Pagina documente » Drept » Mass-media si cultura de masa. Comunicare si democratie in noul spatiu public

Despre lucrare

lucrare-licenta-mass-media-si-cultura-de-masa.-comunicare-si-democratie-in-noul-spatiu-public
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-mass-media-si-cultura-de-masa.-comunicare-si-democratie-in-noul-spatiu-public


Cuprins

CUPRINSUL
INTRODUCERE :Argument pentru comunicare intr-o societate de masa 1
CAPITOLUL I : Comunicarea : de la modele cibernetice si lingvistice la modele sociologice 1
CAPITOLUL II : Mass-media si comunicarea de masa 30
2.1. Actualitatea- produs mediatic 30
2.2. H.D. Lasswell: Schema celor 5 factori ai comunicarii de masa 34
2.3. Fr. Balle: marile familii de media 35
CAPITOLUL III : Cultura de masa si industriile culturale. Comunicarea de masa si spatiul public. Comunicare si democratie 39
3.1. Cultura de masa 39
3.2. J. Habermas: Teoria spatiului public 44
3.3. Comunicare si democratie 46
CAPITOLUL IV : Societate de masa. Noul spatiu public 49
4.1. C.W. Mills: Trecerea de la comunitatea de publicuri la societatea de masa 49
4.2. Dinamica noului spatiu public 55
4.3. Importanta mass-media: de la loisir la socializare 58
CONCLUZII : Tendinte in comunicarea de masa 65
BIBLIOGRAFIE 77

EXTRAS DIN DOCUMENT

?Parcalabu Vasile – Mass-media si cultura de masa

?INTRODUCERE

Argument pentru comunicare intr-o societate de masa

În 1967, in „Power, Politics, People”, C. Wright Mills abordeaza ceea ce numeste „trecerea de la comunitatea de publicuri la societatea de masa”, publicul si societatea de masa fiind intelese ca desemnand doi poli opusi ai starii comunicarii si opiniei. În situatia sociala de public, sustine Mills, exista „virtual tot atatia oameni care exprima opinii, cat sunt cei care le primesc”. Organizarea comunicarilor publice este de asa natura incat exista posibilitatea imediata de a raspunde la orice opinie exprimata in public. Rezultand dintr-un astfel de schimb, opinia ajunge imediat – daca este cazul – la o actiune efectiva contra sistemelor si agentilor autoritatilor astfel incat acestea sa nu ajunga sa domine publicul. Este, spune Mills, o situatie in care exista o reala autonomie a publicului.

În concluzie, primul mod de functionare al societatii este expresia comunitatilor de publicuri al carei model predominant de comunicare il formeaza discutia si care da posibilitatea participarii cetatenilor le dezbaterea publica si la circulatia opiniilor (mediile nefacand altceva decat sa anime dezbaterea si sa o largeasca, unind, in discutie, mai multe publicuri). La polul opus se situeaza cel de al doilea mod de functionare al societatii circumscris societatii de masa. În societatea de masa, modul predominant de comunicare este acela al mediilor formale. Consecinta a birocratizarii si centralizarii structurilor de putere, a dezvoltarii comunicarii de masa, societatea de masa ii transforma pe cetateni in receptori pasivi ai opiniilor. „Într-o masa, cei ce emit opinii sunt intr-un numar mult mai mic decat cei care le primesc; comunitatea publicurilor devine o colectivitate abstracta de indivizi care primesc mesajele media”. (apud Jean Padioleau, 1981, 165)

Mass-media isi pierde autonomia in raport cu institutiile. Publicul devine pentru media o simpla piata, cuprinzandu-i pe toti cei expusi la mesajele lor. El se transforma intr-o „masa uniformizata”, pasiva si manipulata. Desi recunoaste ca acest tip de societate de masa poate fi adevarat numai in societatile totalitare, Mills mentioneaza ca insasi societatea americana poseda anumite caracteristici ale societatii de masa.

Opinia publica este rezultatul discutiilor publicurilor primare de cetateni care dezbat afaceri publice, si, deci, expresia unei vointe generale pe care parlamentele o transpun in legi, dandu-i astfel, „forta institutionala”. Parlamentul, spune Mills, este institutia de „incoronare a publicurilor primare”. Este o stare a societatii in care – legitim – puterea se fundeaza pe discutia publica si este limitata si controlata de aceasta. Cheia relatiilor guvernarii democratice o reprezinta „autonomia, egalitatea si multiplicitate cercurilor de discutie” a asociatiilor si partidelor.

În democratia clasica, autoritatea si justitia sunt bazate pe opinie si discutie libera. Ele „emana de la societate, conceputa ca un mare dispozitiv de discutie libera”. (ibidem, 166-167) Cu toate acestea, sustine Mills, democratia in forma prezentata nu este altceva decat un proiect cvasiutopic, ideal, pe care l-au imaginat ganditorii Epocii Luminilor. Este iluzia conducerii prin participarea tuturor: „Aceste imagini ale democratiei clasice sunt inca utilizate ca un mijloc de legitimare a puterii in S.U.A. Totusi, acestea par a fi imagini provenite dintr-o povestire, ele nu corespund deloc cu modelul aproximativ de functionare a societatii”. (ibidem, 167)

Societatea contemporana este „jumatate masa, jumatate public” (Mills utilizeaza aici termenul de „public” cu o semnificatie particulara, desemnand mai degraba, inexistenta publicului clasic). În consecinta, spune Mills, in aceasta societate publicul ii reuneste pe cei care nu au o identitate politica determinata: patronii, agricultorii si muncitorii. Cu alte cuvinte, publicul include segmentele sociale neorganizate, „non-partizanii intr-o lume de interese definite si partizane”. Astazi, publicul este alcatuit din „gulere albe” si „expertii independenti”. Prima categorie inglobeaza intelectualii, functionarii nesindicalizati si profesiile liberale. „Expertii independenti” alcatuiesc acea parte de „public” care, desi este bine informata, nu ia niciodata o pozitie publica transanta asupra chestiunilor controversate.

În concluzie, „pozitia luata de public este, de multe ori, un vag politic (numita adesea deschidere de spirit sau spirit deschis), o lipsa de implicare in afacerile publice (numite moderatie) si un dezinteres profesional (adesea recunoscut ca toleranta)” (ibidem, 168).

CAPITOLUL I

Comunicarea: de la modele cibernetice si lingvistice la modele sociologice

În toate mediile se constientizeaza tot mai mult faptul ca o societate, o institutie sau o intreprindere se constituie si se mentin datorita si prin intermediul numeroaselor lor procese si retele de comunicare, care le dau coerenta. Lucrurile stau la fel pentru toate relatiile umane… incepem a sesiza faptul ca actiunea comunicationala si actiunea organizationala depind reciproc una de alta.” (Gilles Willet, „La communication modelisée”, 1992)

Initial, in cercurile stiintifice, s-afirmat ca „totul comunica”, iar comunicarea este un concept fundamental. Astazi s-a inteles insa ca societatea insasi este o „societate de comunicare”. Comunicarea a devenit substanta societatii. (apud Lucien Sfez, „Tautisme”, 147)

Termenul „comunicare”, provenind din latinescul „communis” („a pune in comun”, „a fi in relatie”), este utilizat inca din secolul al

XIV-lea cu intelesul de „a impartasi”. Odata cu dezvoltarea postei si a drumurilor, in secolul al XVI-lea, termenului i se adauga un nou inteles, acela de „a transmite”. Din secolul al XIX-lea, acest ultim sens al comunicarii trece pe primul loc, ca o consecinta a dezvoltarii tehnicilor moderne de comunicatii: tren, telegraf, automobil, telefon. În contextul mijloacelor de comunicare proprii secolului al XX-lea - radio, cinema, televiziune - comunicarea se transforma in „comunicare-difuzare”, termen combinat care retine atat „interpretarea de comunicare umana, naturala, cat si activitatile mediate de tehnica”. (J.Missika, D.Wolton, 1983, 153 apud I.Dragan, 1996, 10)

Sensul termenului de comunicare este, astfel, schimbat ca urmare a aparitiei comunicarii tehnice pe langa cea naturala: pe langa ideea de „impartasire” a unor mesaje, comunicarea va fi dublata de ideea de „transmitere” (comunicare instrumentala). Întelesurile notiunii de comunicare se diversifica si se nuanteaza odata cu multiplicarea activitatilor, formelor si mijloacelor de comunicare. Exista mai multe tipuri de comunicare legate de om si de activitatile umane (apud I.Dragan ed.cit., 10-11):

1) comunicarea directa, este cea interpersonala si se bazeaza pe tehnici primare (cuvant, gest, mimica). Trebuie sa mentionam ca tehnica este modul de transmitere si difuzare de mesaje, asigurand efectiv comunicarea intre indivizi.

2) comunicarea indirecta, bazata pe utilizarea unor tehnici secundare de transmitere a informatiei (ca tehnici secundare amintim scrierile, tiparitura, sistemele grafice, semnale transmise prin unde hertziene etc.). Se disting patru categorii in comunicarea indirecta: comunicarea imprimata (presa, reviste, carte etc.); comunicarea inregistrata (film, disc, banda magnetica); comunicarea prin fir (telefon, telegraf, comunicarea prin cablu, fibre optice); comunicarea radiofonica (radio, TV cu suport undele hertziene).

3) comunicarea intrapersonala, desfasurata in „forul interior” al fiecarui individ (este monologul nostru cu noi insine) ;

4) comunicarea interpersonala este dialogul dintre doua sau mai multe persoane aflate „fata in fata”. Este o comunicare directa si personalizata. În comunicarea interpersonala, feed-back-ul functioneaza imediat, direct si continuu.

5) comunicarea de grup sau comunicarea in organizatii este asa numita „comunicare organizationala” inteleasa ca circulatie a informatiei de la o treapta la alta in ierarhia organizatiilor. Presupune unirea oamenilor pentru a dezbate si a hotari intr-o anumita problema, pentru o activitate in comun.

6) comunicarea de masa este definita ca producerea si difuzarea mesajelor de catre un sistem mediatic institutionalizat, catre un public variat si numeros. Realizarea efectiva a comunicarii implica mai multe elemente si un proces complex de elaborare si difuzare a mesajelor, o arta si o stiinta a comunicarii. Comunicatorii devin persoane specializate care trebuie sa stie ce si cum sa transmita.

A. Silbermann (1981, 30) precizeaza ca orice proces de comunicare presupune o serie de elemente structurale:

a) o relatie intre cel putin doi parteneri ;

b) capacitatea de a emite semnale

c) capacitatea de a recepta semnale (mesaje) ;

d) folosirea unor semnale, semne si simboluri pentru a putea comunica un anumit „inteles” (un mesaj) ;

e) un canal (mijloc, suport) al comunicarii, de la vocea umana la undele hertziene folosite in radio si teledifuziune ,

f) existenta unui izomorfism al semnificatiilor pentru receptarea corecta a mesajului.

Citand-l pe Ch.Osgood, A.Silbermann defineste comunicarea ca rezultat al interactiunii elementelor sus-mentionate: „exista comunicare cand un sistem, o sursa influenteaza starile sau actiunile altui sistem, tinta si receptorul, alegand dintre semnalele care se exclud pe acelea care, transmise prin canal, leaga sursa cu receptorul.” (ibidem, 31)

În „A Vocabulary for Talking about Communication”, Ch.Osgood subliniaza ca „in sensul cel mai general, se vorbeste de comunicare de fiecare data cand un sistem, respectiv o sursa influenteaza un alt sistem, in speta un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leaga”. În Oxford English Dictionary, comunicarea este definita simplu ca „faptul da a da, a transmite sau a schimba semne”. Pentru Ion Dragan (ed.cit., 12), comunicarea este „interactiune, interpretare comuna, relatie, actiune, efect de reducere a incertitudinii intr-o situatie data, echivalenta dintre codificare (la sursa) si decodificare (la destinatar)”.

Începand cu a doua jumatate a secolului al XX-lea, au fost elaborate, succesiv, mai multe modele teoretice ale comunicarii, inspirate de diferite stiinte: matematica, fizica, informatica, cibernetica, psihologie, sociologie, lingvistica, semiotica.

Unul dintre cel mai incitante modele – si care a avut un impact major in dezvoltarea ulterioara a teoretizarii comunicarii – este „modelul Shannon si Weaver” (1949) sau modelul teoriei informatiei. Norbert Wiener – fondatorul ciberneticii –, matematicianul Claude Shannon si teoreticianul comunicarii W. Weaver vor impune notiunea de „informatie cuantificata” (masura informatiei): „bit”-ul, ca masura a informatiei.

În modelul teoriei informatiei (sau „teoria matematica a comunicarii”), informatia este inteleasa ca „masura a ceea ce este transmis, transportat” de la emitator catre receptor, mai precis ca masura a incertitudinii dintr-un sistem”. (apud G.Willet, ed.cit., 179) Informatia nu se identifica cu semnificatia a ceea ce este transmis. Comunicarea este doar o „transmitere de informatie” inteleasa ca „transmitere de semnale” de la un emitator catre un receptor prin intermediul unui canal. Comunicarea este identificata cu informatia, iar aceasta cu transmiterea de semnale. Cu alte cuvinte, in optica teoriei matematice, a comunica inseamna a transmite un semnal (o informatie) care este primit. Unitatea de masura a comunicarii este de natura binara („binary-digit” sau „bit”), cea ce inseamna ca transmiterea informatiei (emiterea si receptarea semnalelor) se realizeaza sau nu. (apud I. Dragan, ed.cit., 13) Notiunea de mesaj ocupa un loc marginal in modelul matematic al informatiei. Notiunile principale ale acestui model sunt cele de emitator, receptor, canal, cod (dispozitive tehnice de codificare, transmitere si decodificare a informatiei).

C. Shannon atrage atentia ca nu trebuie sa confundam cantitatea de informatie cu semnificatia informatiei. Ideea fundamentala a lui Shannon rezida in faptul ca, un mesaj, avand o slaba probabilitate (deci o mare improbabilitate) este mai informativ, pentru ca este mai neasteptat. În acest sens, el contine mai multa informatie decat un mesaj previzibil.

Modelul cibernetic al comunicarii va dezvolta ulterior, modelul informatic (matematic), oferind astfel, primul mare model teoretic de unificare a stiintelor umane, naturale si tehnice in jurul unei paradigme a comunicarii. „Potrivit acestui model, comunicarea umana este analoga unui dispozitiv de comunicare intre masini capabile sa transmita si sa interpreteze ordine (sa reactioneze la semnalele primite). Schema comunicarii este urmatoarea: orice sistem (masina, organism, organizatie) este ca o „cutie neagra” dotata cu o „intrare” (input) si o „iesire” (output) si care poseda o functie de transformare permitand anticiparea efectului („iesirii”) pornind de la „intrare”.

Odata cu dezvoltarea ciberneticii, in abordarea comunicarii sunt introduse concepte noi ca cele de feed-back, autoreglare, homeostazie, redundanta s.a. În esenta, si in modelul cibernetic comunicarea este asimilata unei transmiteri de informatie. Noutatea consta in descoperirea faptului ca circulatia informatiei confera sistemelor capacitatea autoreglarii si homeostaziei prin mecanismul feed-back-ului, al interactiunii dintre „intrari” si „iesiri”.

Si modelului cibernetic ii lipsesc problemele sensului, intentionalitatii si intercomprehensiunii proprii comunicarii umane. Cu toate acestea, subliniaza J.M.Besnier (1991, 46-47) atat modelul matematic cat si cel cibernetic au marcat avansuri importante: comunicarea este transmitere de informatie, acest produs este cuantificabil; campul fenomenelor comunicationale este susceptibil de a fi supus „modelizarii integrale”. De abia in anii ’80 au fost formulate modele matematice integratoare care exprima mai profund logica proceselor de comunicare.

Modelele lingvistice iau in considerare dubla situatie (informationala si simbolica) a mesajului, acesta situandu-se la intersectia celor doua procese – de comunicare si de reprezentare.