ele in paralel cu evolutia tehnologiei. Acest fapt i-a facut pe cei care investeau in presa sa isi revizuiasca tehnicile de recrutare a noilor angajati. Cu alte cuvinte, si-a intrat in drepturi criteriul economic, in sensul ca angajatorii au inceput sa simta ca nu mai au nici timpul, nici rabdarea, nici mijloacele materiale necesare pentru a “creste” jurnalisti. Denis Ruellan (1994, p. 215) apreciaza ca, desi neoficial, angajatorii manifesta preferinte vadite spre candidatii cu nivelul de pregatire cel mai ridicat. Jean-Marie Charon (1993, p. 115) descrie universul jurnalismului ca fiind populat de “specialisti”, de oameni ce s-au pregatit pentru a lucra in diverse domenii dar care au ajuns, intr-un fel sau altul, in presa, desi nu aceasta fusese “destinatia lor intiala”.

Situatia celor care patrund in campul profesional ce tine de jurnalism este, in continuare, incerta. Multi sunt angajati chiar fara nici o calificare in domeniu, in timp ce altii detin o diploma universitara dar in sfere profesionale care nu au nici o legatura cu aceasta profesie.

Oliver Boyd-Barrett (1970, p. 189) considera ca, atata timp cat nu exista un control, o sistematizare a cailor de acces in munca jurnalistica, nu vor exista standarde si criterii care sa conditioneze acceptarea candidatilor sau, cel putin, sa dea o idee clara asupra a ce este considerat a fi “meritul”. Angajatorii, spune el, par a sustine, in bloc, ca perioada de proba furnizeaza informatii clare, de netagaduit, asupra capacitatii viitorului angajat de a lucra intr-o redactie (1970, p. 190). Argumentul este insa imposibil de generalizat si de aplicat la jurnalism in general. Angajatorii au pretentii diferite, asteptari diferite si, mai mult, organizatiile media sunt diferite, atat ca orientare cat si ca modalitate de distribuire a sarcinilor si atributiilor de serviciu. Absenta unui traseu standardizat pe care sa il parcurga viitorul angajat face foarte dificil procesul de recrutare, mai ales ca nu pot fi aplicate niste criterii in functie de care angajatorul sa aiba macar iluzia, daca nu certitudinea ca a facut alegerea cea mai buna, in circumstantele date. Barrett citeaza datele obtinute in urma unui sondaj realizat in Marea Britanie in anul 1970, care atesta ca peste jumatate din persoanele aflate in perioada de proba si-au deschis accesul in respectiva redactie printr-o scrisoare de intentie. Dintre ceilalti, 25% au raspuns anunturilor din presa (Boyd-Barrett, 1970, p. 190). Viitorii jurnalisti depind, prin urmare, de posturile disponibile pe piata. Acesta este criteriul in functie de care reusesc sa patrunda in campul muncii si nu, cum ar fi normal, criteriul competentei. Ruellan (1994, p. 217) vorbeste despre un sistem dual de cerinte, care include cultura generala si cunostiinte asa-numite “tehnice”. Acest sistem ar fi, dupa Ruellan, tradus vizibil in cerintele angajatorilor de azi, care cauta tineri cu un nivel educational cat mai ridicat si incearca sa le compenseze lipsa pregatirii jurnalistice cu notiunile invatate la locul de munca. Situatia este, crede Ruellan, regretabila, pentru ca tinerii jurnalisti sunt, in final, prost pregatiti. Formarea profesionala este sacrificata in favoarea unei pregatiri minimalizate, sarace, unidirectionate, astfel ca jurnalistul nu capata, in nici un moment, o viziune de ansamblu asupra jocurilor sociale, politice, economice si nici aspura asprectelor tehnice ale meseriei (1994, p. 217).

În aceste conditii, perspectiva potrivit carei “o pregatire academica, finalizata prin obtinerea unei diplome, devine o necesitate pentru angajarea in domeniul jurnalistic” (Slavko Splichal, Collin Sparks, 1994, p. 3 ) castiga tot mai mult teren. Desi exista, in continuare, numeroase voci care sustin ca in presa nu este loc pentru cei care se pregatesc sa intre in domeniul jurnalistic prin parcurgerea unui ciclu educational, problema principala este alta: pregatirea viitorilor jurnalisti trebuie orientata intr-un sens strict sau ar trebui avuta in vedere zona mult mai ampla a stiintelor comunicarii? La fel ca Barrett, Splichal si Sparks sunt de parere ca, in majoritatea tarilor, jurnalistii nu au de indeplinit standarde profesionale anume, ceea ce poate conduce la concluzia ca in jurnalism nu este necesara o anume calificare profesionala (1994, p. 4). Oamenii care au patruns in acest domeniu au indatoriri diferite, statut social diferit, standarde de calificare diferite. Totodata, principiile etice nu sunt intotdeauna comune, ba chiar jurnalistii insisi au viziuni diferite asupra a ceea ce presupune sa fii jurnalist.

Autorii citeaza un studiu din 1985, in urma caruia s-a ajuns la concluzia potrivit careia cresterea nivelului de profesionalism este invers proportionala cu timpul petrecut intr-o redactie. Acest fapt se datoreaza, considera Splichal si Sparks (1994, p. 5), in mare parte faptului ca pe piata muncii au inceput sa apara absolventii de facultati de jurnalism iar acestia se ghideaza, cel putin la inceput, dupa o serie de norme si valori superioare celor impartasite de restul celor care lucreaza in domeniu. Valorile cu care tinerii ies de pe bancile facultatii se pot eroda, in timp, in functie de mediul de lucru in care ajung, dar chiar daca ei reusesc sa se adapteze cerintelor, nu renunta la valorile profesionale pe care si le-au insusit, cu care s-au identificat in anii studentiei.

Fundamentarea unui sistem de cunostinte de baza le da absolventilor de junalism un atu important in lupta pentru obtinerea unui loc de munca. Ceea ce nu li se poate asigura prin aceste cunostinte si valori este integrarea profesionala. Nu o data, tinerii absolventi se vad nevoiti sa migreze dintr-un loc in altul tocmai pentru ca nu par sa gaseasca acel mediu de lucru care sa corespunda cu valorile lor asupra a ceea ce este etic, profesional, corect etc. Gasirea unui astfel de loc ramane, de cele mai multe ori, doar o chestiune de sansa.

Desi majoritatea specialistilor sunt de acord ca domeniul tinde, fara doar si poate, spre profesionalizare, ramane inca neclar care este corpul de cunostinte de baza (daca asemenea cunostinte exista sau sunt cerute) pe care trebuie sa le stapaneasca cel care doreste sa lucreze intr-o redactie. Mai exact, nu exista un sistem care sa reglementeze accesul in campul muncii. În lipsa acestuia, Barrett (1970, p. 181)pune in discutie necesitatea unei perioade de pregatire practica, precum si statutul pe care il va implica pregatirea.

Serviciile oferite de jurnalisti sunt croite, spune el, dupa cererea publicului, si pot fi asociate mai degraba unor obiective comerciale. În acelasi timp, membrii ocupatiei nu sunt obligati prin nici o lege sa admita noi membri, sa stabileasca niste standarde concrete de admitere sau sa acorde un titlu profesional iar practicantii nu au un cod etic unic, universal cunoscut si acceptat. Barrett este de parere ca nu exista multe elemente care sa contureze o cultura profesionala, caracterizata prin norme institutionale si cerinte profesionale. Problema pe care intentioneaza sa o ridice este, insa, in ce masura domeniul jurnalistic tinde spre profesionalizare. Spre a se ajunge la acest obiectiv dezirabil, de altfel, Barrett considera ca trebuie sa se tina seama de o serie de factori care si-ar putea aduce o contributie semnificativa. El se refera la necesitatea ca jurnalistii sa aiba abilitatea de a dobandi o baza teoretica si practica, posibilitatea de a dobandi aceasta baza teoretica, dezvoltarea unui anumit orgoliu profesional si obtinerea recunoasterii jurnalismului ca profesie si nu doar ca ocupatie. Barrett noteaza ca exista o anumita presiune inspre profesionalizarea jurnalismului, presiune venita atat din partea industriei de comunicare, cat si din partea publicului. Lipsa unor norme duce la aparitia a numeroase dificultati iar problematica cea mai importanta este procedura deloc sistematica de recrutare a noilor angajati (1970, p. 187).

Munca in domeniul informarii tine atat de aptitudini personale cat si de un set de tehnici specifice. Pentru ca ambele criterii sa fie indeplinite, au fost vehiculate numeroase solutii. Pentru a simplifica lucrurile, putem lua in discutie cateva tipuri de pregatire a jurnalistilor. Pe scurt, acestea sunt: pregatirea in campul muncii, ciclu universitar complet, urmat, eventual, de cursuri post-universitare, scoala de jurnalism si, respectiv, cursuri de pregatire profesionala predate chiar de persoane cu experienta in domeniul jurnalistic (Mory, Stevenson, 1991, p. 30)

a). Pregatirea “on the job” inca se practica in tari precum Marea Britanie, de pilda. În Portugalia, aceasta este o cerinta mai mult sau mai putin obligatorie, dar un tanar jurnalist trebuie sa stea o vreme in preajma unui ziarist versat. Exista si tari precum Franta, Olanda si Danemarca, unde angajatorii se orienteaza in primul rand inspre tinerii cu studii de specialitate. Cu toate acestea, angajatorii de oriunde sunt liberi sa angajeze pe oricine doresc, dupa propriile lor criterii. În Germania, exista asociatii ale jurnalistilor din presa scrisa sau audiovizuala care instituie cursuri optionale de pregatire teoretica pentru “recrutii” lor. Institutul belgian pentru jurnalisti ofera un curs de doi ani, cuprinzand un corp teoretic si o parte practica. Toate cursurile se desfasoara dupa-amiaza tarziu, pentru ca angajatii institutiilor de presa sa poata participa fara a-si pune in pericol serviciul.

b). Studiile universitare complete in jurnalism reprezinta o formula care presupune cursuri de la trei la cinci ani, in cadrul unei universitati, dupa terminarea liceului. Facultatile de specialitate sunt mai reprezentative in Europa sudica decat in cea de nord. Ele ofera studentilor o abordare generala a tehnicilor de comunicare si a stiintelor informatiei. Cat despre corpul profesoral, exista o dezbatere ampla asupra campului din care trebuie sa provina cadrele didactice in astfel de facultati. În Spania, universitatile pot angaja jurnalisti profesionisti, cu conditia ca numarul lor sa nu depaseasca 20% din totalul corpului profesoral.

c). Scolile de jurnalism ofera cursuri foarte aplicate, orientate direct spre zona profesiei. Aceste scoli isi concentreaza cursurile doar pe jurnalism, pe o pregatire aplicata dar care cuprinde si un anumit bagaj teoretic. Exista cateva scoli care ofera, separat, si cursuri de relatii publice sau publicitate. Grupurile de studenti sunt foarte mici, intrucat in aceasta forma de pregatire se pune accent pe reproducerea conditiilor propriu-zise de lucru din viata jurnalistica. Din punct de vedere al legislatiei, astfel de forme de invatamant sunt, in tarile unde exista, pe picior de egalitate cu universitatile. La fel, diplomele pe care le ofera o astfel de scoala poate fi echivalenta cu cea oferita la absolvirea unui ciclu universitar. Ceea ce detine in plus absolventul acestei forme de pregatire este ca diploma lui ii permite sa devina imediat “operational” in campul muncii.

d). În categoria cursurilor post-universitare sunt incluse cursurile de pregatire organizate de obicei de universitati si destinate celor care au absolvit deja o facultate, presupunandu-se ca detin o pregatire, cel putin teoretica, in domeniul respectiv. Aceasta forma de pregatire vocationala, intensa, dureaza intre un an si doi ani. Din punct de vedere cronologic, este cea mai noua “moda” in pregatirea viitorilor jurnalisti. O pregatire care este, in egala masura, generala si aplicata.

Pe langa acestea, exista si posibilitatea oferita de unele organizatii de presa angajatilor sau potentialilor angajati, aceea de a urma cursuri intensive de pregatire pentru imbunatatirea performantelor sau aceea de a oferi burse de studiu. Un astfel de exemplu este cel al cotidianului britanic “The Sun” care, la inceputul lunii mai, si-a deschis a patra sesiune de cursuri de pregatire a viitorilor jurnalisti. “The Sun” ofera doua burse de jurnalism absolventilor studiilor universitare, indiferent de specializare, sau studentilor aflati in ultimul an. Bursa este de doi ani, timp in care beneficiarii vor urma un curs postuniversitar de 27 de saptamani la Departamentul de Jurnalism al Universitatii din Londra. În paralel cu acest curs, ei vor fi incadrati in diverse departamente ale ziarului, unde vor avea atributii ce vor diferi de la un meci din prima liga engleza de fotbal la un eveniment politic si pana la o sedinta foto.

În al doilea ciclu de pregatire, bursierul va petrece doua luni la departamentele de difuzare, productie, marketing si publicitate din cadrul “The Sun”, pentru a se familiariza cu toate aspectele organizatiei de presa. Ultimul ciclu presupune petrecerea unei luni la un birou regional al Asociatiei de Presa, sase luni la redactia scotiana a cotidianului, doua luni la redactia de stiri, de sport sau de “feature”.

Candidatii trebuie sa trimita un CV complet, un text de 100 de cuvinte in care sa explice de ce considera ca merita aceasta bursa. Mai este necesar sa numeasca trei pagini preferate din “The Sun” si cate un text-motivatie de 50 de cuvinte pentru fiecare pagina (vezi anexa 1).