Pagina documente » Stiinte politice » Cenzura comunista. Consideratii si mecanismele cenzurii

Despre lucrare

lucrare-licenta-cenzura-comunista.-consideratii-si-mecanismele-cenzurii
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-cenzura-comunista.-consideratii-si-mecanismele-cenzurii


Cuprins

Cuprins
I. INTRODUCERE
II. SCURTA ISTORIE A COMUNISMULUI ROMANESC
III. CONSIDERATII TEORETICE. UN ISTORIC AL CENZURII
IV. CONSIDERATII TEORETICE
V. UN ISTORIC AL CENZURII
VI. OBIECTIVE ALE CENZURII ROMANESTI. INSTITUTIONALIZAREA CENZURII
VII. OBIECTIVE ALE CENZURII ROMANESTI
VIII. INSTITUTIONALIZAREA CENZURII
IX. CENZURA IN LITERATURA
X. CENZURA IN PRESA
XI. MECANISMELE CENZURII
XII. CONCLUZII
XIII. BIBLIOGRAFIE

EXTRAS DIN DOCUMENT

?Lucrare de diploma Cenzura comunista ?Introducere

În istoria oricarui popor, oricarei natiuni, oricarei tari, exista epoci, mai lungi sau mai scurte, rememorate cu mandrie de urmasi. Sunt epoci de inflorire a vietii culturale, economice, a societatii in ansamblul ei. Aceste perioade isi pierd, treptat, caracterul pur istoric si capata o aura de legenda, de mit. Iar conducatorii acelor vremuri isi gasesc un loc in panteonul natiunii respective. În acest fel, epocile acestea devin modele pentru urmasi, puncte de referinta si termeni de comparatie pentru viitor. Este cazul vechii Elade pentru grecii de azi, al Renasterii, pentru italieni (si nu numai pentru ei), al Reconquistei spaniole, al Razboiului de Independenta, pentru americani, al Frantei lui Napoleon, al Romaniei interbelice, pentru compatriotii nostri. Vremuri apuse, dar prezente inca in mintea contemporanilor, carora prezentul le pare, prin comparatie, mai sarac, poate.

Tot atat de adevarat este insa ca exista si reversul medaliei. Parca urmand parabola biblica, aceste perioade de inflorire si realizari pe mai toate planurile au alternat cu ani negri, vremuri de restriste si la care cei de acum nu se pot gandi fara sa se infioare. Aceasta in cazul in care nu prefera sa nu se mai gandeasca deloc la acele timpuri. Acestea sunt pete negre pe istoria popoarelor si, uneori, pe constiinta lor. Continuand paralela, ne gandim la Grecia de sub stapanirea macedoneana, apoi de sub cea otomana si din timpul „dictaturii coloneilor”, la Italia lui Mussollini, la Spania de sub mauri si, mai tarziu, din timpul lui Franco, la America Ku-Klux-Klan-ului si a Razboiului din Vietnam, la Franta dictaturii iacobine sau a maresalului Pétain.

Cea mai intinsa si mai neagra pata de pe istoria romanilor n-a fost „mileniul intunecat” al invaziilor barbare. N-au constituit-o nici cele cateva sute de ani de dezbinare, de lupte cu Imperiul Otoman. Nici macar intrarea Romaniei in Al Doilea Razboi Mondial alaturi de Germania hitlerista (se stiu motivele acestei decizii). Fara indoiala, rana cea mai adanca din memoria si constiinta romanilor au lasat-o cei 45 de ani de comunism.

Cineva nefamiliarizat cu experienta comunismului s-ar putea intreba cum pot 45 de ani – o perioada infima la scara istoriei – sa zdruncine din temelii o societate, o natiune intreaga, cand intregul trecut al acelei natiuni e incarcat de astfel de cutremure, oricum, de mai lunga durata. În primul rand, trebuie spus ca, intr-adevar, 45 de ani nu inseamna mai nimic la scara istoriei, dar la cea a individului, este enorm. Acesti ani reprezinta, oarecum, o viata de om. Aproape o jumatate de veac inseamna timp suficient ca un individ sa-si schimbe complet mentalitatile, conceptiile, modul de a actiona si de a gandi – asta daca nu s-a nascut in mediul comunist, caz in care, intr-un fel, aceste mentalitati sunt prezente de la bun inceput. Sau, daca nu si le schimba, macar isi da seama de lucrurile care ii sunt permise si de cele care nu ii sunt permise si astfel invata sa fie mai prevazator.

În al doilea rand, si aici e marea tragedie, in acesti 45 de ani, comunistii au fost prea putin interesati de oameni, ca entitati fizice. Nu corpurile i-au interesat, ci sufletele. Cineva spunea undeva ca turcii, cand ne cotropeau, voiau doar bani, grane, femei si copii – e drept, uneori mai aveau si pretentii de natura spirituala, prin silirea unor domnitori sa se converteasca la islamism. Rusii (comunisti) insa ne-au vrut si sufletele. Mai bine spus, constiintele, pentru ca, in ideologia marxisto-leninisto-stalinista, notiunea de suflet era o vorba in vant.

Altfel spus, comunistii au cautat sa modifice profilul spiritual al oamenilor, sa le canalizeze gandirea spre...nici ei nu si-au pus prea multe probleme spre ce, totul era sa gandeasca la fel ca ei. Sau mai degraba sa nu gandeasca deloc. Gandeau conducatorii si pentru cei condusi. Marx decretase ca „omul este cel mai pretios capital”. Leninism-stalinismul a denaturat aceasta idee – generoasa in sine – in asa fel incat omul este cel mai pretios capital doar in masura in care munceste (eventual, in stil stahanovist) si nu gandeste – sa ne amintim de rusinoasa scandare a minerilor din Piata Universitatii, „Noi muncim, nu gandim!”, trista reminiscenta a comunismului. Pentru ca daca ar gandi, subliniem, liber, si-ar da seama de aceasta minciuna mare cat globul pamantesc ce era comunismul – sau modul in care a fost pusa in practica aceasta utopie. Cu alte cuvinte, privind, mai in adanc, dincolo de inchisori, lagare, deportari, torturi si batai, comunistii au incercat, de-a lungul intregii existente a acestui sistem, sa acopere o mare minciuna. Iar principalul instrument de a face acest lucru a fost cenzura.

Ne-am ales subiectul cenzurii comuniste deoarece credem ca ceea ce defineste in cea mai mare masura un popor este cultura sa, modul sau de a gandi lucrurile, deprinderile sale cognitive. Or, tocmai aici a lovit cel mai profund comunismul, prin cenzura. Aici a lucrat, la psihic, modificand tot ce era de modificat. Cand unui om ii este rapita libertatea fizica, tot ceea ce ii mai ramane este libertatea gandirii. Dar comunistii nu s-au multumit cu incarcerarea fizica. Stiau si ei ca gandul zboara. De aceea, l-au prins si l-au inchis intr-o colivie, permitandu-i sa cante doar trilurile pe care le credeau ei de cuvinta.

Tudor Arghezi a fost inchis din motive politice la Vacaresti, in 1919, si din aceasta experienta au iesit „Florile de mucigai”. Pe cand detinutii in faza de reeducare de la Pitesti despre ce puteau sa scrie, dupa ce si daca au mai iesit vii? Despre cum li s-a inoculat in minte faptul ca sunt niste declasati, niste paria ai societatii? Despre cum si-au torturat proprii frati, cei mai buni prieteni, despre cum si-au renegat mamele, tatii, familiile, despre cum s-au dezis de Dumnezeu si au fost siliti sa faca lucruri pe care o minte normala nu le-ar putea concepe? Cum sa scrie despre asa ceva cand, prin torturi fizice si psihice, umilinte greu de imaginat care le-au distrus complet personalitatile, au devenit ei insisi, din victime, calai? Au preferat dupa aceea nici sa nu-si mai aduca aminte.

Ceea ce facut cenzura comunista a fost, in fapt, o „reeducare”, evident, nu la fel de violenta ca cea de la Pitesti si facuta cu alte mijloace, dar care a dat roade mult mai bogate decat reeducarea lui Nikolski si Turcanu. A fost o reeducare in buna parte reusita. La finalul ei, in 1989, si-a putut trece in palmares destule spirite anchilozate, iar altele, complet deturnate.

Ne-am ales subiectul cenzurii comuniste pentru ca, dincolo de elementele de exterior – situatia economica precara, aspectul jalnic din punct de vedere arhitectural al multor orase si al si mai multor sate, pozitia Romaniei pe harta lumii etc. – cea mai grea mostenire a marxism-leninism-stalinismului cu adaugiri ceausiste este modificarea in foarte rau a modului de a gandi al romanilor.

Ce au facut cenzura si propaganda comuniste in 45 de ani din mentalitatile romanilor va fi extrem de greu de reparat, lucru ce se observa in viata de zi cu zi. Fara a avea pretentia de a reprezenta vreo instanta moralizatoare, ne propunem a ne ralia, prin prezenta lucrare, demersului de recapatare a statutului de normalitate, pierdut in noaptea neagra a comunismului.

Trebuie sa mentionam ca metoda folosita in elaborarea acestei lucrari este cea istorica, servindu-ne de carti ce contin documente de arhiva. La acestea se adauga un interviu realizat prin bunavointa domnului Tiberiu Avramescu, fost redactor al colectiei „Biblioteca pentru toti”, care ne-a oferit informatii unice si extrem de pretioase si de interesante despre organismul cenzurii, vazut din interiorul editurilor.

Capitolul 1. Scurta istorie a comunismului romanesc

Anul 1944 marcheaza instalarea Armatei Rosii in Romania si, odata cu aceasta, venirea comunistilor la putere. Pe 23 august, la ora 22, regele Mihai a citit Proclamatia catre Tara, la radio, anuntand iesirea Romaniei din Axa si continuarea razboiului alaturi de Puterile Aliate. Toata perioada ce a urmat, pana in 1989, partidul comunist a sustinut ca el s-a aflat in spatele acestei mutari radicale. „În literatura actuala din tara se mentioneaza ca proclamatia regala a fost conceputa de Lucretiu Patrascanu si inmanata de acesta regelui Mihai pentru a fi citita, sugerandu-se deci ca este o creatie a partidului comunist” [1 Victor Frunza, „Istoria stalinismului in Romania”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 145].

Dar, deocamdata, PCR nu era la putere decat prin Lucretiu Patrascanu (la Justitie) intr-o coalitie – Blocul National Democrat – in care comunistii erau doar tolerati. De altfel, nu pentru multa vreme. Guvernul de militari de la Bucuresti il demite pe Patrascanu pe cand acesta se afla la Moscova pentru a semna Conventia de Armistitiu [2 Ibidem, p. 170].

În fine, dupa multe fronturi, grupari, coalitii, destinate supunerii partidelor istorice (PNT si PNL), dar mai ales dupa ce A. I. Visinski, adjunctul lui Molotov, batuse cu pumnul in masa regelui, pe 6 martie 1945 se instaleaza guvernul dr. Petru Groza.

Tara intra deci sub comandamentele sovietice. Imediat isi fac aparitia la Bucuresti asa-numitii consilieri sovietici. La indicatiile acestora, se creeaza „Tribunalele poporului”, menite a-i judeca pe cei care in opinia comunistilor se facusera vinovati de crime impotriva umanitatii, alaturi de hitleristi. Acestor tribunale populare le veneau „liste cu criminali de razboi gata intocmite” [3 Ibdem, p. 227].

Teroarea este asigurata de „garzile patriotice”, echipe de soc alcatuite de noul ministru al Afacerilor Interne, Teohari Georgescu. Aceste „brigazi” erau formate din muncitori, dar si din detinuti de drept comun si batausi de profesie si aveau drept scop haituirea reprezentantilor Opozitiei (in special PNT si PNL). PCR vedea peste tot numai reactionari, fapt la care Teohari Georgescu raspundea cu „Declar in mod hotarat, categoric, ca vom curata tara de elemente reactionare!” [4 Ibidem, p. 229].

Avand la inceput vremelnici „tovarasi de drum”, (gen PNL-disidenta Guta Tatarescu, PSD, care il debarcase pe fostul sau presedinte, C.T. Petrescu, PNT-disidenta Anton Alexandrescu), PCR a scapat incet-incet de acestia. Pe 19 noiembrie 1946 se organizeaza „alegeri libere”. Falsificate grosolan, acestea sunt castigate de Blocul Partidelor Democratice (adica PCR impreuna cu oportunistii din PNL-Tatarescu, PNT-Alexandrescu, Frontul Plugarilor s.a.).

Si cu alegerile castigate „in mod democratic”, PCR avea o puternica opozitie din partea PNT, PNL si PSD-I (al lui C.T. Petrescu). Asa ca PCR a pus tunurile pe aceste partide.

O „batalie preliminara” cu PNT a fost procesul maresalului Antonescu. Acesta fusese arestat de rege la 23 august 1944, dar preluat de comunisti, apoi dus la Moscova. Acolo, sovieticii au aflat tot ce mai era de aflat, dupa care au cerut guvernului de la Bucuresti sa-l execute pe maresal. Pe 1 iunie 1946 au fost executati la Jilava Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu si Gh. Alexianu. „În timpul procesului grupului Antonescu, acuzatorii au incercat in fel si chip sa stabileasca legaturi intre maresal si Iuliu Maniu, pentru a i se fabrica de pe-acum probe sefului taranist intr-un viitor proces” [5 V. Frunza, op. cit., p. 295].

Grupurile de partizani ce actionau in munti (cele conduse de colonelul Arsenescu, de fratii Arnautoiu, Divizia Sumanelor Negre s.a.) au fost puse rapid in legatura cu Iuliu Maniu. Era doar o chestiune de timp pana cand acesta va ajunge in boxa acuzatilor. Pe 14 iulie 1947 se petrece inscenarea de la Tamadau, cand mai multi lideri taranisti – nu si Maniu – sunt surprinsi urcandu-se intr-un avion cu destinatia Vest. Toata conducerea PNT intra in puscarii. Iuliu Maniu si Ion Mihalache n-aveau sa mai iasa niciodata. PNL se autodizolva, iar seful PSD-I intra si el in in inchisoare. Va iesi peste cativa ani, supus si umil, o umbra a celui ce fusese odata.

La sfarsitul lui 1947, comunistii mai aveau un singur hop de trecut: regele. S-a rezolvat si cu asta. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit sa abdice. În aceeasi zi, denumirea oficiala a tarii devine Republica Populara Rominia.

Asadar, iata-i pe comunisti pe deplin stapani pe situatie. Tot ceea ce vor face de-acum inainte este o totala negare a ce fusese inainte de ei. Schimba imnul de stat, confectioneaza o stema copiata dupa model sovietic. Neaga din rasputeri tot ceea ce inseamna national in istoria si cultura romaneasca. La scoala mu se mai studiaza autori romani sau vestici, ci doar rusi si sovietici, multi dintre ei de mana a saptea.

În domeniul economic se infiinteaza sovrom-urile, societati mixte romano-sovietice, care au secatuit economia nationala. Începe apoi, cu surle si trambite, colectivizarea agriculturii. Mii de tarani au fost aruncati in puscarii pentru ca n-au vrut sa se inscrie in colectiv.

Tot din aceasta perioada dateaza inceperea lucrarilor la Canalul Dunare-Marea Neagra. Avand ca pretext un obiectiv economic (crearea unui drum navigabil mai scurt), Canalul a fost construit de fapt pentru a utiliza mana de lucru barbateasca din inchisori. Cum s-a dovedit un fiasco, lucrarile au fost sistate la scurt timp, inscenandu-se nelipsitul proces cu tapi ispasitori, pentru „sabotaj”, care s-a soldat cu cateva condamnari la moarte.

Pe 11 iunie 1948 incepe nationalizarea tuturor obiectivelor economice, continuata de Ceausescu dupa preluarea puterii in 1965. În 1962, intr-o atmosfera de (fals) entuziasm se anunta incheierea colectivizarii.

În 1948, Biserica Greco-Catolica unita cu Roma, din Transilvania, este desfiintata, credinciosii fiind inglobati Bisericii Ortodoxe Romane. Toate proprietatile acestui cult au trecut in patrimoniul BOR.

Peste tot in tara, cultul lui Stalin si al URSS erau obligatorii, pe langa cel al lui Dej si, intr-o mai mica masura, al Anei Pauker (pana in 1952).

Dar toate acestea paleau in fata a ceea ce i-a terorizat si continua sa-i terorizeze chiar si acum pe romani: Securitatea. Înfiintata in 1949, Directia pentru Securitatea Statului era organizata dupa modelul NKVD-ului sovietic (viitorul KGB) si avea drept scop inabusirea din fasa a oricarei forme de activitate „contrarevolutionara”, in conditiile in care intreaga tara era in plina „dictatura a proletariatului”. Cea mai mica banuiala avuta de Securitate impotriva unui om il aducea automat in fata instantei. Rezultatul: minim 5 ani de puscarie in functie de gravitatea faptei (care de cele mai multe ori nici nu exista). Dubele umblau noapte de noapte pe strazi pentru a-i ridica pe cei banuiti de complot impotriva clasei muncitoare. În viziunea comunistilor, era necesara, in construirea socialismului, aceasta etapa de „dictatura a proletariatului”, de ascutire a „luptei de clasa”. Urmau simulacre de procese, care alternau cu anchete in care principala metoda de aflare a informatiilor era bataia, tortura.

Reteaua de penitenciare s-a extins foarte mult, ca si cea de lagare si colonii de munca. Închisorile care deja existau au fost largite, pentru a incapea cat mai multi „dusmani ai poporului”. Pitesti (cu celebrul experiment al reeducarii initiat acolo, in care detinutii studenti se torturau unii pe altii, pentru a li se distruge psihicul si personalitatea), Gherla, Aiud, Sighet, Canal, Jilava, Ocnele Mari, Cavnic etc. sunt tot atatea insule ale unui „Arhipeleag MAI”.

Oricine era pasibil de puscarie, de la tarani, pana la intelectuali. Fosti ministri (ca Aurelian Pana, ministru al Agriculturii in guvernul lui Antonescu, incaput pe mana reeducatorilor lui Turcanu), Iuliu Maniu (mort la Sighet, in 3 februarie 1953, la varsta de 81 de ani), Ion Mihalache, Dinu Bratianu, toti acestia si-au gasit sfarsitul in inchisoare. Dintre oamenii de cultura inchisi ii amintim doar pe: Vasile Voiculescu, Radu Gyr (condamnat la moarte, pedeapsa comutata), Ion Caraion (condamnat la ]moarte, pedeapsa comutata), Nichifor Crainic, Virgil Carianopol, Petre Pandrea, Constant Tonegaru, Mircea Vulcanescu, Ion Vinea, T.T. Braniste s.a. [6 V. Frunza, op. cit., p. 374]

Se reiterau, in deceniul 6, in Romania, marile procese staliniste din 1937-1939, din URSS. Se apreciaza ca aproape 10% din populatia Romaniei a trecut prin inchisori in perioada 1945-1964.

De inchisori n-au scapat nici macar proprii lideri comunisti. Primul secretar al PCR, Gheorghe Cristescu, trudea din greu la Canal. Lucretiu Patrascanu era arestat inca din 1948. În ’54 a fost judecat si executat de cel pe care il numise in functia de acuzator public, Alexandru Draghici. Mai devreme (prin 1944), fostul secretar general al partidului din perioada razboiului, Stefan Foris, fusese ucis pe la spate, cu toporul, de generalul de Securitate Pantiusa (Pintilie), viitorul deputat de Ialomita. Mamei lui Foris i s-a legat o piatra de gat si a fost aruncata in Cris. Multa vreme, oficialitatile comuniste nu s-au referit la Stefan Foris decat folosind sintagma „tradatorul Foris”, nefiind foarte clar pe cine sau ce tradase. Si el, si Patrascanu au fost reabilitati in 1968 de Ceausescu.

Prin ’52 veni randul gruparii Pauker-Luca-Teohari. Cazuti in dizgratia lui Stalin – si datorita faptului ca Ana Pauker era evreica – , Dej le-a lipit eticheta de „deviationisti de dreapta”. Vasile Luca a ajuns la inchisoare, la un moment dat in acelasi penitenciar cu Ion Mihalache (conform marturiei lui Ion Ovidiu Borcea, citat de V. Frunza). Începuse sa circule si un banc pe aceasta tema: Într-o celula erau trei detinuti. Unul il intreaba pe altul de ce fusese inchis. Acesta raspunde: „Pentru ca am fost contra lui Vasile Luca. Dar tu?” „Eu am fost cu Vasile Luca”, raspunde primul detinut la randul sau. Al treilea detinut tacea. Este si el intrebat acelasi lucru, la care raspunde: „Eu sunt Vasile Luca”.

Oferta anului

Reducere 2020