Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS:
Introducere
CAPITOLUL I
1.1.Promovarea si protectia drepturilor copilului
1.2. Principiile si perspectivele protectiei copilului
CAPITOLUL II
2.1. Politici sociale privind copiii
2.2. Politica publica de protectie a copilului aflat in dificultate dupa 1989
CAPITOLUL III
3.1. Reforma in domeniul protectiei copilului
3.2. Probleme structurale ale politicii statului cu privire la gestionarea situatiei copilului aflat in dificultate
3.3. Reforma cadrului legislativ
3.4. Actiuni specifice in cadrul reformei
3.5. Strategia de reformare a sistemului de protectie a copilului
3.6. Modificari aduse sistemului de protectie a copilului prin implementarea pachetului legislativ adoptat in anul 2004
CAPITOLUL IV
4.1. Cunoasterea Conventiei cu privire la Drepturile Copilului ca document juridic
4.2. COPILUL - titular al drepturilor
4.2. Principiul apartenentei si integrarii cumunitare. Asigurarea normalitatii.
4.3. Programele Autoritatii Nationale pentru Protectia Drepturilor Copilului in anul 2005
4.4. Serviciile sociale comunitare
Concluzii
Bibliografie

Alte date

?

Introducere

Perioada cuprinsa intre 1997 si 2004 a reprezentat timpul reformei radicale in domeniul protectiei drepturilor copilului in Romania. Astfel, anul 1997 a marcat descentralizarea serviciilor pentru copii. Într-o societate traditional centralizata, in care Guvernul – prin intermediul ministerelor si al altor organe ale administratiei centrale, puternic reprezentate in teritoriu – oferea in mod direct cvasitotalitatea serviciilor din domeniul acoperit de Conventia ONU cu privire la Drepturile Copilului1 (si nu numai) descentralizarea reala, la nivel judetean, a protectiei copilului a constituit o provocare majora. Iexistenta unor manuale, modele sau “retete” anterior testate in practica cu privire la o descentralizare de asemenea anvergura a facut ca aceasta experienta in sine sa se constituie intr-un precedent practic care, prin realizarile, dar mai ales, prin problemele aparute intr-o prima faza, sa genereze invataminte importante pentru viitorul constructiei sistemelor de servicii din tara noastr.

Începuta in 1997, descentralizarea serviciilor pentru copii a fost aprofundata in anul 2004, prin adoptarea pachetului legislativ privind protectia si promovarea drepturilor copilului, coborand de acesta data de la nivelul judetelor la comunitatea locala careia ii apartin copilul si familia sa.

Descentralizarea insa nu a fost singurul element de noutate adus de reforma protectiei copilului. O problema majora legata de copiii din Romania o constituie abandonul acestora de catre proprii parinti. Explicatia fenomenului nu este facila si asupra lui s-a discutat mult si se va mai discuta. Dincolo de o componenta istorica legata, mai mult sau mai putin direct, de politica pronatalista agresiva a statului

1 Ratificata de Romania prin Legea nr.18/1990, republicata in M.Of. nr.314/2001

totalitar, aplicata pe parcursul catorva decenii inainte de 1989, cu consecinte directe asupra modului de percepere a responsabilitatilor individuale si de familie ale parintilor cu privire la soarta lor si a copiilor lor, nu poate fi ignorata componenta economico-sociala legata de cresterea accelerata a saraciei la nivelul unor categorii largi de populatie in perioada de tranzitiei de dupa 1989. Dincolo de explicatii insa, importante sunt realitatile care au fost generate de venirea pe lume a unor copii nedoriti.Aceste consecinte, pe langa abandonul copiilor, s-au manifestat in rate mari (in multe cazuri maxime la nivelul Europei) ale unor indicatori precum mortalitatea si morbididatea infantila, mortalitatea materna, a numarului crescut de copii cu diferite dizabilitati, a unei lipse cvasigenerale de cultura sexuala legata de contraceptie si planificare familiala. Timp indelungat, singurul raspuns pe care societatea, respectiv statul a stiut sa il ofere existentei copiilor nedoriti a fost unul de tip cvasiindustrial, prin plasarea pe termen lung sau nedefinit a acestor copii in institutii rezidentiale, multe dintre acestea fiind de mari dimensiuni si plasate departe de constiinta publica, izolate de comunitate1.

Tocmai in aceasta directie s-au facut, poate, cei mai importanti pasi in procesul de reforma a sistemului de protectie a copilului.Astfel, initiate cu resurse relativ modeste si privite uneori cu scepticism sau chiar cu suspiciune in prima parte a anilor`90, serviciile de protectie alternative la ingrijirea rezidentiala, dezvoltate de organizatii neguvernamentale, uneori in parteneriat, la limita legii, cu autoritatile vizionare din anumite judete sau localitati, au devenit, incepand cu anul 1997,parte integranta a sistemului. Astfel de servicii alternative cuprind astazi, in primul rand reteaua de asistenta maternala, casele de tip familial, precum si o serie de servicii menite sa previna abandonul copiilor de catre proprii parinti, cum ar fi, de exemplu, centrele de zi de diferite tipuri sau multitudinea de servicii de consiliere destinate parintilor si copiilor.

1 Al Doilea Raport Periodic – Romania si Conventia ONU cu privire la Drepturile Copilului, Editura MarLink, Bucuresti, 2003

CAPITOLUL I

1.1.Promovarea si protectia drepturilor copilului

În lucrarile consacrate drepturilor copilului se folosesc mai multi termeni precum apararea, protectia, respectarea, promovarea drepturilor copilului.

Diversitatea terminologica reflecta varietatea situatiilor in care se poate afla un copil in raport cu drepturile sale, dar mai ales faptul ca numai existenta si respectarea cadrului juridic nu este suficienta pentru respectarea drepturilor copilului la nivelul exigentelor societatii contemporane care solicita:

- dezvoltarea maximala a potentialului biopsihic al fiecarui copil

- recunoasterea sociala a capacitatilor dobandite de fiecare persoana

- pregatirea copilului,orientarea sa scolara si profesionala si apoi integrarea sa sociala in raport cu competentele dobandite, cu aptitudinile si interesele fiecarei personalitati.

În esenta dimensiunea caracteristica drepturilor omului este cea individuala. Drepturile copilului fac parte din drepturile categoriale, referindu-se la individualitati umane care au nevoie de o protectie intarita sau o protectie speciala.

În domeniul drepturilor copilului abordarea sociologica, psihologica si pedagogica este indispensabila pentru respectarea si promovarea lor.

Termenul de protectie sau de aparare a drepturilor copilului se foloseste mai ales atunci cand are loc nerespectarea flagranta a unora dintre drepturi sau violarea drepturilor.

Cel mai folosit dintre termeni este cel de respectarea drepturilor copilului, care se refera la actiuni care nu se abat de la legea, angajamentul, contractul respectiv, care asigura acordarea atentiei cuvenite si luarea in considerare a fiecaruia dintre drepturile copilului in politicile sociale, in viata institutiilor, in demersurile lucratorilor sociali.

Termenul de promovare a drepturilor copilului evidentiaza mai exact faptul ca trebuie sa existe o avansare continua in cunoasterea unicitatii fiecarui copil, a factorilor care-i modeleaza personalitatea, a mediului care-l conditioneaza, a dificultatilor care stau in calea respectarii drepturilor sale si, pe acesta baza, lansarea si sustinerea celor mai bune alternative si solutii.

O societate isi exprima spiritul de responsabilitate si valoarea pe care o confera copilariei prin sistemul de legi si de srvicii sociale destinate bunastarii copilului.

În anii care au urmat celui de al doilea razboi mondial, in tarile dezvoltate, odata cu restabilirea situatiei socio-economice, s-a manifestat o importanta orientare a cercetatorilor din stiintele socio-umane, dar si a lucratorilor din administratia publica, din domeniul sanatatii, a invatamantului si a protectiei sociale, pentru bunastarea si protectia copiilor. Ei si-au propus sa aduca in atentia opiniei publice acele conditii de crestere, de aducatie si de sanatate, respectiv lipsa acestora, care pot pune in pericol sanatatea fizica sau psihica a copiilor. În acest domeniu, perioada anilor `60 a adus progrese importante in privinta intelegerii consecintelor negative ale ocrotirii copiilor in institutii si ale abuzurilor de orice fel comise impotriva copiilor in propriile lor familii.

Specific pentru ultimele decenii ale mileniului doi este ca actiunile in favoarea copiilor au luat, in Occident, forma unor largi programe comunitare, de tip preventiv. Un important rezultat a fost elaborarea unor reglementari internationale referitoare la dreturile copilului. Declaratia Drepturilor Copilului, elaborata de ONU in 1959, avea rolul de a atrage atentia membrilor Organizatiei Natiunilor Unite ca toti copiii, indiferent de rasa, culoare, sex si nationalitate, fara nici un fel de discriminare, au dreptul la protectie sociala si la asigurarea posibilitatilor pentru o dezvoltare sanatoasa, indeplinindu-se nevoile lor de dragoste, intelegere si securitate.

În anii `70 s-au dezvoltat cercetarile privind nevoile copilului, nevoi pe care in primul rand familia este menita sa le asigure: nevoia de hrana, de adapost, de indrumare si educatie, nevoia de identificare si de apartenenta, nevoia de a fi acceptat si apreciat. Pe acest fundal s-au elaborat legislatiile nationale de aparare a copiilor de abuzuri si neglijare in propriile lor familii, in familiile de plasament sau in institutiile destinate protectiei lor.

Anii `80 si `90 sunt caracterizati pe plan international printr-o continua crestere a atentiei orientate spre domeniul drepturilor copilului, atentie cauzata, pe de o parte, de perpetuarea chiar si in tarile dezvoltate din punct de vedere economic a fenomenului abuzului si neglijarii copilului, iar pe de alta parte de situatia din tarile slab dezvoltate si in curs de dezvoltare, in care copiii constituie cea mai vulnerabila categorie sociala, expusa saraciei si violentei. Ca urmare, au fost reluate ideile privind drepturile copilului iar ONU a creat cadrul unie noi rezolutii internationale, in scopul promovarii bunastarii copiilor de pretutindeni, rezolutie semnata de statele membre ale ONU, cunoscuta sub denumirea de Conventia internationala privind drepturile copilului1(1989 – ratificata de Romania in 25.09.1990). Acordul guvernelor semnatare ale conventiei a avut semnificatia exprimarii vointei lor politice de a-si asuma responsabilitati intr-un mod mai consistent si mai sistematic pentru asigurarea bunastarii copiilor.

Desi acordurile internationale au stimulat si au creat un cadru larg international pentru munca profesionistilor, desi in ultimii 35 ani s-au tras numeroase semnale de alarma in privinta extinderii violentei si a suferintei copiilor de pretutindeni, efectele acestor semnale nu au fost deocamdata pe deplin evaluate. Copiii lumii au nenumarate nevoi nesatisfacute. Datele despre numarul copiilor supusi unor abuzuri grave de catre membrii familiilor lor sau a comunitatilor in care traiesc sunt intotdeauna ingrijoratoare. Dar aceste cifre “reprezinta doar varful vizibil al unui iceberg mult mai extins in zonele nevazute ale societatii”2 Examinarea caracteristicilor comune ale parintilor care au dificultati poate oferi solutii constructive nu numai pentru acele cazuri care sunt vizibile, ci si pentru multe cazuri invizibile. Straduinta societatii de a schimba soarta copiilor aflati in dificultate in propriile familii a condus la cresterea substantiala a suportului social oferit in tot mai multe tari pentru un numar crescand de copii si parinti aflati in situatii dificile.

Preocuparea pentru bunastarea copilului este multidisciplinara, acoperind diverse aspecte ale personalitatii copiilor, dominata fiind insa de unghiul de vedere al profesiei de asistenta sociala. De fapt, primele activitati specifice de asistenta sociala s-au dezvoltat si s-au specializat in domeniul ocrotirii copilului si a familiei sale.

1 Conventia a fost ratificata de Romania prin Legea nr.18/1990, republicata in M.Of.nr.314/13.iunie 2001

2 Conf.Dr.Maria Roth – Protectia copiilor impotriva abuzurilor – intre traditie si inovatie – Publicata in lucrarea Un deceniu de tranzitie – Situatia copilului si a familiei in Romania – UNICEF, Bucuresti 2000, p.69

1.2. Principiile si perspectivele protectiei copilului