Pagina documente » Stiinte politice » Mass-media si terorismul

Despre lucrare

lucrare-licenta-mass-media-si-terorismul
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-mass-media-si-terorismul


Cuprins

CUPRINS
Capitolul 1. Mass-media si conflictele, priviri generale
1.1. Mass-media, violenta si situatiile de criza.........p. 1
1.2. Terorismul ca violenta extrema. Origini si acceptiuni ale termenului........p. 5
1.3. Terorismul, istoric, tipologie si organizare...... p. 12
1.4. Terorismul: cauze si scopuri........p. 20
1.5. Terorismul de stat....p. 27
1.6. Rolul mass-media in terorismul international..p. 30
Capitolul 2. O simbioza nefericita: mass-media si terorismul
2.1. Mediatizarea terorismului .........p. 38
2.2. Mass-media, complice ale terorismului .........p. 41
2.3. Mass-media si terorismul: o reconsiderare ......p. 46
2.4. Manipularea prin si de catre media. Limbajul teroristilor ...p. 52
2.5. Efecte negative sau neprevazute ale mediatizarii actiunilor teroriste......p. 57
2.6. Mass-media si terorismul - cum poate fi rupta aceasta conexiune periculoasa.......p. 60
Capitolul 3. Lumea in criza, media in conflict
3.1. Terorismul multimedia p. 66
3.2. Terorism, media, guvern.p. 71
3.3. Media in vizorul teroristilor - cyberterorismul....p. 74
3.4. Dezinformarea produsa de mass-media, un altfel de terorism?.p. 76
Capitolul 4. Combaterea terorismului
4.1. Conceptia de combatere a terorismului..........p. 82
4.2. Antiterorismul, esenta prevenirii terorismului...p. 85
Studiu de caz
Capitolul 5. 11 septembrie 2001 si mass-media
5.1. Originea atentatelor de la 11 septembrie 2001: productiile islamiste........p. 89
5.2. 11 septembrie, mediatizare si consecinte.p. 90
5.3. Consecinte ale atentatului sin 11 septembrie. Rolul mass-media in rezolvarea conflictului din Afganistan... p. 96
Concluzii..p. 104

EXTRAS DIN DOCUMENT

?{p}

?1. Mass-media si conflictele, priviri generale

1.1. Mass-media, violenta si situatiile de criza

Nu exista un concept bine definit si larg acceptat al violentei. Multi comentatori contemporani au vazut in violenta un termen care sufera o devalorizare conceptuala sau o entripie semantica. [1 Philip Schlesinger - Media, State and Nation. Political Violence and Collective Identities, Sage Publications, London, 1994, pp. 12 - 21]Philip Schlesinger spune ca el este folosit de obicei ca parte a discursului despre patologia sociala in care suntem permanent ameninatati cu dezordinea si declinul. Dupa [2 J. C. Chesnais - Histoire de la Violence en Occident de 1800 a Nos Jours, Laffont, Paris, 1981, p. 33] Chesnais este un discurs „mai mult decat alarmist; este catastrofist”.

A vorbi despre violenta contemporana este un lucru foarte complicat si cuprinzator. Înseamna a aduna multe manifestari diverse ale folosirii fortei si efectele lor. Acestea ar putea include toate actele negative sau orice violenta criminala, dezordine publica sau actiuni militare. Un pas important in intelegerea locului pe care il are violenta in societatea contemporana este considerarea ei in raport cu statul modern. Aici trebuie insa sa facem diferenta intre tipuri de state. Este necesar insa, inainte de a se trece la o astfel de incercare sa se precizeze pe scurt ce s-ar putea intelege prin „violenta”. Definirea acestui termen este un lucru cat se poate de relativ. Toata lumea cunoaste binecunoscutul slogan, aproape cliseistic, ca un individ care pentru o cultura este un terorist, pentru alta este un luptator pentru libertate. Trebuie restransa astfel sfera termenului. Acest lucru ne poate oferi un simt al proportiilor in legatura cu gradul de violenta al timpului nostru si poate contracara efectul inflationist al tratarii violentei in mod nediscriminator. Astfel, Chesnais defineste violenta : „Violenta in sensul strict, singura forma de violenta care este masurabila si indiscutabila este violenta fizica. Este vatamarea directa a persoanelor; are trei caracteristici: este brutala, externa si dureroasa. Este definita prin folosirea concreta a fortei.” Schlesinger citeaza si alte cateva definitii restrictive ale violentei, pentru a ilustra problemele impuse de aceasta. Exista astfel o formulare oarecum similara cu cea a lui Chesnais, cea a sociologului [3 Robin Williams - Violence and the Politics of Research, Plenum Press, London and New York, 1981, pp. 23 - 45]Robin Williams, care spune: „cele mai clare cazuri de violenta sunt cele care produc neplaceri fizice, sunt intentionale, sunt active mai degraba decat pasive si sunt directe in efectele lor”. Nu in ultimul rand, una dintre cele mai reusite definitii ale violentei ne-o da filozoful [4 Ted Honderich - Violence for equality: Inquiries in Political Philosophy, Harmondsworth: Penguin, London, 1980, pp. 20 - 40 ]Ted Honderich, care sugereaza ca: „Un act de violenta... este o utilizare a unei forte considerabile sau distrugatoare impotriva oamenilor sau a obiectelor, o folosire a fortei care incalca o norma.”

Totusi problema este mult mai profunda. A defini violenta nu trebuie sa insemne un protocol pentru studiul si analiza ei. Caderea de acord asupra unei definitii, ar insemna dezacordul fata de detaliile legate de categorizarile ulterioare.

Chesnais clasifica violenta in doua mari categorii, „privata” si „colectiva”. În cea „privata” include crima, sinuciderea si accidentul. În cea „colectiva” incorporeaza terorismul sovietic de stat si terorismul antistatal occidental.

Williams distinge violenta colectiva de cea individuala. În prima categorie intra razboaiele interne, revolutiile, razboaiele de guerilla, insurectiile, rebeliunile, epurarile politice, genocidul, grevele de violenta, actiunile paramilitare, rascoalele, sabotajele si asasinatele politice. În a doua categorie intra crimele, omorurile prin imprudenta, violul, ultrajul, vandalismul, atacul asupra persoanelor si asupra proprietatii.

Schlesinger crede ca aceste definiri si catalogari sunt doar perspective teoretice de studiu. Problema mai larga, despre cat de violente sunt societatile contemporane poate fi facuta in termeni empirici printr-un proces de comparatie riguroasa in timp si spatiu, o strategie care ridica probleme uriase de culegere a datelor. La modul ideal aceasta ar presupune intrunirea urmatoarelor conditii: ca o clasificare acceptata a tipurilor de violenta este folosita in timpul unei perioade bine delimitate in care formatiuni sociale comparabile sunt investigate, folosind probe sau date adecvate care sa sustina generalizarile teoretic intemeiate.

Problema este ca nu numai categoriile crimelor si intelegerea motivatiilor acestora difera de la o cultura la alta , dar si raportarea delictelor, necesitatea constrangerilor, succesul in arestarea criminalilor, politicile de condamnare s.a. Toate acestea variaza de-a lungul timpului, chiar si in interiorul unei singure societati. Totusi asemenea dificultati nu fac imposibile discutiile comparative asupra violentei, ci doar le fac problematice.

Atunci cand vorbim de violenta ne gandim automat la o situatie conflictuala. Aceasta este, in mod axiomatic, un moment de mare importanta pentru societate si ajunge de obicei, in mod necesar, in atentia mass-media. Rolul media variaza in functie de natura crizei sau conflictului si de natura societatii in care se petrece.

Daca acceptam faptul ca starile de criza sunt o caracteristica normala si structurala a societatilor moderne si faptul ca mass-media este mecanismul prin care aceasta criza este facuta publica, rezulta astfel ca relatia mass-media/ criza este un factor esential in mentinerea democratiei. Nu toate crizele si actele de violenta sunt mediatizate. Mass-media in sine reprezinta un teren contestat in ceea ce priveste conceptualizarea, definitiile si transformarea societatii si democratiei in diferite parti ale lumii. Astfel relatia media cu conflictele si crizele politice apare cu atat mai contestata.

O alta problema spinoasa pentru cercetatori o reprezinta dezbaterea pe marginea existentei sau non-existentei „violentei simbolice”. Termenul a fost inventat de sociologul francez [5 Pierre Bourdieu - Outline of a Theory of Practice, Cambridge University Press, Cambridge, 1977, p. 20]Pierre Bourdieu, ce a definit-o drept „forma blanda, ascunsa pe care o capata violenta atunci cand violenta deschisa nu este posibila”. Teoreticianul german al comunicarii, Harry Pross, a definit-o drept „puterea de a face atat de reala validitatea semnificatiei prin intermediul semnelor, incat altii se identifica cu ea... Violenta simbolica este legata de materialitatea semnelor”. Nu trebuie sa concepem efectele simbolurilor ca fiind mai mult decat metaforic violente, desi este usor de sesizat atractia analogiei dintre ordonarea vietii mentale din interiorul relatiilor sociale ierarhice si controlul asupra corpurilor umane prin exercitarea violentei. Trebuie acceptat faptul ca violenta simbolica si violenta fizica sunt parti ale aceluiasi fenomen. Violenta simbolica poate fi impartita in doua idei analitice utile: aceea ca domeniul simbolic este coercitiv in ceea ce-i priveste pe cei ce traiesc in interiorul unei colectivitatii (desi diferit dupa locatia sociala si inzestrarea cu un anumit capital cultural) si aceea ca violenta simbolica ofera o alternativa la constrangerea fizica acolo unde circumstantele politice permit, si ca in anumite conditii poate fi, de asemenea complementara cu ea. Aceasta este una dintre problemele foarte importante ce strabat opera influentului autor Antonio Gramsci, a carui analiza a relatiilor dintre constrangere si consens ale unei clase conducatoare in urmarirea hegemoniei a centrat mare parte din dezbaterile contemporane. Este vorba despre faptul ca domeniul simbolic este locul unde au loc luptele pentru dominatie ideologica, pentru sentimente si gandire. În domeniul politic acest lucru este vazut ca urmarirea controlului asupra propagandei, pentru impunerea cenzurii si a secretului de stat, a managementului informatiei, in regimurile de toate culorile, folosindu-se o varietate de mijloace.

Simbolicul si violentul sunt luate impreuna in alt sens si anume interesul obsesiv asupra posibilitatii ca mass-media astazi, in special televiziunea, sa determine violenta politica si criminala si forme de comportament antisocial care ameninta stabilitatea statelor liberal-democrate. Dezbaterile in ecest sens, in ciuda studiilor comportamentale si etnografice realizate, raman neconcludente. Ele nu inceteaza, fiind alimenate de convingerea puternica existenta in lumea politicului, ca violenta transmisa de mass-media trebuie sa aiba intr-un fel efecte nocive, chiar daca ele nu pot fi complet si clar demonstrate. Totusi convingerea comuna este aceea ca este crucial sa controlezi domeniul simbolic al comunicarii in lupta cu inamicii statului.

[6 Simona Stefanescu - Media si conflictele, Tritonic, Bucuresti, 2004, p. 19]Simona Stefanescu aduce in prim plan ideea conform careia exista o multime de teorii referitoare la mass-media ca extensii ale statului in situatiile de criza si conflict, cu sau fara prezenta violentei. Conform acestor teorii, paradigmele privind libertatea si egalitatea comunicarii trebuie sa trateze si termenii interferentei statului in procesul de definire si circulatie a opiniei publice. Crizele si conflictele politice tind sa mobilizeze masurile de securuitate ale statului, iar strategia clasica pentru legitimarea interdictiilor si limitarilor cuprinde si invocarea unei stari de criza. În acest context, media devin o extensie a statului, care apare ca fiind reprezentantul legitim al vointei populare si de aceea un executor legitim al autoritatii comunicationale. Uneori media sunt acuzate de o putere corporatista excesiva, ele folosindu-se de mijloacele lor persuasive pentru a-si promova propriile interese, care de multe ori se confunda cu cele ale oligarhiei financiare si politice ce prin influenta lor asigura suportul tacit al statului, pentru a manipula opinia publica, in loc sa informeze publicul corect si sa-i confere putere acestuia. În acest caz democratia este amenintata destul de grav. De aici izvorasc si acele pareri care vad in media un creator de crize.

Teoreticienii spun despre criza ca nu exista in lumea reala, ci numai in discurs. Ea prinde viata numai dupa ce a fost dezbatuta in cuvinte. O situatie violenta sau conflictuala poate fi numita criza numai dupa ce a fost etichetata astfel. Acest lucru il face de obicei mass-media.

[7 Peter A. Bruck - Crisis as Spectacle: Tabloid News and the Politcs of Outrage, 1990, pp. 108-119]Peter Bruck a dezbatut aceasta problema intr-un mod particular. El a analizat tabloidele si practicile jurnalistice ce le stau la baza, aratand ca stirile senzationale prezentate in acestea au ca efect spectacularizarea vietii sociale, a masei si minimalizarea puterii indivizilor izolati, care tind mai mult sa consume diferite aspecte ale propriei lor realitati sociale, decat sa actioneze pentru a o schimba in vreun fel. Tabloidele, prin modul lor de a supraevalua subiectele, nu fac decat sa adanceasca impresia de real a acestora si impresia de criza. Ele incearca sa creeze un sens vizual al intamplarilor, prin mijloace precum proliferarea unor fotografii imense, de obicei color, mimand o prezentare orientata spre imagine in stilul stirilor de televiziune, toate acestea dand publicului impresia de autenticitate si de „imediat”. Practicarea senzationalismului, repet, formeaza sau duce la formarea spectacularizarii vietii sociale.

Bruck atrage si el atentia ca nu exista crize „reale” intr-o societate reala. De multe ori negarea unei crize este o strategie de prezervare a ordinii sociale. În cazul in care media sunt subordonate autoritatii politice, rolul lor poate fi mai degraba acela de atenuare decat de exacerbare a crizei. Situatiile acestea scot foarte bine in evidenta adevarata natura a media. Se poate spune ca in timp de criza ele isi dezvaluie adevarata fata, fie ca sunt obiective, fie ca nu.

1.2. Terorismul ca violenta extrema. Origini si acceptiuni ale termenului

Cea mai simpla definitie a terorismului este asa zisa definitie de „scop si de metoda”. Astfel, conform acesteia, terorismul este o tactica de lupta neconventionala folosita pentru atingerea unor scopuri strict politice care se bazeaza pe acte de violenta, sabotaj sau amenintare, executate impotriva unui stat , organizatii, categorii sociale sau impotriva unui grup de persoane civile, avand ca scop precis producerea unui efect psihologic generalizat de frica si intimidare. Obiectivul final este aplicarea de presiune asupra entitatii respective pentru a o determina sa actioneze in conformitate cu dorintele teroristilor, in cazul in care acest obiectiv nu poate fi indeplinit prin mijloace conventionale.

Terorismul este un fenomen caracteristic conflictului asimetric, fiind purtat in exclusivitate de pe pozitii inferioare de forta (militara, politica sau economica) si este o tactica de ultim resort. În multe cazuri terorismul este in mod gresit asimilat cu insurgenta, fanatismul, razboiul psihologic, crimele de razboi si atrocitatile comise de forte armate regulate sau cu operatiuni clandestine.

Actiunile bazate pe teroare au imbracat multe forme de-a lungul timpului. Oamenii au simtit nevoia sa elaboreze un termen si o definitie care sa cuprinda aceste actiuni. Astfel a aparut termenul „terorism”, venit oarecum destul de tarziu (sfarsitul secolului IX) pentru a surprinde o forma de agresivitate veche de mii de ani. Dificultatea definirii terorismului este o problema de perceptie culturala, politica si sociala a actului de violenta si a scopului politic urmarit prin teroare. În Dictionarul Explicativ al Limbii Romane termenul deriva de la frantuzescul „terrorisme”, explicat prin „totalitatea actelor de violenta comise de un grup sau un regim reactionar sau prin atitudine; manifestare terorista.” Actiunile teroristilor se bazeaza pe teroare (lat. „terror”, „terroris”; fr. „terreur”). Acest termen este definit prin „groaza, frica, provocate intentionat prin amenintari sau prin alte mijloace de intimidare sau de timorare.” Actiunile teroriste au fost in general de-a lungul timpului manifestari de rebeliune ale celor slabi impotriva celor puternici sau asa cum plastic spune [8 Xavier Raufer - Terrorisme, maintenant la France : la guerre des PC combatants, Garnier, Paris, 1982, p. 9]Xavier Raufer, „atacul viespei asupra elefantului.” Trebuie mentionat si faptul ca in dreptul international, incercarile de da o definitie termenului nu au fost foarte reusite. Ceea ce astazi numim terorism, inglobeaza toatalitatea actelor de violenta comise de un individ sau grup de indivizi, impotriva unor victime alese arbitrar, in slujba unei puteri sau al propriului interes, prin teroarea ce devine contagioasa pentru intreaga populatie. Acestui scop, mass-media ii slujeste foarte bine, fiind principalul propagator al mesajelor si actiunilor terorismului. Teroristul, luat ca individ izolat sau ca grupare sau secta, se considera justitiarul suprem, detinatorul adevarului singur si unic, pe care trebuie sa il impuna prin orice mijloace tuturor. Datorita acestui fapt acceptiunea termenului se largeste foarte mult, incluzandu-i printre teroristi nu numai pe criminali, ci chiar si tarile acuzate ca in interiorul lor se petrec crime impotriva umanitatii sau care duc o politica contrara drepturilor omului. Trebuie insa precizat ca un individ care pentru unii este terorist, pentru altii el este un erou al luptei pentru libertate.

Definirea si intelegerea corecta si completa a fenomenului de terorism sunt absolut necesare pentru elaborarea unor strategii si tactici eficiente de lupta antiterorista. Deoarece nu exista un model general valabil, definirea si analiza actului terorist trebuie facuta pentru fiecare caz in parte. Principalele elemente de definire a terorismului sunt: mijloacele (actiuni violente), metoda (inducerea fricii pentru cetateni), tinta (civili necombatanti), scopul (producerea unei schimbari politice majore), actorii (indivizi sau grupuri nonstatale).

Al cincilea factor este foarte controversat. Unii analisti sustin punctul de vedere american, care considera ca se poate defini notiunea de "stat terorist". Altii considera ca exista numai politicieni, guverne si structuri ale statului ce pot fi implicate in sustinerea si promovarea terorismului.

[9 Alex P. Schmid, Albert J. Jongman - Political Terorism, North Holland Publishing, Amsterdam, 1988, p. 1-32]Alex P. Schmid si Albert J. Jongman definesc terorismul ca pe „folosirea deliberata si sistematica a violentei impotriva unor tinte instrumentale (oamenii - C) intr-un conflict intre doua sau mai multe parti (A si B), unde victimele imediate C (care poate nici macar nu sunt parte a conflictului) nu pot, printr-o schimbare de atitudine si comportament sa se disocieze de acest conflict.” Ulterior, intr-un studiu al terorismului, Alex Schmid, analizeaza continutul a 109 definitii ale terorismului, gasind urmatoarea frecventa a conceptelor folosite: violenta si forta (apar in 83.5% dintre definitii), motivatii politice (65%), frica, accent pe teroare (51%), amenintare (47%), efecte psihologice si reactii anticipate (41.5%), discrepanta intre obiective si victime (37.5%), actiuni intentionate, planificate, organizate si sistematice (32%), metoda de lupta, strategie si tactica (30.5%). Apoi el conchide faptul ca asasinarea lui Kennedy nu a fost un act de terorism atata timp cat victima si tinta au fost una si aceasi persoana. Acelasi lucru il sustine si Kenneth Burke, care spune ca daca oamenii se identifica cu victimele, teroristii au esuat.

[10 Grant Wardlaw - Political Terrorism: Theory, Tactics, and Countermeasures, Cambridge University Press, Cambridge, Second Edition, 1982, pp. 1 – 61, 204 - 212]Grant Wardlaw ofera si el propria definitie a terorismului politic: „Terorismul politic, este folosirea sau amenintarea cu folosirea violentei de catre un individ sau un grup de indivizi, actionand in opozitie sau pentru autoritatea stabilita, cand o astfel de actiune este gandita sa creeze o teama extrema, intr-un grup mai mare decat cel din care fac parte victimele imediate ale actiunii, cu scopul de a determina acel grup sa sustina indeplinirea cererilor initiatorilor”.

Într-o examinare a raspunsului dat de Guvernului Statelor Unite ale Americii la terorism, un inalt oficial observa ca „nu este intotdeauna clar doar ceea ce unul are in minte; termenul nu are definitie completa si precisa”. El concluzioneaza astfel, citandu-l pe Brian Jenkins, expertul corporatiei [11 R.A.N.D. - organizatie non-profit americana care se ocupa cu studierea problemelor care afecteaza sectorul public si privat in lume]R.A.N.D. in terorism, ca „definitia terorismului pare sa depinda de faptul daca punctul unuia de vedere (terorist) este acelasi cu ceea ce obisnuiesc in general sa faca baietii rai”.

Codulul Federal al Statelor Unite defineste terorismul ca fiind „folosirea ilegala a fortei si violentei impotriva unor persoane sau proprietati, pentru intimidarea sau pedepsirea unui guvern, a populatiei civile, sau a unui segment de populatie, facuta in scopul atingerii unor obiective politice sau sociale”. Aceasta definitie este criticata pentru introducerea conceptului de "act terorist pentru pedepsire", in urma atentatului terorist din Oklahoma, atentat al carui principal motiv se pare ca a fost pedepsirea FBI-ului pentru interventia impotriva sectei [12 Davidienii - secta ce se considera ca fiind poporul ales de Dumnezeu pentru Ziua de Apoi si cred ca Dumnezeu le trimite mereu cate un Profet sa-i ghideze spre aceasta zi. În acest sense Davidieni urmeaza credinta initiala a Adventistilor de Ziua a Saptea si anume ca in primii 70 de ani de la infiintarea bisericii Dumnezeu ii trimite instructiuni si o indruma ]Davidienilor din Waco, Texas.

Problema care se pune este urmatoarea: daca nu se gaseste o definitie potrivita si acceptata pentru un termen, pare aproape imposibila realizarea unui studiu stiintific in legatura cu obiectul acestui termen. Atata vreme cat duzini de carti si mii de articole vorbesc despre acelasi subiect, terorismul, autorii lor par sa fie multumiti cu simplul fapt ca se concentreaza pe acelasi subiect. Marea Britanie a incercat sa faca un pas important in acest sens, insa a esuat destul de mult, oferind o acceptiune mult prea larga a termenului. În legea adoptata in 2000, defintia actului de terorism este atat de larga incat include nu numai orice folosire a violentei si a amenintarii pentru atingerea unor obiective politice, ideologice sau religioase, dar si "perturbarea sau interferenta serioasa in functionarea unui sistem electronic." De asemenea sunt considerate ca acte teroriste acttiuni de amenintare cu folosirea armelor de foc sau a explozivilor care nu au ca scop influentarea guvernului sau crearea unei stari de teroare. Aceasta lege este foarte criticata, pe motiv ca permite o definire mult prea larga a termenului de terorism si creaza un potential pentru abuzuri din partea guvernului. Criticii acestei legi argumenteaza punctul lor de vedere cu multe exemple ipotetice (unele chiar comice si absurde) cum ar fi cel al unui activist ecologist, care in semn de protest ar ameninta numai ca va folosi o arma de vanatoare pentru a-si distruge propriul calculator si conform textului legii ar fi considerat un terorist.

Definitia data crimelor de razboi de catre Comisia de Drept International a Organizatiei Natiunilor Unite este cat se poate de ambigua: „Violarea legilor si a obiceiurilor de razboi care includ, fara a fi limitate asasinatele, maltratarile sau deportarile pentru munca fortata sau in oricare scop a populatiei civile din teritoriile ocupate, asasinarea sau maltratarea prizonierilor de razboi sau a persoanelor aflate pe mare, executarea ostatecilor, jefuirea bunurilor publice private, distrugerea premeditata a satelor sau oraselor, devastari nejustificate de cerintele militare.” Astfel orice criminal poate scapa de extradare si acuzatia de apartenenta la o armata secreta, prin invocarea anumitor opinii politice ce l-ar fi determinat sa comita actul pentru care se vede acuzat.

Erorile de definire a terorismului au multiple surse. Acest subiect este atat de controversat incat nici macar nu exista un consens general asupra cauzelor raspunzatoare pentru erorile de definire. Cele mai citate cauze pentru erorile de definire a terorismului sunt: efectele emotionale de conflict, propaganda si dezinformarea oficiala, ambivalenta tactica a partilor in conflict, discrepanta de perceptie culturala.

Efectele emotionale de conflict. În orice situatie de conflict, prezenta unui pericol iminent duce la o puternica implicare emotionala a fiecarui individ. Astfel apare o tendinta de demonizare a inamicului "terorist" si etichetare simplista a teroristilor ca fanatici, criminali irationali, persoane de o cruzime absoluta sau bolnavi mintali. Aceasta tendinta este total contraproductiva, pentru ca impiedica formularea unor tactici eficiente de lupta antiterorista si chiar poate amplifica efectul de psihoza generalizata urmarit de teroristi. Aceasta gresala conduce inevitabil la pierderi de vieti omenesti printr-un raspuns eratic si exagerat de aparare. Un exemplu tipic de efect emotional de conflict a aparut si in Romania, in timpul Revolutiei din Decembrie 1989, fiind responsabil pentru multe victime accidentale produse de starea de confuzie si psihoza generala.

Propaganda si dezinformarea oficiala. În mod paradoxal, este foarte frecventa tendinta de exagerare si amplificare a pericolului terorist, chiar de catre puterea politica de stat responsabila cu protectia cetatenilor. Prin exagerarea pericolului terorist liderii, guvernele sau partidele politice pot capata puteri politice crescute, justificate de o stare de necesitate ("situatii exceptionale impun masuri exceptionale"). Cel mai cunoscut caz de exagerare a pericolului terorist, este legat de incendierea Reichstag-ului. Prin propaganda si dezinformare acest act a fost amplificat pentru a crea imaginea falsa de covarsitor pericol al unui "terorism comunist evreiesc", imagine ce a facut posibila ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler in Germania interbelica.

Ambivalenta tactica a partilor in conflict. În unele cazuri este foarte greu de diferentiat intre miscari de insurgenta legitima si grupari teroriste. Acelasi grup poate adopta si tactici teroriste si tactici legitime de insurgenta (unele grupuri de luptatori/ teroristi ceceni cum ar fi cel condus de Shamil Basayev). În acelasi conflict pot actiona in paralel si grupuri teroriste si grupuri de insurgenta propriuzisa (ca in cazul razboiului din Irak). Aplicarea unei etichete generale si simpliste de terorism, este de asemenea contraproductiva ducand de obicei la cresterea influentei si virulentei gruparii sau factiunii teroriste.

Discrepanta de perceptie culturala. Notiunea de terorism implica automat ilegitimitatea mijloacelor de atingere a unui obiectiv politic, ideologic sau religios. În cazul in care intre partile alflate in conflict exista discrepante culturale majore, conceptul de legitimitate nu mai este unic si aceleasi fapte pot fi considerate ca acte teroriste sau actiuni legitime de insurgenta, in functie de punctul de vedere cultural. Astfel, in conflictul din Orientul Apropriat actiunile armatei israeliene de "asasinare cu tinta" a militantilor palestinieni sunt considerate in Israel ca actiuni legitime antiteroriste desi de obicei produc si victime inocente (victime colaterale), in timp ce in lumea araba sunt considerate ca actiuni teroriste. Actiunile Rezistentei franceze de asasinare a colaborationistilor, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, inca sunt disputate sub aspectul legitimitatii.

Revolutia franceza a inventat "terorismul modern", in 1789 descoperindu-se mai putin democratia, decat teroarea politica, revolutionarii atribuindu-si dreptul de a ucide in numele "progresului umanitatii". Politica a fost supusa principiului "sfarsitul justifica mijloacele". "Terorismul" specifica atunci un sistem de guvernamant revolutionar, teroare care a facut ravagii intre 1793 si 1794. Primii teroristi „numiti” in istorie au fost fortele trimise in misiune in provincii pentru asigurarea represiunii regaliste si a federalismului. Pentru o perioada de timp teroristul a fost sinonim cu "republicanul". Terorismul s-a nascut deci in inima Statului. Numele este fixat pentru prima oara in suplimentul din 1798 al Dictionarului Academiei Franceze. Revolutia Franceza a creat cuvantul deoarece era ceva nou ce trebuia numit. Terorismul este cuvant francez ca si derivatele lui, „a teroriza”, „a fi terorist” s.a., iar alte limbi, ca engleza si italiana, l-au imprumutat, in ultimii ani, cuvantul devenind universal. Sensul cuvantului „terorism” a evoluat de la inceputul secolului XIX. El specifica in viitor strategia de contestari violente ale statului.

[13 Jean Servier - Terorismul, Institutul European, Iasi, 2002, pp. 30 - 31]Jean Servier ne ofera o viziune practica a termenului de terorism. El considera ca originile terorismului se confunda oarecum cu originile omului pe Terra. Daca confruntarea dintre doua armate reprezinta un razboi, iar invadarea unui teritoriu un posibil scop al razboiului, masacrul populatiei civile, ca si orice atingere a drepturilor si libertatilor sale, inseamna terorism. Trebuie precizat ca revolta unui grup de persoane impotriva unei armate de ocupatie, atata timp cat acestia nu se dedau la actiuni de intimidare, nu reprezinta o forma de terorism.

Acceptiunea termenului de terorism a inceput sa devina din ce in ce mai larga. Exista si terorism psihic, nu numai fizic, dar si „ciberterorism”. [14 Edward Behr - America de care ne temem, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 273]Edward Behr vorbeste depsre terorismul intelectual, vazut drept limbaj si comportament politic corect (political correctness). Este vorba de o forma de maladivitate sociala, tradusa prin conformitate, stupiditate si gandire superficiala, stereotipica, observata in comportamentul oligarhiei politice americane.

Astazi traim in era si amenintarea „ciberterorismului”, cibernetica fiind stiinta aparuta pe baza dezvoltarii contemporane a electronicii, care analizeaza fenomenele psihofiziologice si sociale in analogie cu masinile si aparatele electronice, identificand activitatea creierului cu aceea a masinii de calculat, iar viata sociala cu sistemul electronic si al radiocomunicatiilor. Democratizarea "noilor medii de informare", a permis un adevarat progres al mijloacelor de informare intre teroristi, lichidand frontierele prin simplificarea schimburilor internationale. În prezent, aproximativ o suta de mii de site-uri furnizeaza informatii cu privire la fabricarea si utilizarea bombelor artizanale, a armelor radioactive si bacteriologice, dar, deocamdata, nici un regulament nu prevede controlul asupra acestui ciberterorism.

[15 Jean-Francois Tetu, Maurice Mouillaud - Presa cotidiana, Tritonic, Bucuresti, 2003, partea a III-a, capitolul 2]Jean-Francois Tetu si Maurice Mouillaud vad in terorism un act de comunicare camuflat, ce loveste o tinta (un individ notoriu sau o masa de oameni spre exemplu) in vederea atingerii altei tinte (guvernul unei tari sau un organism international). Acelasi autor sustine ca modul de abordare al violentei teroriste reprezinta insasi cheia intelegerii raporturilor dintre mass-media si democratie.

[13 Jean Baudrillard - A l’ombre de majorites silencieuses, Denoel-Gonthier, Paris, 1978, pp. 59 - 60

]Jean Baudrillard diferentiaza violenta terorista de actiunea de comando si de cea criminala: „Trebuie sa distingem terorismul de banditism si de actiunea de comando. Aceasta reprezinta un act de razboi ce vizeaza un inamic determinat. Cealalta tine de violenta criminala traditionala. Toate aceste actiuni au un obiectiv economic sau militar. Terorismul actual, inaugurat prin luare de ostatici si prin jocul de neanteles al mortii, nu mai are nici obiectiv (...) si nici inamic determinat. (...) În aceasta consta terorismul, el nu este nici original, nici insolubil, doar prin faptul ca poate lovi oricand si pe oricine...”

Actul terorist vizeza dincolo de el insusi. Astfel el este un act de comunicare. Este paradoxal faptul ca mass-media care are o activitate orientata spre ordonarea discursului, reuseste sa ilustreze aceasta comunicare realizata prin violenta. Autorii actelor de terorism sunt respinsi de comunitate iar faptele lor creaza o legatura si mai stransa in sanul unei comunitati.