Pagina documente » Drept » Coruptia.Tratamentul sanctionator

Despre lucrare

lucrare-licenta-coruptia.tratamentul-sanctionator
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-coruptia.tratamentul-sanctionator


Cuprins

CAPITOLUL I 2
CONSIDERATII GENERALE 2
Sectiunea 1: Referinte istorice 2
Sectiunea 2: Participatia penala - definitie, conditii, forme 6
CAPITOLUL II 19
COMPLICITATEA 19
Sectiunea 1: Consideratii generale privind formele participatiei - coautorat si instigare 19
Subsectiunea 1: Coautoratul 19
Subsectiunea 2: Instigare 23
Sectiunea 2: Complicitatea 29
Subsectiunea 1: Definitie. Caracterizarea generala a complicitatii 29
Subsectiunea 2: Conditiile de existenta ale complicitatii ca forma a infractiunii. 31
Subsectiunea 3: Modalitatile sau formele complicitati 39
CAPITOLUL III 56
TRATAMENTUL SANCTIONATOR 56
Sectiunea 1: Sisteme de sanctionare 56
Sectiunea 2: Sanctionarea complicelui 59
Sectiunea 3: Circumstantele personale si reale 60
Subsectiunea 1: Caracterizare generala 60
Subsectiunea 2: Circumstantele personale 61
Subsectiunea 3: Circumstantele reale 62
CAPITOLUL IV 67
CONCLUZII 67
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 72

EXTRAS DIN DOCUMENT

?{p}

?CAPITOLUL I

CONSIDERATII GENERALE

Sectiunea 1: Referinte istorice

În stiinta dreptului, ori de cate ori se construieste un sistem juridic la baza caruia se aseaza ideea de pluralitate (de multiplicitate), totdeauna, se opune acestei idei un element de unitate (de unificare) care serveste ca o axa in jurul caruia se innoada entitatile, care alcatuiesc pluralitatea. [1 Dongoroz Vintila – Drept Penal (Reeditarea editurii din 1939), Editura Societatii Tempus & Asociatia Romana de Stiinte Penale, Bucuresti, 2000, pagina 379 ]

În cazul pluralitatii de infractori, ideea de pluralitate priveste subiectul activ al infractiunii, ceea ce inseamna ca, in loc de un singur subiect activ, exista mai multi subiecti activi.

Ca institutie juridica, participatia a primit o sistematizare legala foarte tarziu.

În antichitate mai toate legiuirile stabileau raspunderea colectiva in sensul ca toti cei ce luau parte la savarsirea unei infractiuni raspundeau deopotriva; ba, uneori, aceasta raspundere se extindea si asupra familiilor celor vinovati.

O veche lege ateniana prevedea expres ca cel care indeamna la crima se pedepseste la fel cu cel care savarseste crima. [2 Ibidem]

În schimb, in dreptul ebraic, imprejurarea ca un fapt fuseses savarsit de mai multi diminua pedeapsa pentru toti participantii pe motiv ca nici unuia nu i se poate atribui faptul intreg.

În dreptul roman, cu toate ca intalnim atat termenul de „participare” cat si denumiri pentru toate formele de participare (participes, socii, ministri) materia participatiunii nu a fost reglemetata expres. Ceea ce consacra sistemul roman era sistemul parificarii, in sensul ca participantii erau supusi la aceeasi pedeapsa.

În dreptul barbar, existand raspundere colectiva, chestiunea participatiunii nu interesa; totusi, incetul cu incetul, au aparut oarecari diferentieri de tratament pentru unele categorii de participanti. Legiuirile din evul mediu admit tratamentul diferentiat. [3 Ibidem]

Dreptul canonic a impins pana la extrem sistemul parificarii.

În, ultima parte a evului - mediu participatiunea a fost sistematizata serios, in sensul ca s-a facut o clasificare a participantilor, s-au stabilit conditiile participatiunii si s-a difedentiat tratamentul juridic pentru fiecare categorie de participanti. Aceasta sistematizare a folosit ca punct de plecare pentru legislatiile statutare ale Statelor Italiene si de legiuirile dun epoca intermediara.

Cele mai multe legislatii penale moderne au adoptat sistemul diferentierii de tratament. Totusi sistemul parificarii a fost consacrat de mai multe coduri precum: codul penal din 1810, de codul penal austriac din 1852, de codul suedez din 1864, de codul penal rus din 1903.

În legiuirile mai noi, se remarca o tendinta de reintoarcere la sistemul parificarii cu latitudinea lasata judecatorilor de a diferentia ei pedeapsa. Au revenit astfel la sistemul parificarii: codul penal spaniol 1928, art.45 si urmatoarele; codul penal italian 1930, art. 110 si urmatoarele; codul penal sovietic 1933, art. 17 si 18; codul penal elvetian 1937, art. 25, etc. [4 Ibidem]

Codul penal norvegian din 1902 a inlaturat participatiunea, consacrand sistemul pluralist.

Unele legiuiri definesc doar diferitele categorii de participanti (sistemul francez); altele disciplineaza si anumite situatii speciale privind cooperarea mai multor persoane (sistemul italian).

De asemenea, unele coduri prevad expres ca participatiunea este o circumstanta agravanta generala; in altele, agravanta este prevazuta numai special la anumite infractiuni. Codul penal italian din 1930, art.112, considera participatiunea ca agravanta generala, din moment ce sunt cinci sau mai multi participanti. [5 Ibidem]

Dreptul penal feudal din Transilvania a reglementat incepand din perioada feudalismului timpuriu, formele de participare la infractiune, fie aceasta anterioara, concomitenta sau posterioara.

Instigarea sau provocarea este incriminata deja intr-un decret al regelui Ladislau (cazuri de instigare sunt relatate in Registrul de la Oradea). Coautoratul este reglementat, de asemenea, de acelasi rege. [6 Ceterchi Ioan si altii, Istoria dreptului romanesc, vol. I, Ed.Academiei R.S.R., Bucuresti, 1980,pag.435]

Complicitatea prin ajutorul la infaptuirea infractiunii e reglementata, de asemenea, incepand cu decretele primilor regi. În Rsgistrul de la Oradea sunt mentionate cazuri de complicitate, iar in perioada feudalismului dezvoltat , statutele municipale sasesti incrimineaza si ele complicitatea, dispunand, spre exemplu in materie de furt, ca „nu numai cel ce savarseste un furt,ci chiar si acela cu ajutorul si caruia s-a savarsit furtul va fi tinut de actiunea de furt”. [7 Ceterchi Ioan si altii, op. cit.,p[g. 435]

Pravila lui Vasile Lupu si Pravila lui Matei Basarab consacrau paritatea de pedeapsa pentru toti participantii. Acelasi lucru se intalneste atat in Condica lui Sturdza cat si in Codul Stirbey.

Codul penal roman de la 1864, desi elaborat dupa codul francez din 1810 ce consacra sistemul parificarii, a adoptat sistemul diversificarii de tratament pentru diferitele categorii de participanti, inspirandu-se din codul penal prusian din 1851.

Codul penal Carol II consacra un capitol special participatiunii , in Partea generala, Titlul VI, Capitolul IV, art.120-125.

Denumirea acestui capitol: „Participarea mai multor persoane la savarsirea aceleasi infractiuni” este, desigur, corecta si e bine ca legiuitorul a inlaturat denumirea din vechiul cod „Despre complicitate” care nu se potrivea, decat pentru o categorie de participanti. [8 Dongoroz Vintila, op. cit., pag. 402]

Noul cod a eliminat, din capitolul privitor la participatiune, tainuirea de lucruri si gazduirea infractorilor, care nu sunt fapte de participatie, ci infractiuni de sine – statatoare.

Noul cod mentine sistemul diferentierii de pedeapsa dintre participantii principali si cei secundari. Astfel potrivit art.123: „Complicele se pedepseste cu o pedeapsa inferioara cu un grad a celeia prevazute de lege pentru autor”. [9 Codul Penal Carol II adnotat de: Const. G. Ratescu, I. Ionescu – Dolj, I. Gr. Perieteanu, V. Dongoroz, H. Asnavorian, Traian Pop, Mihail I. Papadopolu, N. Pavelescu, Mircea Djuvara, Valeriu Pop; Partea Generala, Vol I, Editura Librariei SOCEC & CO. S.A., Buc.1937, pag.281]

Acelasi cod, aduce o noutate in sensul ca participatiunea a fost socotita ca o cauza legala de agravare pentru infractorii majori, atunci cand, alaturi de ei, au cooperat si participanti minori. În acest sens art. 125 prevedea urmatoarele: „Participarea infractorilor majori si minori la savarsirea aceleeasi infractiuni, constituie o cauza de agravare pentru cei dintai, sporindu-se minimum si maximum pedepsei prevazute de lege pentru faptul ca li se imputa cu ¼ din durata ei, fara a se putea depasi insa minimum general”. [10 Ibidem, pag.297]0

În partea speciala a noului cod penal, participatiunea a fost, deseori, socotita ca o cauza de agravare speciala, de exemplu: la delictul de impiedicare a drepturilor politice (art.233); la delictul de rebeliune (art.260); delictul de cersetorie ( art. 342. al.2), etc. [11 Dongoroz Vintila , op.cit.,pag.402]1

Mai tarziu Codul Penal din 1968 in art.23 prevede ca „Participantii sunt persoanele care contribuie la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala in calitate de autori, instigatori sau complici”. [12 Codul Penal al R.S.R., comentat si adnotat de: Teodor Vasiliu, George Antoniu, Stefan Danes, Gheorghe Daranga, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Doru Pavel, Dumitru Popescu, Virgil Ramureanu; Partea generala, Ed. Stiintifica, Buc.1972]2

Prin urmare, textul articolului 23 nu are corespondent in codul anterior in care se defineau numai calitatea de instigator si cea de complice.

De remarcat este faptul ca in codul penal din 1968 se mentine si in prezent aceasta institutie, desigur, cu modificari ulterioare atat prin decizii ale Curtii Constitutionale cat si prin acte normative.

Sectiunea 2: Participatia penala – definitie, conditii, forme

Prin pluralitate de infractori, stiinta dreptului penal desemneaza situatia in care aceeasi infractiune este savarsita prin conjugarea a doua sau mai multe persoane (concurs plurium ad idem delictum). Spre deosebire de sutuatia in care infractiunea este savarsita de o singura persoana, fiind rezultatul activitatii ilicite a unui singur subiect activ, pluralitatea de faptuitor atrage in campul infractiunii cel putin doi subiecti activi, toti participantii la infractiune urmand a raspunde in raport cu natura si gradul lor de contributie, la savarsirea uneia si aceleeasi fapte penale. [13 Giurgiu Narcis, Drept penal general , Ed. Cantes, Iasi 2000]3

Dreptul penal consacra trei forme ale pluralitatii de infractori: pluralitate naturala, pluralitate constituita si pluralitate ocazionala (participatia).

Pluralitatea naturala (necesara) este acea forma a pluralitatii de infractori impusa de specificul actiunii incriminate, care nu poate fi savarsita de cat de doua sau mai multe persoane impreuna fara, a fi necesar ca toti faptiitorii sa aiba si calitatea de infractor (art. 203 Cod Penal – incestul; art. 303 Cod Penal – bigamia).

Pluralitatea constituita exista in acele cazuri in care legea a incriminat ca infractiuni de sine – statatoare intelegerea sau asocierea mai multor persoane in vederea savarsirii de infractiuni (art. 167 Cod Penal – complotul; art. 323 Cod Penal – asocierea pentru savarsirea de infractiuni). Specificul acestei pluralitati este faptul ca toti subiectii activi dobandesc calitatea de autori.

Spre deosebire de celelalte forme ale pluralitatii, participarea mai multor faptuitori la savarsirea aceleeasi fapte nefiind necesara pentru atingerea rezultatului infractional, ci dictata de ratiuni conjuncturale. Aceasta forma a pluralitatii este posibila la orice infractiune, putand coexista atat cu privire la pluralitatea naturala cat si cu cea constituita, fara a se absorbi in structura acestora.

Cunoscuta in literatura si in legislatie sub denumirea de „participatie”, denumirea de pluralitate penala „este data acelei pluralitati de infractori ce se realizeaza atunci cand, desi o fapta poate fi savarsita de o singura persoana ori de un numar determinat de persoane (ca si in cazul pluralitatii constituite sau naturale), ea este savarsita ocazional de un numar mai mare de persoane decat acela care este necesar potrivit naturii faptei”. [14 Giurgiu Narcis, op. cit., pag. 276]4

Sediul legal al participatiei se gaseste in partea generala a Codului Penal, in Titlul II privitor la „ Infractiune”, rezervandu-i-se un capitol intreg (III) de la art. 23 si pana la art. 31 inclusiv. În acest cadru legal sunt definite categoriile de participanti (art. 23-26), tratamentul sanctionator pentru acestia (art. 27-28) si formele participatiei prin includerea in dispozitiile art. 31 a participatiei improprii.

Desi capitolul este intitulat „Participatia” legiuitorul nu consacra o definitie a acesteia, ci precizeaza in art. 23 Cod Penal pozitia participantilor in raport cu fapta savarsita, prevazand ca: „Participanti sunt persoanele care contribuie la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala in calitate de autori instigatori sau complici”.

Din acest articol reiese ca denumirea de participant nu este data decat persoanelor care contribuie la savarsirea unei infractini in forma participatiei ocazionale, ceilalti cooperanti la savarsirea unei pluralitati necesare fiind cu totii considerati autori.

În proiectul de modificare al codului penal depus de Guvern in Camera Senatului la 04.XI.1999 s-a preconizat largirea sferei participantilor prin includerea si a „organizatorului” , art. 23 urmand sa aiba urmatoarea formulare: „Participante sunt persoanele care contribuie la savarsirea unei fapte prevazuta de legea penala in calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici”. [15 Giurgiu Narcis, op.cit., pag.276]5

În reglementarea anterioara, participatia era conditionata de savarsirea de catre autor a unor infractiuni, de imprejurarea ca acesta sa fi actionat cu vinovatie si fapta sa fi fost in raport cu el o infractiune. [16 Papadopol V., Conditiile generale ale participatiei, R.R.D. nr.5, 1970, pag. 41]6 Asadar rezulta ca participatia exista numai in situatia in care atat instigatorul sau complicele cat si autorul sa fi actionat cu intentie. Se consacra deci, in vachiul cod, numai participatia proprie.

Codul in vigoare a largit cadrul participatiei prin introducerea participatiei improprii, considerand ca exista participatie si atunci cand autorul actioneaza fara vinovatie. În aceasta situatie, participatia subzista, cu mentiunea ca fapta savarsita de autor constituie doar o fapta prevazuta de legea penala si nu o infractiune, ceea ce atrage lipsa raspunderii acestuia, iar instigatorul sau complicele care a actionat cu intentie raspunde pentru contributia adusa in calitatea avuta.

Avand in vedere actuala reglementate se poate defini participatia ca fiind cooperarea la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala a unui numar de persoane superior celui cerut de lege, dintre care cel putin una a actionat cu intentie. [17 Giurgiu Narcis,op.cit.,pag.277]7

În definitia data, legiuitorul folosind conceptul de „fapta prevazuta de legea penala”, si nu „infractiune”, include atat participatia proprie cat si cea improprie.

Desi definitia data poate desemna ambele forme ale participatiei, se poate contura si o definitie a participatiei proprii, care, de altfel, este forma tipica si frecvent intalnita in practica, ce consta in cooperarea la savarsirea unei infractiuni a unui numar de persoane mai mare decat cel impus de lege, dintre care atat autorul, cat si ceilalti participanti actioneaza cu intentie. [18 Zolyneak Maria, Drept penal, vol. II, Ed. Fundatiei Chemarea, Iasi, 1993]8

Asupra naturii juridice a participatiei, in literatura penala s-au conturat doua opinii: si anume aceea a autonomiei participatiei sau a „complicitatii delict distinct” [19 Giurgiu Narcis, op.cit.,pag.278]9, pe de-o parte si a unitatii infractiunii, pe de alta parte.