Feb 19 2023
Proza lui Ion Creanga. Strategii metodice si didactice
Postat de licenteoriginale • In Limbi straine, Litere
Cuprins
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
Extras din document
CUPRINSIntroducere.............4
Capitolul I Stilul si arta narativa in opera lui Ion Creanga ...10
Capitolul II Lumea povestilor .....17
Capitolul III Universul povestirilor.... ..........30
Capitolul IV Spatiul si timpul copilariei.............. ..........34
Capitolul V Resursele si formele umorului in Amintiri din copilarie..47
Capitolul VI Strategii metodice si didactice ..54
Concluzii 63
Alte date
?INTRODUCEREAtmosfera generala a universului prozei Humulesteanului este aceea de sarbatoare populara. Ca si in marile epopei, prozatorul da senzatia primitivismului in a expune principii, idei, precepte de viata, iar spectacolele propuse in Povesti, Povestiri si Amintiri, inlocuiesc solemnitatea cu spiritul libertin, cavaleresc. De aici provine impresia de jovialitate perpetua. Personajele isi joaca cu dezinvoltura rolurile, atribuindu-si chiar trasaturile unor autentici bufoni. Prozatorul intra in literatura cu un fond sufletesc si intelectual de origine taraneasca, spre a se realiza ca un autentic Homer al romanilor. El preia din folclor oralitatea, pe baza careia construieste ca un erudit, spectacole inedite. Geniul popular isi gaseste in geniul cult reflectarea pe masura si, de cele mai multe ori, este extrem de dificil sa descifrezi la Creanga inspiratia din propria creatie.
Ion Creanga este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihail Sadoveanu il situeaza pe Creanga alaturi de Ion Neculce, ca pe inaintasul si invatatorul sau. Critica literara l-a situat pe Creanga printre marii umoristi ai lumii, umorul fiind o nota importanta a creatiei sale. El e un scriitor profund original datorita umorului sau taranesc. Arta de povestitor trebuie cautata in stilul oral al exprimarii sale, stil incarcat cu expresiile intelepciunii populare.
Prin arta sa originala, Creanga e un clasic al literaturii romane, dar si un umorist printre umoristii lumii, cu valoare universala, daca prin universalitate intelegem expresia cea mai inalta a originalitatii nationale a unui scriitor. Originalitatea lui Creanga consta in arta povestirii, in umorul povestilor.
Ion Creanga nu se inscrie ca un culegator de folclor, ci ca un scriitor original care transmite, atat prin „Amintirile din copilarie”, cat si prin povestirile si povestile sale, o marturie despre felul drept si intelept de a gandi si a trai al neamului sau, intr-o limba literara de neegalat, care pastreaza fondul popular ca pe bunul cel mai de pret.
În umanismul popular, in dragostea de viata in numele caruia taranul se masoara chiar cu forte care s-ar parea ca-l depasesc, in umorul viguros si suculent sta originalitatea artistica a scriitorului roman intruchipand tineretea fara batranete si viata fara de moarte a operei marelui humulestean.
Opera lui Creanga este una din cele mai dificile din cate cunoaste literatura romana. Afirmatia aceasta poate aparea cel putin ciudata la inceput nespecialistilor, pentru ca, in mod paradoxal, Creanga este autorul cel mai cunoscut, cel mai familiar la noi inca din anii copilariei fiecarui cititor. Dar tocmai fiindca „Punguta cu doi bani” sau „Capra cu trei iezi” intovarasesc anii primelor lecturi, cititorii romani au imaginea unor povesti incantatoare, in care nu mai pot discerne mijloacele marii arte.
S-a intamplat si cu Creanga ceea ce s-a intamplat si cu alti scriitori satirici. Farmecul povestitorului a estompat contururile de acvaforte ale artei satiricului. Cat de dificila este opera lui Creanga o dovedeste in primul rand intelegerea superficiala de care s-a bucurat ea in randul contemporanilor. În primul rand, scriitorul a murit fara sa-si vada povestile si amintirile stranse in volum, lucru cu atat mai ciudat cu cat ele fusesera publicate in cea mai mare parte in paginile „Convorbirilor literare”.
Abia dupa moartea lui Creanga, din initiativa fiului sau, capitanul Constantin Creanga, si sub supravegherea unui grup de prieteni, a aparut editia I a operelor, editia din Iasi in doua volume: „Povesti”, Vol. I , 1890; „Amintiri din copilarie si Anecdote”, vol. II, 1892. Comitetul acesta, alcatuit din Grigore I. Alexandrescu, Eduard Gruber si A.D. Xenopol, a dat la lumina pentru intaia oara integral opera literara a lui Creanga. O incercare anterioara, aceea a lui V.G. Mortun, facuta inca in timpul vietii scriitorului, s-a limitat numai la „Povesti” din care au aparut numai zece coli.
În al doilea rand atat de raspanditele si cunoscutele sale lucrari sunt consemnate fugitiv si uneori destul de depreciativ in notele critice ale contemporanilor. Iacob Negruzzi, de pilda, vorbind despre el cu destul de placuta aducere – aminte, lauda mai ales darul de povestitor de glume a lui Creanga: „Toba de anecdote, el avea totdeauna cate una disponibila, fiind mai ales cele corosive specialitatea sa …”. Iar despre opera sa propriu-zisa spune: „Si cand aducea in Junimea cate o poveste sau nuvela si mai tarziu cate un capitol din amintirile sale, cu cata placere si haz ascultam sanatoasele produceri ale acestui talent primitiv si necioplit”. Fara indoiala, Iacob Negruzzi nu era un critic literar de profesie , dar cuvintele sale reproduceau parerea generala acreditata, probabil, ca opera lui Creanga, hazlie si chiar „sanatoasa”, era totusi rodul unui intelect necultivat.
Titu Maiorescu pomeneste adesea in criticile sale despre Creanga, dar numai in treacat. Îl numeste „vartosul glumet”, incercand prin aceasta sa-l particularizeze in cercul junimistilor. Alta data, vrand sa-l integreze pe Bratescu – Voinesti unei atitudini noi reprezentate mai ales de arta lui Creanga si Caragiale, Maiorescu spune referindu-se la scriitorul nostru: „Pentru graiul cuminte si adeseori glumet al taranului moldovean, Creanga este recunoscut ca model”.
Dintre contemporani, Eminescu a fost cel care a patruns de la prima privire genialitatea taranului humulestean. Constient mai mult decat oricare contemporan de necesitatea crearii in acel moment istoric a unei literaturi pe temelia solida a inspiratiei populare, Eminescu a gasit in Creanga un rezervor folcloric inepuizabil si un instrument de expresie original, puternic, nou, in contextul unei literaturi serbede cu destul de putine exceptii. Eminescu a dat impulsul spre o literatura realista, inspirata din viata maselor si scrisa de tarani. Scrierile despre literatura ale poetului nu sunt prea numeroase, absorbit cum era de propria lui creatie si publicistica. Dar chiar in putinele pagini critice pe care le-a publicat, el nu l-a uitat pe Creanga.
Cei din cercul „Contemporanului” pareau sa primeasca si ei cu destula simpatie literatura lui Creanga, daca tinem seama de deosebirea neta pe care o stabilea Ion Nadejde in paginile revistei, atunci cand facea critica „Învatatorul copiilor”. Valoarea literaturii lui Creanga, chiar si acele milenare, era astfel exprimata, intr-o ciudata metafora caracteristica pentru Nadejde. De altfel Nicolae Iorga sustine ca reputatia scriitorului a fost creata prin 1890 la Iasi de grupul moldovenesc poporanist alcatuit din ramasitele vechiului socialism al fratilor Nadejde.
Prima mare recunoastere a lui Creanga ca scriitor de geniu a venit tot din partea unui critic format la scoala „Contemporanului”. Este vorba de Ibraileanu, care in putine pagini au operat clasificarea autorului si a operei sale cu o precizie si acuratete extrema. Lucrurile spuse de Ibraileanu cu privire la Creanga si opera sa sunt lucruri fundamentale, la care s-au facut in cursul vremii numeroase adausuri, fara posibilitatea insa a vreunei schimbari esentiale. El a fost cel dintai care a afirmat sinteza dintre elementul popular si constiinta artistica individuala in opera prozatorului moldovean: „Autorul – profund – demiurg al operei lui Creanga e poporul; conceptiile lui Creanga sunt ale poporului; a lui Creanga e numai talentul pe care-l are din nastere”.
Cu una din remarcabilele sclipiri care caracterizau activitatea sa critica, Nicolae Iorga a facut prima apropiere intre Creanga si Rabelais, iarasi mult folosita de posteritatea doritoare de a stabili profilul tot mai adevarat al scriitorului moldovean. Într-o prefata la culegerea de basme romanesti traduse in franceza si aparute la Paris in 1931, Iorga afirma cu tarie acest lucru si anume ca inclinarea fireasca a lui Creanga spre satira, capacitatea lui de a descoperi ceea ce nu e „solemn” in viata, forta de a impinge anecdota pana la epopeea sateasca. Iorga mai afirma dintre cei dintai superioritatea „Amintirilor” fata de povesti si basme. Lui Creanga ii recunoaste „merite superioare” si iarasi un mare coeficient de originalitate stilistica: „Pe cat de strain de stilul curent este Creanga, pe cat de multe orizonturi deschide el catre lumea taraneasca, speciala, din codrii Neamtului, pe atat este lipsit de caracter local Ispirescu”. Alaturandu-l lui Creanga rezerva o mare superioritate moldoveanului prin diferenta specifica.
Caracterizarea pe care o face dupa anii lui Creanga, aceea de a fi Rabelais-ul romanesc, este la Iorga un fel de evrika! literara. În „Istoria literaturii romanesti contemporane”, Creanga se bucura de o mai atenta circumscriere: „Soacra cu trei nurori”, „Punguta cu doi bani” sunt considerate drept anecdote populare, al caror haz consta doar in „graiul moldovenesc si sfatosenia cuvintelor care se schimba”. Pentru „Danila Prepeleac” se face o mentiune speciala mai ales pe marginea accentelor epice. În „Povestea porcului” Iorga vede o perfecta limpezime a formei, bine potrivita in toate incheierile ei, dar cu eliminarea a orice putea sa para literatura culta, amestec de cochetarie stilistica sau de romantism in inventie.
Bucata care-l entuziasmeaza insa e „Mos Nichifor”, in care vede stilul lui Rabelais din Pantagruel „cu aceleasi viziuni de un enorm comic”. În „Stan Patitul” dialogul este „si mai bogat si sprinten”, iar in „Harap Alb” criticul cu ochi sigur distinge noutatea epica in prezentarea „monstruoaselor vietati, cu puteri peste fire, grozave si binefacatoare, care sufla gerul, ochesc in vazduhuri, prind luna in brate si ciupesc pasarea vrajitoare ascunsa in dosul ei, inghit cuptoare de paine si sorb apa lacurilor”.
În aceeasi ani in care Iorga cauta sa exprime cat mai curat o judecata definitiva asupra scriitorului moldovean, un savant francez, pe care Iorga l-a cunoscut foarte bine, Jean Boutiere, se apropia cu o curiozitate docta de Creanga, ii studia viata si opera, ii cantarea limba si originalitatea si-i stabilea locul in literatura romana si cea universala. Monografia pe care a dat-o in 1930 in limba franceza, este unul din studiile cele mai solide care s-au scris despre marele moldovean. Boutiere a cercetat cu o mare atentie si cu buna metoda istoric – literara datele si le-a inchegat pentru intaia oara intr-un studiu exhaustiv, asa cum nu facura autorii celorlalte biografii de pana atunci: Gr. I . Alexandrescu sau Emil Precup.
Marea contributie a savantului francez consta insa in analiza profunda a surselor folclorice cuprinse in povestile lui Creanga. Pornind de la o schita sumara, dar foarte exacta a literaturii populare inaintea lui Creanga, Boutiere se opreste indelung asupra fiecarei teme folclorice din povestile clasificate in prealabil dupa criteriile lui Aarne, o confrunta si o apropie de variantele romanesti, apoi de cele straine cunoscute pentru a stabilii aria ei de raspandire. În acest scop foloseste toate studiile si culegerile pe care i le punea la indemana folcloristica europeana, de la Sebillot la Saineanu.
În legatura cu „Ivan Turbinca”, unde si eroul si tot lexicul povestirii poarta urmele certe ale unei influente rusesti puternice, criticul mentioneaza variantele aromane, franceze din numeroase regiuni, italiene, spaniole, fara sa pomeneasca macar de o posibila inrudire cu vreun basm rus. Acest capitol cel mai bogat din toata monografia, este urmat de unul care stabileste raportul lui Creanga cu tematica folclorica in sensul respectarii sau depasirii acestuia. Boutiere intelege insa foarte bine si contributia personala a lui Creanga la substanta povestilor, si anume introducerea vietii. Aceasta constituie profunda sa originalitate manifestata in schitarea plina de voiciune a personajelor din povesti, in pictura artistica a scenelor cu mai multi actori, in localizarea precisa a actiunilor si in prezenta peste tot a umorului sau specific.
Fixandu-i locul intre povestitorii europeni, criticul francez il apropie de Charles Perrault, artist ca si el in opera de inspiratie folclorica. „Se poate spune, in general, ca ceea ce caracterizeaza stilul lui Creanga e simplitatea si firescul: atat prin structura frazei, cat si prin specificul expresiilor si prin verva sa, se inrudeste aproape cu acela al altor povestitori populari din Romania si din strainatate”.
Aceasta afirmatie este cum nu se poate mai inexacta, fiindca Creanga nu se inrudeste in nici un fel cu un alt povestitor roman, iar stilul sau este dintre cele mai „facute” , adica e lucrat cu o mare mestesugire si adoptat in toate componentele lui marii arte satirice pe care o reprezinta arta scriitorului. Este o eroare pe care o comit foarte multi straini, filologi dintre cei mai vestiti, care cred ca au gasit in Creanga o sursa de limba autentica, nealterata, moldoveneasca. Asa se explica si enormul interes al multor savanti straini pentru el, de la Urban Jarnik si cu Weigand, la Mario Roques si Boutiere, la Luigi Salvini sau Giulio Cogni.
E clar , data fiind identitatea punctului de vedere la multi straini, ca intra aici in joc o limita comuna a viziunii asupra lui Creanga la traducatorii si comentatorii lui straini, din pricina nepatrunderii limbii lui atat de dificile. De aceea, in mod firesc, tot unui roman ia fost dat sa emita judecati de valoare cele mai subtile si de aceea definitive. Ne referim la marele, stralucitul eseu a lui George Calinescu, „Viata lui Ion Creanga” aparut in 1938, in „Fundatia pentru literatura si arta”.
Studiul lui Jean Boutiere era intocmit metodic si sistematic ca o harta geografica. Opera lui Calinescu este plina de speculatie de cea mai inalta calitate, care ascunde exactitatea documentara a informatiei sub un stufaris de observatii spirituale, debitate cu jocularitatea imprumutata parca de la artistul judecat. Întotdeauna ca la orice critic mare se simte la G. Calinescu un sintetism fin, provenit din valoarea propriului spirit pe tiparul celui discutat.
Fara sa vorbeasca despre opera lui Creanga, domnia-sa a sugerat-o prin biografia care a devenit astfel „un portret totalitar” si apoi, prin doua capitole finale scurte, unul despre „Creanga, scriitor poporal” si celalalt despre „Jovialitatea lui Creanga”. Acestea constau in marea lor parte din citate lungi scoase din opera, exprimand valorile fundamentale ale operei lui Creanga si mai ales purtand asupra timbrului specific al autorului acestuia, la care „stilul” e ingrozitor de bine definit, sustragandu-se obisnuitelor cercetari.
Vorbind „ca un povestitor, ca un om care sta pe lavita si istoriseste altora, fiind el insusi erou in naratiune” ( G. Calinescu), Creanga determina in cititor o traire intensa, odata cu aceea a personajelor, a intamplarilor, a bucuriilor si a micilor necazuri relatate. Originalitatea lui Creanga consta nu atat in ceea ce spune si nici in ceea ce imagineaza, cat, mai ales, in modalitatea povestirii, in vocatia sa de povestitor genial. „Creanga este o expresie monumentala a naturii umane in ipostaza ei istorica ce se numeste poporul roman, sau, mai simplu, e poporul roman insusi, surprins intr-un moment de geniala expansiune” ( G. Calinescu) .
Timbrul lui Creanga este ceea ce a stabilit George Calinescu, ca atitudinea ludica si joculara care insoteste debitul neobosit al autorului moldovean. Lucrarea de exacta circumscriere a atributelor unice, nerepatibile din profilul stilistic a lui Creanga a fost facuta cu atata intuitie, incat de atunci incoace a deveni perspectiva fundamentala. G Calinescu a remarcat eruditia umanistica a lui Creanga, dicotomia stilului operei lui, cu slabiciunea acelei parti in care scriitorul vadeste propensiuni sentimentale„de cel mai prost gust”, apoi caracterul „facut”, artistic al stilului.
Data fiind transformarea documentului partial psihologic al „Amintirilor” intr-o opera satirica, aducand dupa sine si modificarea eroului, nu mai putem vorbi de „copilul universal”, „bun de harjoana si slavit de lenes”, „un ghibidiric si jumatate”, mancau, mincinos si lenes ca ceilalti catiheti, eroul nu mai e copilul universal ci un erou satiric, un Till sau un Nastratin.
Judecati de valoare asupra operei a mai fost exprimate in studii de sinteza, ca acela, magistral al profesorului Tudor Vianu in „Arta prozatorilor romani”, sau cel plin de judicioase analogii semnate de Vladimir Streianu. Filologii si lingvistii au intreprins de asemenea studiul atent al limbii lui Creanga: Gr. Scorpan , Al. Graur, Iorgu Iordan. Semnand studii sau ingrijind editii stiintifice, domniile lor au deschis drumul reconsiderarii marelui clasic in cadrul mostenirii noastre literare, fiind urmati de o seama de cercetatori care nazuiesc sa stabileasca, prin datele si interpretarile lor valoarea contributiei lui Creanga la dezvoltarea realismului in literatura romana. Alexandru Piru, Eugen Todoran, Zoe Dumitrescu – Busulenga se numera printre cei al caror nume a aparut mai ales asociat cu acela a lui Creanga.
Opinii critice „ Anton Pann ori Creanga, amandoi humoristi de tip rabelaisian, fac cu greu figura de eruditi pentru cititorul comun. Asta vine din prejudecata ca autorul trebuie sa fi neaparat un umanist. Eruditia insa nu are limite si Anton Pann si Creanga sunt si ei niste mari eruditi, in materie de stiinta si literatura rurala. Desi citatele lor nu sunt scoase din carti, ci din traditia orala, printr-o nemaipomenita memorie, operele lor nu sunt mai putin carturaresti, structura lor fiind aceeasi ca a operei rabelaisiene: adica o jovialitate enorma, care innegreste orice fapt cu un roi de citate. Creanga e un umanist al stiintei satesti, scotand din eruditia lui un ras gros, fara a fi totusi un autor vesel prin materie”. (G. Calinescu - Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Ed. Minerva, p. 487)
Placerea starnita de auditia scrierilor lui Creanga e de rafinament erudit. Nici un om de gust nu citeste aceasta opera ca sa ia cunostinta de intreaga intelepciune populara asa cum a fost ea cristalizata de veacuri in proverbe si zicatori. Dimpotriva, in loc sa fie educativ , efectul acestei intelepciuni este ilariant . Creanga foloseste un procedeu tipic autorilor carturaresti ca Rabelais, Sterne si Anatole France, si anume, paralela continua, dusa pana la betie, intre actualitate si experienta acumulata. El e un autor livresc. Opera lui Rabelais decurge intr-o ploaie de citate si de cuvinte savante ori rare a caror intentie este tocmai de a parodia intelepciunea cartilor din care sunt extrase. Eruditia aceasta e incantatoare prin veselia care o intretine. Adevarata taina a lui Rabelais este la Joyeuseté. Anton Pann ori Creanga, amandoi humoristi de tip rabelaisian, fac cu greu figura de eruditi pentru cititorul comun. Asta vine din prejudecata ca autorul trebuie sa fie neaparat un umanist. Eruditia insa nu are limite si Anton Pann si Creanga sunt si ei niste mari eruditi, in materie de stiinta si literatura rurala. Desi citatele lor nu sunt scoase din carti , ci din traditia orala, printr-o nemaipomenita memorie, operele lor nu sunt mai putin carturaresti, structura lor fiind aceeasi ca a operei rabelaisiene: adica o jovialitate enorma , care innegreste orice fapt cu un roi de citate.
Creanga e un umanist al stiintei satesti, scotand din eruditia lui un ras gros, fara a fi totusi un autor vesel prin materie. (G. Calinescu - Istoria literaturii romane de origini pana in prezent, Ed. Minerva, 1984, p. 487) Basmul tine de ciclul incercarilor grele, in care eroul trebuie sa indeplineasca ispravi extraordinare a caror realizare devine posibila cu ajutorul unor insotitori nazdravani sau al unor animale recunoscatoare. (Jean Boutiere - Viata si opera lui Ion Creanga, Ed. Junimea, 1976, p. 154) . Primul si cel mai vechi scenariu epic apartine mitului, „istorie adevarata”, sacra, relatare a unui eveniment savarsit in timp primordial, fabulos, al inceputurilor, de catre fiinte supranaturale. (Adrian Marino - Dictionar de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, I, p. 582).
Caracterul vorbit , in sens popular , al limbii lui Creanga se manifesta cu cea mai mare forta in expresii ideomatice (sau izolari, cum le mai spune A. Philippide), grupari sintactice devenite fixe cu vremea si avand un inteles figurat . Ele sunt, in fond, comparatii sau metafore, adica imagini a caror expresivitate se datoreste tocmai faptului ca marea lor plasticitate serveste, de fapt, la sugerarea unei semnificatii oarecum abstracte. Aproape orice pasaj din opera lui Creanga, fie cat de redus ca intindere, contine astfel de particularitati stilistice, si aceasta, pentru motivul ca ele constituie o trasatura foarte caracteristica a vorbirii populare.[..] Reproduc pe cele mai plastice dintre expresiile ideomatice gasite in cateva zeci de pagini ale povestilor: „Calatorie sprancenata, zise boierul; de ramaneai imi erai ca un frate, iar de nu, imi esti ca doi; haram de capul vostru!” ( Iorgu Iordan - Contributii la istoria limbii romane literare in secolul al XIX-lea, Ed. Academiei, 1956, p. 138).
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Ed. Minerva, Bucuresti, p. 487
2. Jean Boutiere, Viata si opera lui Ion Creanga, Ed. Junimea, Iasi, 1976, p. 154
3. Adrian Marino, Dictionar de idei literare, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1973, I, p. 582
4. Iorgu Iordan, Contributii la istoria limbii romane literare in secolul al XIX-lea, Ed. Academiei, Bucuresti, 1956, p. 138
Documente similare
· Proza lui Ion Creanga. Strategii metodice si didactice· VIZIUNE ONTICA SI ARTA POETICA ?N PROZA
· Stresul cadrelor didactice
· Formarea cadrelor didactice pentru educatia incluziva-
· Rezistenta la schimbare a cadrelor didactice universitare privind reformelor XYZ
· Strategii de marketing la XYZ
· Strategii de internationalizare a firmei.doc
· Strategii de crestere a atractivitatii.
· Strategii ale dezvoltarii turismului
· Strategii in relatii cu clientii