Apr 05 2024
Infractiunile contra demnitatii
Postat de licenteoriginale • In Drept
Cuprins
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
Extras din document
CuprinsCapitolul I. Consideratii generale ............ 1
Sectiunea I. Demnitatea, atribut esential al persoanei 1
Sectiunea a II-a. Locul infractiunilor contra demnitatii in
sistemul partii speciale a codului penal ...2
Sectiunea a III-a. Referiri de ordin istoric ........4
Capitolul II. Aspecte comune......9
Sectiunea I. Obiectul infractiunilor.9
Sectiunea a II-a. Subiectii infractiunii..........11
1. Subiectul activ.11
2. Subiectul pasiv14
Sectiunea a III-a. Continutul constitutiv.......16
1. Latura obiectiva..............16
2. Latura subiectiva............18
Sectiunea a IV-a. Formele infractiunilor.......19
Sectiunea a V-a. Distinctia fata de alte infractiuni ce aduc
atingere demnitatii....20
Capitolul III Insulta....22
Sectiunea I. Consideratii generale.22
1. Concept si caracterizare.22
2. Obiectul juridic..............23
Sectiunea a II-a. Subiectii infractiunii..........23
1. Subiectul activ.23
2. Subiectul pasiv24
Sectiunea a III-a. Continutul constitutiv.......25
1. Latura obiectiva..............25
1.1. Elementul material.25
1.2. Urmarea imediata ..34
1.3. Legatura de cauzalitate..........35
2. Latura subiectiva............35
Sectiunea a IV-a. Formele infractiunii...........37
Sectiunea a V-a. Sanctiuni.............38
Capitolul IV. Calomnia..............39
Sectiunea I. Consideratii generale..39
1. Concept si caracterizare..39
2. Obiectul juridic40
Sectiunea a II-a. Subiectii infractiunii............41
1. Subiectul activ..41
2. Subiectul pasiv.41
Sectiunea a III-a. Continutul constitutiv........43
1. Latura obiectiva43
1.1. Elementul material..43
1.2. Urmarea imediata....55
1.3. Legatura de cauzalitate...........56
2. Latura subiectiva.............56
Sectiunea a IV-a. Formele infractiunii............58
Sectiunea a V-a. Sanctiuni ..............59
Capitolul V. Proba veritatii..62
Capitolul VI. Aspecte de drept procesual penal68
Sectiunea I. Plingerea prealabila.....68
Sectiunea a II-a. Competenta de judecata... ....72
Sectiunea a III-a. Retragerea plingerii prealabile si
impacarea partilor.......... ...........73
Capitolul VII. Repararea pe cale civila a prejudiciului
produs prin savirsirea infractiunii de insulta sau de calomnie........76
Capitolul VIII Critici aduse legislatiei in vigoare in materie si
propuneri de lege ferenda...82
Alte date
?Capitolul I
Consideratii generale
Sectiunea I. Demnitatea, atribut esential al persoanei
Alaturi de viata, libertatea, integritatea corporala si sanatatea persoanei, un atribut de maxima importanta al fiintei umane il constituie demnitatea. Numai in masura in care o persoana se bucura de demnitate, toate celelalte atribute mentionate pot fi evidentiate la adevarata lor valoare. Între aceste valori exista o legatura aproape indisolubila, deoarece lezarea numai a uneia dintre ele duce la afectarea persoanei in ansamblu. Tocmai de aceea aceste atribute sunt considerate ca fiind fundamentale pentru normala existenta a oricarei persoane si, implicit, a relatiilor sociale la care indivizii iau parte.
Spunem ca demnitatea este strans legata de celelalte atribute ale persoanei deoarece numai in masura in care cunoaste sentimentul adanc al propriei sale demnitati, numai in masura in care are pretuire fata de el insusi, omul se poate bucura deplin de viata, ca si de celelalte atribute care ii sunt inerente, poate gasi resursele interioare pentru dezvoltarea personalitatii sale. Pe de alta parte, numai in masura in care se bucura de aprecierea celor din jur, de stima, respectul si consideratia celorlalti oameni, omul isi poate gasi, in sfera relatiilor sociale, cadrul corespunzator de manifestare. [1 O.Loghin, T Toader, Drept penal, partea speciala, , Bucuresti, Casa de Editura si Presa „Sansa”, 1994, p.200.] O persoana a carei reputatie este stirbita va fi mai greu acceptata in cadrul relatiilor dintre indivizi, asadar libertatea omului constituie un factor hotarator in formarea relatiilor sociale si in desfasurarea acestora. O persoana, cand intra in relatii sociale cu o alta persoana, nu face aceasta decat daca are convingerea ca are de a face cu o persoana demna: cinstita, de buna-credinta si cu o reputatie neatinsa. Orice atingere adusa demnitatii omului il expune pe acesta excluderii din sfera relatiilor sociale, iar relatiile sociale se formeaza greu cand numarul celor cu demnitate atinsa sporeste.2 Din acest motiv, societatea, care este interesata de o desfasurare cat mai armonioasa a relatiilor care se stabilesc intre membrii ei, apara si garanteaza atributul demnitatii, alaturi de celelalte atribute ale persoanei.
În Romania, principiul protectiei si garantarii demnitatii umane este prevazut inca din primele ariticole ale Constitutiei. Astfel, Constitutia consacra, in articolul 1 alin.3, demnitatea umana ca una dintre valorile supreme intr-o societate democratica, pe care statul se obliga sa o apere si sa o garanteze, reglementarea din Codul penal a infractiunilor de insulta si calomnie constituind una dintre aceste garantii. O alta astfel de garantie o constituie limitarea anumitor drepturi si libertati care, exercitate abuziv, ar putea aduce atingere demnitatii unor alte persoane. În acest sens, in art.29 alin.3 din Constitutie ni se spune ca libertatea constiintei, desi garantata, trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc. De asmenea, exercitarea libertatii de exprimare, astfel cum este consfintita in dispozitiile art.30 alin.1 din Constitutie, impune respectarea cerintei inscrise in alin.6 al aceluiasi articol, si anume aceea de a nu prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si dreptul la propria imagine.
Dispozitii privind protectia demnitatii umane se regasesc insa si in cadrul unor acte incheiate la nivel international. Astfel, in articolul 12 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului se spune ca “nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputatiei sale”. La fel, articolul 10 din Conventia europeana a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, in cel de al doilea paragraf arata ca se poate lua masura limitarii libertatii de exprimare cu conditia, printre altele, a existentei unui scop legitim, un astfel de scop legitim reprezentandu-l si “protectia reputatiei sau a drepturilor altora”. Aceasta dispozitie din Conventie este transpusa si in Constitutia Romaniei in articolul 53, intitulat “Restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati”. Potrivit alin.1 al acestui articol, prin lege se pot aduce limitari exercitiului unor drepturi sau libertati, daca se impune pentru apararea - intre altele - “a drepturilor si libertatilor cetatenilor”, deci si a demnitatii. De fapt, aceste dispozitii nu vin decat sa reafirme principiul exercitarii cu buna-credinta a drepturilor si libertatilor, cum spune si articolul 57 din Constitutie.
Am considerat necesara aceasta scurta discutie deoarece incriminarea infractiunilor contra demnitatii se bazeaza tocmai pe principiul sanctionarii abuzului de drept, a sanctionarii, de fapt, a exercitarii unor drepturi si libertati (in cazul nostru in special a libertatii de exprimare) fara luarea in considerare si cu incalcarea drepturilor altor persoane.
Sectiunea a II-a. Locul infractiunilor contra demnitatii in sistemul partii speciale a codului penal
Dupa cum spuneam, societatea, interesata de buna desfasurare a relatiilor care se stabilesc intre membrii ei, ca si de afirmarea pe deplin a personalitatii omului, ii ocroteste si ii garanteaza acestuia atributul demnitatii, alaturi de celelalte atribute care ii sunt indispensabile. Acest interes al societatii ar ramane insa doar la stadiul de intentii fara o interventie a normelor de drept penal in sensul sanctionarii unor atingeri aduse acestui atribut al demnitatii persoanei. Astfel, incriminarea in Codul penal a faptelor care aduc atingere demnitatii omului constituie tocmai punerea in aplicare a dispozitiei din articolul 1 alin.3 din Constitutie, unde se prevede ca demnitatea omului, ca valoare suprema in statul de drept, este garantata.
În cadrul Codului penal in vigoare, infractiunile ce aduc atingere demnitatii umane sunt incriminate in cadrul Capitolului IV al Titlului II al partii speciale. În cadrul Titlului al II-lea, intitulat “Infractiuni contra persoanei” sunt incriminate toate infractiunile ce au ca valoare ocrotita un anumit atribut esential al persoanei: viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea si demnitatea.
În cercetarea infractiunilor contra demnitatii, ca de altfel in cercetarea oricaror infractiuni, se impune a se tine seama, alaturi de alte elemente de interpretare, atat de denumirea capitolului in care se gasesc situate aceste infractiuni - in ideea ca fiecare capitol reprezinta expresia conexiunilor reale ale acestor relatii sociale pe care incriminarile cuprinse in capitolul respectiv au menirea sa le ocroteasca - cat si de pozitia acestuia in sistemul partii speciale a Codului penal. [2 Corneliu Turianu, Insulta si calomnia prin presa, Bucuresti, Editura All Beck, 2000, (op.cit.1), p.3. ]
Tinand cont de pozitia Capitolului IV, consacrat infractiunilor contra demnitatii, in cadrul Titlului II al partii speciale, se pot trage anumite concluzii cu privire la importanta acordata de legiuitorul penal atingerilor aduse acestei valori sociale. „Situarea infractiunilor contra demnitatii in ultimul capitol al Titlului II nu inseamna o importanta mai redusa atribuita demnitatii omului, codul neprocedand la o ierarhizare legala a valorilor sociale ocrotite prin incriminarile cuprinse in capitolele respective, ci un grad mai redus de pericol social al infractiunilor indreptate contra demnitatii.” [3 Nicoleta Iliescu, in Explicatii teoretice ale Codului penal roman, de Vintila Dongoroz, Sigfried Kahane, Ion Oancea s.a., vol.III, Bucuresti, Editura Academiei R.S.R., 1969-1972, p.401.
]
Este de remarcat ca, in ceea ce priveste constructia sistematica a codului penal in vigoare, infractiunile contra persoanei apar in Titlul II, dupa titlul privitor la infractiunile contra sigurantei statului, spre deosebire de Codul penal din 1936, care trata „crimele si delictele contra persoanei” in Titlul XIII. Acest lucru este de natura sa sublinieze importanta pe care Codul penal in vigoare o acorda protejarii persoanei, impreuna cu toate atributele ei inerente. De asemenea, observam ca denumirea Capitolului II din actualul Cod penal este aceea de „Infractiuni contra demnitatii”, spre deosebire de Codul penal din 1936, unde denumirea era de „Infractiuni contra onoarei”. Aceasta modificare este menita sa arate faptul ca in capitolul in discutie aparata este nu doar onoarea, ci si celelalte elemente care alcatuiesc impreuna notiunea de „demnitate”: reputatia, consideratia, stima, dreptul la propria imagine etc. Doar alaturarea acestor elemente poate da continut concret notiunii generice de demnitate, ce reprezinta realmente latura morala a personalitatii umane. [4 Corneliu Turianu, Infractiuni contra demnitatii persoanei, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1974 (op.cit.2), p.12.]
În cadrul Codului penal, capitolului intitulat „Infractiuni contra demnitatii” ii sunt alocate trei articole. Primele doua contin incriminarea faptelor de insulta (art.205) si respectiv de calomnie (art.206), in timp ce al treilea articol (art.207) instituie un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei, cunoscut sub denumirea de „proba veritatii” sau „proba adevarului”.
Acestea sunt cele trei articole din Codul penal de a caror problematica ne vom ocupa, pe larg, in urmatoarele sectiuni ale acestei lucrari.
Sectiunea a III-a. Referiri de ordin istoric
Înca din cele mai vechi timpuri, demnitatea, ca latura morala a personalitatii umane, a constituit o valoare demna de ocrotire juridica, astfel incat atingerile aduse acesteia au fost considerate fapte ce necesita represiune, continutul incriminarii si sanctiunea variind in functie de epoca si oranduirea sociala existenta.
În dreptul roman vechi, termenul „iniuria” cuprindea doar delictul de vatamare corporala, iar denumirea „contumeliae” desemna in special ofensele orale. [5 Nicoleta Iliescu, in op.cit., p. 408.] În dreptul clasic, notiunea de „iniuria” s-a schimbat, capatand o sfera tot mai cuprinzatoare si o importanta modificare de sens. Daca in Legea celor XII Table „iniuria” avea sensul unei leziuni fizice, in sistemul creat prin edictele pretoriene se pune tot mai mult accentul pe ofensa morala. Aceasta largire a sferei delictului a fost determinata de dorinta de imbogatire, intrucat victima incasa o suma de bani, al carei cuantum il stabilea judecatorul. [6 Emil Molcut, Drept roman, Bucuresti, Edit Press Mihaela S.R.L., 2000, p.323.] În jurisprudenta romana de mai tarziu, injuriile verbale incep sa se imparta treptat in doua categorii. În prima categorie intrau declaratiile defaimatoare si injurioase facute in maniera publica. În acest caz, esenta ofensei este aducerea in mod nejustificat la cunostinta publica a acestor declaratii, adevarul celor sustinute neconstituind astfel o justificare pentru modalitatea publica si insultatoare prin care au fost facute. În cea de-a doua categorie de injurii intrau declaratiile ofensatoare facute in mod personal, fara existenta elementului publicitatii, datorita acestui fapt delictul consta in insasi afirmatia facuta. În acest caz, probarea adevarului afirmatiior facute era o aparare suficienta, deoarece nici o persoana nu avea dreptul de a cere protectia legii pentru o reputatie falsa. Tot aici, era avuta in vedere si ipoteza existentei bunei-credinte, adica a situatiei in care cel ce face afirmatiile crede ca ele sunt adevarate, acest lucru fiind suficient pentru dovedirea nevinovatiei, deoarece pentru existenta injuriei era nevoie de existenta intentiei.
În dreptul feudal romanesc, infractiunile contra demnitatii apar in pravilele din secolul al XVII-lea („Îndreptarea legii”, „Cartea romaneasca de invatatura”) sub denumirea de sudalma, notiune care includea atat denuntarea calomnioasa, cat si insulta si calomnia din dreptul modern. Sudalma putea fi „mare” sau „mica”. Astfel, sudalma era mare cand consta in fapta de a atribui unei persoane, verbal sau in scris, o vina neadevarata care, daca ar fi fost reala, ar fi atras asupra acesteia o pedeapsa, precum si atunci cand fapta era savarsita in imprejurari agravante (de exemplu, cand parile sau ocarile erau adresate unui dregator, unui cleric sau in scris catre domnie). Cand aceste ocari, hule, erau adresate unei persoane obisnuite, acestea constituiau sudalma mica, echivalenta cu insulta din dreptul modern. [7 Corneliu Turianu, op.cit.1, p.4.
] Pedeapsa cea mai des intalnita pentru aceste fapte era amenda, dar se intalnesc si pedepse mai grave: inchisoarea, taierea limbii, bataia si chiar pedeapsa cu moartea.
Codul Caragea (1818) continea in Partea a V-a un capitol (al IX-lea) intitulat „Pentru necinstitori”, al carui prim punct suna astfel: „Necinstitorii necinstesc sau cu cuvantul, sau cu fapta. Cu cuvantul necinstesc prin scris sau prin grai, ocarand in multe chipuri. Cu fapta necinstesc batand, sau altceva spre necinste facand”. Pedeapsa pentru asemenea fapte se raporta la felul necinstei, la raporturile existente intre agresor si persoana vatamata, la locul in care s-a comis fapta etc., aceasta pedeapsa putand consta in dare de bani, bataie, inchisoare sau surghiun, dupa cum stabilea judecatorul.
În 1820 a fost elaborata in Moldova „Condica criminaliceasca”, continand atat elemente de drept penal material, cat si de drept procesual. Una dintre noile incriminari aduse de aceasta legiuire a fost si aceea a faptei de defaimare.
Codul penal din 1864 incrimina atat insulta cat si calomnia. Conform art. 294 al acestui cod „este culpabil de calomnie acela care prin cuvinte rostite in public, prin strigari, printr-un act autentic sau public, prin scrieri, prin imprimate, prin desene, prin gravuri, prin embleme vandute sau expuse spre vanzare, distribuite sau afipte in public, va propune asupra unui individ fapte care, daca ar fi adevarate, ar expune pe prepusul la pedepse sau macar la ura sau dispretul cetatenilor”. Se observa din acest text dorinta legiuitorului de la acea vreme de a face o enumerare exhaustiva a mijloacelor de savarsire a infractiunii de calomnie. Proba veritatii avea ca efect inlaturarea raspunderii penale, dar aceasta proba nu putea fi facuta decat cu o hotarare judecatoreasca, un act autentic sau un inscris care emana de la persoana fata de care s-a facut imputarea, cu o singura exceptie. [8 Corneliu Turianu, op.cit.1, p.5] Faptuitorul nu putea sa se apere cerand ca imputarea sa fie dovedita de alte persoane, si nici sa sustina ca inscrisurile, piesele sau faptele doveditoare ale infractiunii imputate sunt cunoscute, ori ca imputarea pentru care este trimis in judecata a fost preluata din alte scrieri. [9 ibidem]
Constitutia din 1923 [10 Constitutiunea din 1923, publicata in Monitorul Oficial nr.282 din 29 martie 1923] aduce insa o modificare in ceea ce priveste competenta instantelor de judecata in materia infractiunilor contra demnitatii savarsite prin presa. Astfel, in art.26 alin.4 se prevedea ca delictele de presa se judeca de curtile cu jurati, afara de situatiile aratate expres, cand competenta apartine tribunalelor ordinare, potrivit dreptului comun. Printre delictele de presa care sunt de competenta tribunalelor ordinare se numarau, astfel, si „calomnile, injuriile, difamatiile aduse particularilor sau functionarilor publici oricari ar fi, atinsi in viata lor particulara sau in cinstea lor personala”. Dupa cum se vede, de fapt s-a instituit o diferentiere de tratament intre injuriile si calomniile referitoare la viata publica, si cele privitoare la viata privata a persoanelor. Însa, conform Codului penal in vigoare la acea data, atunci cand prin una si aceeasi actiune - orala sau scrisa – se aduceau simultan imputari cu privire atat la viata publica, cat si la viata privata, fapta constituia o infractiune unica si indivizibila, astfel incat nici partea vatamata (conform principiului disponibilitatii), nici justitia, nu o putea scinda pentru a se ocupa numai de partea privitoare la viata privata. Astfel, o asemenea fapta era judecata in intregime de catre curtea cu jurati, si deci dispozitia constitutionala care dadea calomnia contra vietii private, savarsita prin presa, in competenta tribunalului ordinar, ramanea inaplicabila. [11 Corneliu Turianu, op.cit.1, p.6.]
Remedierea acestei situatii a fost reusita in cadrul Codului penal din 1936 (Codul penal Carol al II-lea) [12 Publicat in Monitorul Oficial nr. 65 din 18 martie 1936
], prin scindarea infractiunii de calomnie in doua infractiuni distincte: delictul de calomnie in contra vietii publice (art.507) si delictul de calomnie contra vietii publice (art.508). Calomnia era definita ca fiind fapta aceluia care, prin orice mijloace, afirma sau imputa unei alte persoane fapte privitoare la viata ei publica (art.507), respectiv la viata sa particulara, la activitatea ei profesionala ori cinstea ei personala (art.508) care, daca ar fi adevarate, ar expune acea persoana la urmarire penala, sau disciplinara ori dispretului public. Dupa cum se observa, singura diferenta dintre cele doua infractiuni, sub aspectul conditiilor de incriminare, era natura faptei determinate care formeaza obiectul afirmarii sau imputarii, care fapta privea fie viata publica, fie viata privata a subiectului pasiv. O alta diferenta intre aceste doua infractiuni il constituia insa si regimul sanctionator, legiuitorul pedepsind calomnia contra vietii publice cu inchisoare corectionala intre 3 luni si un an si amenda intre 2000-5000 lei, iar calomnia contra vietii private cu inchisoare de la 6 luni la 2 ani si amenda de la 2000 la 8000 lei, in acest sens fiind de remarcat interesul pe care legiuitorul penal al acelor vremuri il acorda protectiei vietii private a persoanelor.
Conform art.509 din acelasi cod, constituia circumstanta agravanta legala comiterea delictului de calomnie contra unui functionar public sau a altui corp constituit in stat (doar pentru cazul calomniei in contra vietii publice), precum si comiterea calomniei „prin presa, prin orice mijloace de difuzare, ori in adunari publice” sau „din motive josnice”.
Proba veritatii imputarii sau afirmatiei - cu consecinta inlaturarii caracterului penal al faptei - era admisibila, ca si in cazul injuriei, numai in anumite cazuri si conditii, riguros reglementate de lege (art.514-516) [13 Corneliu Turianu, op.cit.1, p.6.].
Potrivit art.510, in cazul in care se afirmau ori se imputau fapte pentru care legea nu admitea proba veritatii, fapta nu constituia delictul de calomnie, ci acela de defaimare, pedepsit cu inchisoare corectionala de la 2 la 6 luni si amenda de la 2000 la 3000 lei.
A patra infractiune contra demnitatii prevazuta in Capitolul al III-lea („Delicte contra onoarei”) al Titlului XIII al Codului penal din 1936, era injuria, echivalenta insultei de astazi. Astfel, conform art.512, constituia delictul de injurie fapta persoanei care, prin orice mijloace, aduce atingere onoarei sau reputatiei unei persoane sau o expune batjocurei, si care nu intruneste elementele necesare pentru a fi caracterizata drept calomnie sau defaimare, precum si fapta de a imputa sau a reprosa un defect, o boala sau infirmitate care, chiar de ar fi reale, impun compatimire din consideratiuni de umanitate. Ca circumstante agravante legale ale acestei infractiuni, pe langa cazurile prevazute in cazul calomniei, mai apar si situatiile in care comiterea faptei se face in prezenta mai multor persoane, precum si situatia in care aceasta injurie a fost „foarte brutala”.
Un alt delict impotriva onoarei era considerat, conform art.511, acela de defaimare a memoriei defunctului, care consta in fapta aceluia care, prin orice mijloace, aduce ofensa memoriei unui defunct.
Pe langa infractiunile mentionate mai sus, in Codul penal din 1936 mai erau pevazute - in art.574 si urm.- delictele contra dreptului de raspuns prin presa, precum si alte delicte comise in administrarea presei.
În anul 1968, din ratiuni de politica penala, a fost adoptata Legea privind comisiile de judecata [14 Republicata in Buletinul Oficial nr.22 din 18 mai 1987] care, chiar sub imperiul actualului Cod penal din 1969, considera unele infractiuni drept simple „abateri de la regulile de convietuire sociala”. În anumite conditii, si insulta intra in categoria acestor abateri, cazand in competenta comisiilor de judecata care, in locul pedepselor, puteau aplica anumite „masuri de influentare obsteasca”, prevazute in lege. Conform acestei legi, calomnia (precum si insulta, in cazul in care faptuitorul se afla in veuna din situatiile prevazute de art.11 alin.4 si 6) nu era considerata abatere, ci ramanea infractiune si se pedepsea potrivit dispozitiilor din Codul penal. În aceasta situatie, comisiile de judecata nu mai aveau competenta de a judeca aceste fapte, ci doar de a incerca impacarea partilor, „influentarea obsteasca avand loc prin sfaturile si indemnurile de impacare ale comisiei de judecata, in scopul de a pune capat conflictului si de a evita un eventual proces penal”. [15 Corneliu Turianu, op.cit.2, p.160.] Legea nr. 59/1968 privind comisiile de judecata a fost abrogata prin Legea 104/1992 [16 Publicata in Monitorul Oficial nr.244 din 1 oct.1992.].
Mai trebuie amintit faptul ca un alt act normativ care a continut norme pentru protectia, alaturi de alte valori sociale, a demnitatii, a fost Legea nr. 3/1974 [17 Publicata in Bulelinul Oficial nr.48 din 1 apr.1974.], denumita si „legea presei”.În ceea ce ne priveste, aceasta lege intereseaza din punctul de vedere al atitudinii legiuitorului roman fata de infractiunile contra demnitatii savarsite prin presa, tinand cont ca prin Codul penal din 1969 s-a desfiintat circumstanta agravanta prevazuta pentru aceasta modalitate de savarsire a faptei. Astfel, in art.62 alin.2 din aceasta lege se spunea ca „in apararea intereselor societatii si persoanelor impotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presa, se interzice publicarea si difuzarea prin presa a materialelor care (...) cuprind date sau fapte neadevarate, de natura de a vatama interesele legitime si a stirbi demnitatea, onoarea si reputatia unei persoane, prestigiul sau social sau profesional, ori prin care se profereaza insulte, calomnii sau se aduc amenintari la adresa unei persoane.” Desi Legea 3/1974 nu instituie, din punctul de vedere al sanctiunii penale, o circumstanta agravanta pentru cazul savarsirii prin presa a infractiunilor contra demnitatii, se instituie insa un nou regim procedural pentru aceasta modalitate de savarsire. Astfel art.91 prevedea ca in cazul faptelor prevazute de legea penala pentru care punerea in miscare a actiunii penale se face la plangerea prealabila a persoanei vatamate, daca fapta a fost savarsita prin presa, plangerea prealabila se adreseaza organului de urmarire penala, instanta de judecata urmand a fi sesizata prin rechizitoriu. Aceasta derogare de la prevederile art.279 alin.2 lit.a) din Codul de procedura penala - conform carora plangere prealabila in cazul infractiunilor de insulta si calomnie se adreseaza direct instantei de judecata - a fost inlaturata prin Legea nr.45/1993 [18 Publicata in Monitorul Oficial nr.147 din 1 iul.1993.], care a adaugat la art.279 C.proc.pen. un alineat nou, in care se precizeaza ca dispozitiile alin.2 lit.a) se aplica si in cazul infractiunilor prevazute in art.193, 205 si 206 C.pen.savarsite prin presa sau prin orice alte mijloace de comunicare in masa.
Documente similare
· Infractiunile contra demnitatii· Infractiunile contra persoanei
· Infractiuni contra ordinii si disciplinei militare
· Infractiunea de viol, infractiuni contra persoanei
· Aspecte comune cu privire la infractiunile de serviciu sau an legatura cu serviciul
· Ultrajul. Aspecte comune infractiunilor contra autoritatii
· Elemente de teorie si practica judiciara privind infractiunile de amenintare si santaj
· Aspecte teoretice si practice privind infractiunile de tainuire si favorizare a infractorului
· Pareri pro si contra scrierilor confesive. Incursiuni in istoria autobiografiei
· Aspecte juridico-penale si criminologice privind infractiunile la regimul circulatiei rutiere