Pagina documente » Drept » Inscrisurile ca mijloace de proba

Cuprins

lucrare-licenta-inscrisurile-ca-mijloace-de-proba
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-inscrisurile-ca-mijloace-de-proba


Extras din document

Cuprins
CAP. I
Probele. Notiune. Consideratii introductive
I.1. Definitie. Acceptiuni
I.2. Importanta probelor in procesul civil
I.3. Scurt istoric. Evolutie
I.4. Clasificare
I.5. Subiect. Obiect. Sarcina probei
I.6. Admisibilitate
I.7. Administrare
I.8. Apreciere
CAP. II
Inscrisurile autentice
II.1. Notiune
II.2. Trasaturi caracteristice
II.3. Forta juridica. Forta probanta
II.4. Inscrisul autentic si actul juridic solemn
II.5. Inscrisul autentic - conditie ad validitatem
II.6. Valoarea inscrisului nul ca inscris autentic
II.7. Simulatia si frauda la lege
II.8. Inscrisul autentic - titlu executoriu
CAP. III
Inscrisurile sub semnatura privata
III.1. Notiune.
III.2. Caracteristici. Parti
III.3. Semnatura
III.4. Multiplul exemplar
III.5. Mentiunea bun si aprobat
III.7. Forta probanta
III.8. Forta de titlu executoriu
CAP. IV
Alte inscrisuri
IV.1. Inscrisurile certificate de avocat
IV.2. Rabojurile
IV.3. Scrisoarea. Telegrama
IV.4. Telexul. Faxul
IV.5. Inregistrarile electronice
IV.6. Mentiunea facuta de creditor pe titlul de creanta
IV.7. Registrul comercial
IV.8. Titlurile de credit
IV.9. Registrele si hartiile casnice
CAP. V
Administrarea probei cu inscrisuri
V.1. Preliminarii
V.2. Propunerea probei cu inscrisuri in fata instantei
V.3. Inscrisul nu se afla la partea care il invoca
V.4. Cercetarea inscrisurilor
CAP. VI
Dreptul penal ca mijloc de protectie a inscrisurilor
VI.1. Preliminarii
VI.2. Falsul in inscrisuri
VI.3. Uzul de fals
VI.4. Sustragerea sau distrugerea de inscrisuri
VI.5. Retinerea sau distrugerea de inscrisuri
VI.6. Furtul de inscrisuri
Concluzii

Alte date

?

Motto:

„Verba volant,

scripta manent”

(adagiu latin)

CAP. I

Probele. Notiune. Consideratii introductive

I.1. Definitie. Acceptiuni

Statul de drept; un concept atat de vehiculat, atat de des invocat, un concept insa de neinchipuit fara existenta unui sistem juridic, unei ordini de drept care sa il fundamenteze si cel mai adesea sa il apere. Iar un sistem juridic este absolut de neimaginat fara existenta unor mijloace care sa il faca aplicabil, sa ii dea forta necesara existentei dar mai ales desfasurarii sale.

Justitia are ca principal scop aflarea si protejarea adevarului, notiune pe cat de abstracta pe atat de inalta si dezirabila in plan material. Aceasta se poate indeplini mai ales printr-un “sistem probator corespunzator, care sa asigure aflarea adevarului in cauzele supuse judecatii, sistem realizat prin ansamblul mijloacelor de dovada” [1 F. Magureanu, Inscrisurile, mijloace de proba in procesul civil, Bucuresti, Ed. Lumina Lex, 1997, pg. 10.].

Mergand pe firul acestei constructii, nici un sistem probator nu poate fi de inchipuit fara anumite elemente materiale, fie ele simple vorbe, fie “bucati” de hartie, care sa le consacre eternitatii. In acest context, probele apar asadar ca sangele corpului justitiei, cel care il hraneste si totodata cel fara de care acesta nu ar putea suparavietui decat ca o forma fara viata.

Originea termenului o gasim la in negura veacurilor, cuvantul “proba” provenind din latinescul “probus”. Asa cum bine se precizeaza in doctrina, probele sunt mijloacele juridice care servesc la realizarea drepturilor subiective civile, indeosebi impotriva celor care le nesocotesc sau le contesta [2 A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Universitatea Bucuresti, 1975, pg. 591.]. Oricine pretinde un drept civil subiectiv trebuie sa dovedeasca existenta acestuia caci altfel dreptul sau este lipsit de orice eficienta juridica; a nu dovedi un existenta unui drept este ca si cum acesta nu ar exista. Altfel spus, probele sunt mijloacele care asigura realizarea dreptului [3 Ibidem, loc. cit.], fara acestea judecatorul neputand solutiona litigiul deferit lui decat pe baza afirmatiilor partilor, lucru de neinchipuit de mai bine de doua milenii incoace.

Pentru a defini exact acest termen, trebuie sa cautam sediul materiei. Acesta se compune in primul rand din cele doua coduri de capatai ale legislatiei dreptului privat, Codul civil si Codul de procedura civila. Cu toate acestea, si in acestea doua si in general in materie de probe, legislatia romana este relativ dispersata. Insa reglementarile incidente in mod deosebit in acest domeniu se regasesc cu precadere in articolele 1169-1206 C.cv. si 167-241 C.pr.cv.

Nu ne propunem aici o dezbatere privind apartenenta acestei materii la dreptul civil sau la cel procesual, preferand sa accentuam cu precadere caractere si trasaturi in dauna cautarii unei apartenente didactice. Doctrina a dezbatut intens (si probabil ca o va mai face) aceasta tema [4 A. Ionascu, Probele in procesul civil, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1969, pg. 16-18, I. Deleanu, Tratat de procedura civila, Arad, Ed. Servo-Sat, 2004, pag. 15-17.].

Fiind o notiune de o atat de insemnata importanta, doctrina, dincolo de dispute, a conturat-o in mod necesar; au rezultat astfel mai multe interpretari si de asemenea mai multe intelesuri [5 Gh. Beleiu, Drept civil roman, editia a VIII-a, Bucuresti, Ed. Universul Juridic, 2003, pg. 113-127, E. Mihuleac, Sistemul probator in procesul civil, Bucuresti, Ed. Academiei, 1970, pg. 91-92, I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generala, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1983, pg. 337, A. Leik, Expertiza judiciara. Mijloc de proba in procesul civil, Ed. Ankarom, Iasi, 1998, pg. 91.]. Cu toate acestea se admite [6 M. Muresan, P. Ciacli, Drept civil. Partea generala, Cluj-Napoca, Ed. Cordial LEX, 2001, pg. 199.] ca putem vorbi de trei sensuri ale notiunii, unul activ, dinamic, un al doilea obiectivat, material, si al treilea abstract, la nivel de rezultat al primelor doua:

a. in primul rand avem in vedere actiunea de stabilire a existentei sau inexistentei unui fapt cu consecinte in plan juridic, in sensul art. 1169 C.cv.: “cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”. Ne referim aici la “a proba”, “a dovedi”, in formele admise de lege: inscrisuri, declaratii ale martorilor, marturisire, expertiza, cercetare la fata locului, probe materiale, prezumtii.

b. materializarea in plan palpabil a actiunii de folosire a mijloacelor de proba, asa cum le-am descris mai sus. In acest sens vorbim de “instrumente probatorii” cum ar fi un inscris, o depozitie, etc.

c. rezultatul actiunii de dovedire, putand vorbi, spre exemplu, de o proba completa sau incompleta, de una suficienta sau insuficienta, pertinenta sau irelevanta. In acest context apare si expresia de forta probanta.

Literatura de specialitate [7 C. Hamangiu si colab., Tratat de drept civil roman, vol. I, Bucuresti, Ed. Nationala „S. Ciornei”, 1928, pg. 200.] dar si practica judiciara uziteaza termenul de proba cu deosebire in sensul de mijloc juridic prin care se dovedeste existenta sau inexistenta unui fapt [8 Gh. Beleiu, op. cit., pg. 113, F. Magureanu, op. cit., pg. 13.], juridic sau nu, mijloc de proba sau fapt probator, graitor in acest sens fiind si Titlul III, Capitolul IV, Sectiunea a III-a a C.pr.civ., “Administrarea dovezilor”.

Astfel, pentru a defini riguros notiunea de “proba”, putem afirma ca aceasta semnifica mijlocul juridic prin care se releva existenta unui act sau fapt juridic generator de drepturi subiective sau de obligatii civile, privit in componenta sa dinamica (actiune), in cea materiala (incorporarea acestei actiuni intr-un instrument doveditor) sau in cea subiectiva (rezultatul produs in mintea judecatorului).

I.2. Importanta probelor in procesul civil

Incontestabil, probele sunt mijloacele care asigura realizarea dreptului; „prin mijlocirea lor, partile stabilesc in fata instantelor judecatoresti faptele din care izvorasc drepturile ce le sunt contestate si din realitatea carora judecatorii desprind apoi existenta drepturilor in litigiu” [9 A. Ionascu, op. cit., pg. 5.].

Nu poate fi de inchipuit, in nici un sistem juridic, a pretinde ceva fara a face proba celor afirmate, fara a aduce in sprijinul propriilor solicitari fapte, imprejurari, acte, documente. De altfel, in nici un sistem social, cand vine vorba de a cere ceva, nimeni nu poate avea pretentia ca va fi crezut pe cuvant; oricine, in orice astfel de situatie, iti va cere probe care sa ateste veridicitatea celor pe care le soliciti. A nu putea face dovada celor pretinse inseamna de fapt ca dreptul solicitat este lipsit de orice eficienta juridica, ca practic, la nivel de realizare, acesta nu exista [10 A. Leik, op. cit., pg. 82.] (idem est non esse et non probari).

Activitatea juridica in general nu poate fi imaginata fara un sistem probator, care sa stea la baza oricarei decizii luate de instanta de judecata. Practic intreg procesul civil nu este decat „un duel al probelor partilor” [11 Gh. Beleiu, op. cit., pg. 114.]. Aceasta inseamna ca instanta de judecata trebuie sa accepte ca fundament al deciziilor sale numai acele hotarari care sunt in conformitate cu realitatea, care sunt temeinice si care ii vor fundamenta o decizie corecta, justa, dreapta si care sa reziste atat la un control ulterior al instantelor superioare cat si in fata unei judecati, e adevarat, cel mai adesea subiective, a opiniei publice si care sa apere in mod corespunzator drepturile si interesele legitime ale partilor direct implicate in litigiul dedus judecatii.

Este la fel de adevarat insa ca in sistemul probator locul central il ocupa proba cu inscrisuri, care, fara a exista in sistemul romanesc o ierarhizare legala a importantei si preeminentei probelor si a valorii lor probatorii, este mijlocul de dovada cel mai demn de crezare si cel preferat, in situatii de contrarietate a probelor, de catre orice instanta romaneasca.

Chiar daca, asa cum afirmam, aceasta ierarhizare a probelor nu exista, toate probele fiind lasate la libera apreciere a instantei si a judecatorului, care le va evalua conform intimei sale convingeri, in scopul descoperirii adevarului, trebuie totusi recunoscuta valoarea unui inscris adus ca proba in instanta. Un inscris nu isi pierde in timp forta probanta, nu iti pierde veridicitatea, nu isi pierde continutul si cel mai adesea, deoarece este un obiect in afara oricarei interventii umane ulterioare, nu poate „minti” pentru o parte sau alta.

Deoarece mai mereu inscrisurile au ca scop dovedirea actelor si faptelor pe care le atesta, avand deci caracter preconstituit, este lesne de inteles de ce valoarea lor este atat de crescuta; niciodata un inscris nu va fi partinitor, nu va fi subiectiv, va relata si marturisi doar despre ceea ce „stie”, nu va avantaja in mod arbitrar nici o parte.

Dincolo de orice pasiuni, un inscris este un martor mut insa obiectiv al istoriei relatiilor juridice stabilite intre parti, a carui existenta este motivata de insasi aceasta nevoie, de a dovedi adevarul.

I.3. Scurt istoric. Evolutie

Asa cum precizam mai sus, nici un sistem social nu poate fi de inchipuit fara o “justitie”. Fie ea tribala, clericala sau de orice alta natura, justitia a existat si va exista mereu in orice comunitate umana. Deci va exista intotdeauna si nevoia imperioasa de probe, de dovezi, pe baza carora orice decizie in cadrul acestor instante, macar la nivel declarativ, sa fie luata si astfel sa fie intemeiata.

Indiscutabil, dincolo de legile si sistemele probatorii din Asia, romanii sunt cei carte au definit si au dat adevarata valoare sistemului probator. Astfel, in procedura “in judicio” [12 F. Magureanu, op. cit., pg. 19.] s-au enuntat poate pentru prima oara principii ca “ei incumbit probatio qui dicit non ei qui negat” sau “reus in excipiendo fit actor”. De asemenea, chiar daca nu erau definite foarte bine fiecare proba si valoarea sau importanta lor, existau expres cunoscute actele, martorii si prezumtiile iar dovezile puteau fi evidentissimae, manifestae sau cu valoare redusa.

Si in Digeste sau in Codul lui Iustinian gasim unele preocupari teoretice in aceasta materie, chiar daca reduse totusi ca intindere, preocupari din care reiese ca apreciera probelor este lasata la alegerea judecatorului, care le decidea importanta si relevanta, aceasta putere conferita judecatorului fiind suverana [13 Ibidem, loc. cit.].

In dreptul feudal probele cunosc o diversitate si o originalitate de-a dreptul surprinzatoare, originea ecleziastica a judecatorilor si conditiile sociale in care procesele se desfasurau fiind evidente. Astfel, pe langa proba cu martori sau acte scrise existau de asemenea cea cu fierul rosu, caldarea cu apa fiarta, smulgerea unghiilor dar si blestemul, duelul judiciar sau judecata lui Dumnezeu [14 E. Mihuleac, op. cit., pg. 20.].

De-a lungul si de-a latul Europei, pana in secolul XIX, probele au cunoscut o diversitate dar si, in continuare, o originalitate de-a dreptul debordanta. Cu toate acestea au inceput sa se cristalizeze diferitele obiceiuri locale in materie de probatiune, cel mai bun exemplu fiind Daumat si Pothier, a caror contributie a fost decisiva la redactarea Codului civil francez.