Pagina documente » Recente » Comparatie intre actele preparatorii si tentativa

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

Cuprins
Capitolul I: CONSIDERATII GENERALE PRIVIND UNITATEA DE INFRACTIUNE 3
1.1. Aspecte introductive 3
1.2. Felurile unitatii de infractiune: 7
1.2.1. Unitatea naturala de infractiune 7
1.2.2. Unitatea legala de infractiune 9
1.3. Formele infractiunii 13
Capitolul II: ACTELE PREPARATORII 15
2.1. Notiune si caracterizare 16
2.2. Modalitatile actelor pregatitoare 18
2.3. Conditiile actelor pregatitoare 19
2.4. Caracteristicile actelor pregatitoare 20
2.5. Delimitarea actelor de preg?tire de cele de executare 20
2.5.1. Criteriul subiectiv 21
2.5.2. Criteriul obiectiv 21
2.5.3. Criteriul formal 22
2.6. Incriminarea actelor pregatitoare 23
2.6.1. Concep?ia obiectiv? 25
2.6.2. Concep?ia incrimin?rii limitate a actelor premerg?toare 25
2.6.3. Concep?ia incrimin?rii nelimitate a actelor premerg?toare 26
Capitolul III: TENTATIVA 28
3.1. Conceptul de tentativa 28
3.2. Tentativa ?i fazele desf?ur?rii manifest?rii exterioare 31
3.3. Tentativa ca form? a infrac?iunii 34
3.4. Institu?ia tentativei ?n legisla?ia rom?n? 35
3.5. Condi?ii generale ale tentativei 37
3.5.1. Considera?ii introductive 37
3.5.2. Inten?ia de a s?v?r?i infrac?iunea 38
3.5.3. Punerea ?n executare a ac?iunii 39
3.5.4. Executarea s? fi fost ?ntrerupt? sau s? nu-?i fi produs rezultatul 40
3.6. Condi?ii speciale ale diferitelor modalit??i ale tentativei 41
3.6.1. Tentativa ?ntrerupt? 41
3.6.2. Tentativa perfect? (terminat?) 46
3.6.3. Tentativa improprie 50
Capitolul IV: APLICA?II PRACTICE. PROBLEME IVITE ?I SOLU?IONATE ?N JURISPRUDEN?? 56
4.1. Formele infractiunii. 56
4.1.1. Infrac?iunea fapt consumat 56
4.1.2.Distinc?ie ?ntre tentativ? ?i infrac?iunea fapt consumat 57
CONCLUZII 72
BIBLIOGRAFIE 75

EXTRAS DIN DOCUMENT

3.5.1. Consideratii introductive {p}

3.5.2. Intentia de a savarsi infractiunea {p}

3.5.3. Punerea in executare a actiunii {p}

3.5.4. Executarea sa fi fost intrerupta sau sa nu-si fi produs rezultatul {p}

3.6. Conditii speciale ale diferitelor modalitati ale tentativei {p}

3.6.1. Tentativa intrerupta {p}

3.6.2. Tentativa perfecta (terminata) {p}

3.6.3. Tentativa improprie {p}

Capitolul IV: APLICATII PRACTICE. PROBLEME IVITE SI SOLUTIONATE ÎN JURISPRUDENT? {p}

4.1. Formele infractiunii. {p}

4.1.1. Infractiunea fapt consumat {p}

4.1.2.Distinctie intre tentativa si infractiunea fapt consumat {p}

CONCLUZII {p}

BIBLIOGRAFIE {p}

Capitolul I: CONSIDERATII GENERALE PRIVIND UNITATEA DE INFRACTIUNE

1.1. Aspecte introductive

În viata sociala se pot savarsi fapte (actiuni, inactiuni) neconvenabile care vatama sau pun in pericol interesele membrilor societatii, fie ca aceste interese apartin tuturor, adica colectivitatii in ansamblu, fie ca ele apartin numai unora dintre ei. [1 Vintila Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 194.]

Toate aceste fapte intrucat tulbura ordinea sociala, sunt antisociale, insa ele nu pot fi caracterizate ca infractiuni decat in masura in care sunt incriminate prin legea penala si sanctionate cu o pedeapsa. Pornindu-se de la caracteristica sus-mentionata, aceea de a fi o fapta incriminata de legea penala, infractiunea - ca fenomen juridic - a fost uneori definita ca o violare a legii penale.

Institutiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infractiune, raspunderea penala si pedeapsa. Caracterizarea - ca fundamentale - a acestor institutii este justificata de imprejurarea ca toate normele dreptului penal, indiferent daca apartin partii generale sau speciale a acestuia, se bazeaza pe ele ori graviteaza in jurul lor.

Între cele trei institutii sus mentionate exista o stransa legatura si conditionare, in sensul ca institutia infractiunii determina existenta si functionarea celorlalte doua. Fara infractiune nu poate exista raspundere penala si fara raspundere penala nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Savarsirea oricarei infractiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsa, pedeapsa implica, din partea persoanei care o suporta, raspunderea sa penala pentru fapta savarsita.

În legislatiile moderne, notiunii de infractiune [

2 Denumirea de infractiune provine din substantivul latinesc infractio, -onis, care inseamna spargere, frangere; echivalentul in franceza este infraction.] i se acorda un spatiu restrans printr-o formulare concreta [3 J.Prandel, Droit pénal général, Paris, 1990, p.262, arata ca prin infractiunea se intelege "orice actiune sau omisiune pe care societatea o interzice sub amenintarea unei pedepse".], iar in alte cazuri, definitii foarte largi [4 A.Decoeg, Droit pénal général, Armand Colin, 1971, p.61, defineste infractiunea ca "o conduita calificata astfel printr-un text de lege".].

Codul penal da expresie acestei reactii in articolul 17 alin. 2, in care se arata ca infractiunea este singurul temei al raspunderii penale. În ipoteza in care datorita unor cauze determinate prevazute de lege (legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica sau morala) caracterul penal al faptei savarsite este inlaturat, nu exista nici raspundere penala si, desigur, nici pedeapsa.

De subliniat ca, totusi, din cele trei institutii fundamentale, cea a infractiunii este mai importanta pentru ca, asa cum s-a subliniat in doctrina penala, ea constituie piatra de temelie a oricarui sistem de drept penal, deoarece reglementarile sale se rasfrang asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal.

Infractiunea, ca institutie fundamentala, presupune, prin urmare, un ansamblu de norme penale prin care se reglementeaza, in general, conditiile de existenta si trasaturile caracteristice comune tuturor infractiunilor descrise in legea penala, si nu in special, adica prin perspectiva diferitelor infractiuni, ca de exemplu: furt, omor, talharie, fals.

Codul penal, in capitolul I din Titlul II al Partii generale prevede reglementari care privesc infractiunea in aspectele ei generale. Aceste reglementari au ca principal obiect stabilirea prin norme de drept a trasaturilor esentiale ale infractiunii.

În legatura cu aceasta definitie este de observat ca legea penala nu stabileste in mod expres respectarea vietii altora, ci doar prevede o pedeapsa pentru infractor.

De asemenea, in loc de a defini infractiunea ca o violare a legii penale, uneori, pentru definirea infractiunii, se recurge in mod exclusiv, la cealalta caracteristica a ei - pedeapsa - spunandu-se ca infractiunea este o fapta pedepsita de legea penala.

Considerarea infractiunii ca fenomen juridic, facandu-se abstractie de caracterul sau social, conduce in mod necesar la o definitie formala a infractiunii, pentru ca aceasta reflecta, in mod exclusiv, infatisarea juridica a faptei penale (incriminarea si pedeapsa), iar nu continutul sau real (o atingere adusa unor valori sociale ocrotite de lege).

Cu privire la notiunea de infractiune sau, mai exact, la definirea acesteia, atat in doctrina, cat si in dreptul pozitiv opiniile si solutiile sunt diferite.

In mare parte, doctrina occidentala considera ca definirea notiunii de infractiune este o chestiune care priveste in exclusivitate stiinta dreptului penal. Asa se explica faptul ca exista coduri penale in care notiunea de infractiune nu este definita. In multe state, legea penala defineste numai anumite tipuri de infractiuni (de exemplu, infractiunea de fim. omor. inselaciune, ultraj, marturie mincinoasa, complot etc).

In doctrina, au fost elaborate. in decursul vremii, diverse definitii. Ele pot fi clasificate in definitii formale si materiale.

In prima categorie, a definitiilor formale, autorii definesc infractiunea in raport de consecintele juridice pe care le atrage savarsirea acesteia. Reprezentativa, sub acest aspect, este definirea infractiunii ca fiind „orice fapta umana careia legea ii asociaza o sanctiune penala" [5 F. Antolisei, Manuale di diritto penale, Parte generale, p. 163.] . In acelasi sens. este si definitia care sustine ca prin infractiune se intelege „orice actiune sau omisiune (inactiune) pe care societatea o interzice sub amenintarea unei pedepse” [6 J.Pradel, Droit pénal général, Paris, 1990, p.262] .

Spre deosebire de aceste definitii, denumite formale. În definitiile materiale, autorii acestora releva caracteristicile de substanta ale infractiunii.

Din punct de vedere sociologic, infractiunea este definita ca fiind orice fapt care tulbura grav ordinea sociala, in timp ce, sub aspect moral, infractiunea reprezinta un act imoral, reprobabil [7 A. Pagliaro, Principi di diritto penale. Parte generale, p. 217]. In aceeasi viziune sociologica, infractiunea este definita ca „actiunea unui individ, fiinta umana si sociala, revoltata impotriva societatii al carei membru este" [8 G. Stefani, G. Levasseur, Droit pénal général, 5-ème edition, Ed. Dalloz, Paris, 1972, p. 12].

Doctrina penala din tara noastra a elaborat, in lucrarea Explicatii teoretice ale codului penal, o conceptie stiintifica imitara cu privire la notiunea de infractiune, fiind. in mare parte, corespunzatoare si in prezent, potrivit actualei reglementari a institutiei infractiunii in Codul Penal in vigoare.

In actualul Cod penal roman, legiuitorul a optat pentru definirea infractiunii, in art. 17 alin. 1. ca fiind „fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala". Aceasta definire data de legiuitor a determinat doctrina sa nu recursa la alte definitii, ci doar sa teoretizeze si sa explice, din punct de vedere stiintific, componentele acestei definitii.

Pe de alta parte, in codul penal nu exista o norma prin care sa se defineasca unitatea de infractiune sau sa se faca o clasificare a formelor de unitate infractionala. De aceea rolul de a stabili conceptul unitatii de infractiune ii revine stiintei dreptului penal.

În literatura juridica, potrivit unei definitii s-a aratat ca „prin unitatea de infractiune se intelege situatia cand o activitate infractionala formata dintr-o actiune sau inactiune ori din mai multe actiuni sau inactiuni se considera, potrivit starii de fapt ori potrivit legii, ca aceasta constituie o singura infractiune pentru care se aplica o singura pedeapsa” [9 I.Oancea, Drept Penal. Partea Generala, Ed.Didactica si pedagogica, Bucuresti 1971, p.216.].

Potrivit altei definitii, unitatea de infractiune este „acea activitate infractionala formata dintr-o singura actiune sau inactiune ori din mai multe actiuni sau inactiuni ce decurg din natura faptei sau din vointa legiuitorului savarsite de catre o persoana pe baza aceleiasi rezolutii infractionale si care intruneste continutul unei singure infractiuni [10 M. Zolyneak, Drept Penal. Partea Generala , Editura Fundatiei „Chemarea”, Iasi 1992, p.191.]”.

Cu alte cuvinte, facand exceptie de referirea la unitatea sau multiplicitatea actiunilor ori inactiunilor, precum si de inscrierea conditiei referitoare la unitatea de rezolutie, unitatea de infractiune fiind un concept general ce nu poate fi restrans la infractiunile savarsite cu intentie, putem concluziona ca, prin unitate de infractiune se intelege acea situatie in care faptuitorul prin activitatea sa a realizat continutul unei singure infractiuni.

În Capitolul IV al Titlului II din partea generala a Codului penal, legiuitorul arata in articolul 41, intitulat unitatea infractiunii continuate si a celei complexe, faptul ca nu exista pluralitate de infractiuni in cazurile de mai sus.

Unitatea de infractiune nu a ramas doar la stadiul reglementarii ei legale, ci a fost abordata fie integral, fie doar sub anumite aspecte in dostrina, incercandu-se cristalizarea unor concepte specifice.

În conceptia clasica s-a aratat ca unitatea de infractiune exista cand activitatea faptuitorului realizeaza continutul unei singure infractiuni [11 T. Pop, Drept penal comparat, partea generala, vol.II, Cluj, 1923, p.598; V. Dongoroz, Drept penal, Bucuresti, 1939, p.325; C. Bulai, Drept penal roman, partea generala, vol.I, Casa de Editura si Presa „Sansa” SRL, Bucuresti, 1992, p.207]. S-a explicat astfel ca unitatea de infractiune ori din mai multe actiuni ori infractiune, pentru care se aplica o sigura pedeapsa, sub aspect subiectiv existand o singura rezolutie infractionala [12 I. Oancea, Drept penal, partea generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971, p.216; M.Zolyneak, Drept penal, partea generala, vol.II, Editura Fundatiei „Chemarea”, Iasi, 1993, p.413; V.Dobrinoiu, Drept penal, partea generala, Editura „Atlas Lex”, Bucuresti, 1996, p.191.].

Considerandu-se ca este o caracterizare prea generala faptul ca unitatea de infractiune implica un singur continut de infractiune, iar pluralitatea mai multe asemenea continuturi, s-a exemplificat ca la infractiunea continuata, desi exista o pluralitate de actiuni sau inactiuni savarsite la anumite intervale de timp, fiecare dintre ele putand constitui infractiuni distincte, unitatea de rezolutie este cea care da caracterul de unitate, dupa cum, de exemplu, la infractiunea de obicei, elementul care unifica pluritatea actelor este obiceiul sau deprinderea.

1.2. Felurile unitatii de infractiune:

1.2.1. Unitatea naturala de infractiune