Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
INTRODUCERE ............p.3
CAP. I CONFLICTUL - PRIVIRE DE ANSAMBLU ....p.6
1. Definirea conflictului ....p.6
2. Tipuri de conflict .........p.12
3. Surse sau generatori de conflict .......p.18
CAP. II PROBLEMATICA CONFLICTULUI SI A ABORDARII PSIHOLOGICE iN REZOLVAREA TIPURILOR DE CONFLICT ............p.25
1. Etapele conflictului ......p.25
2. Metode de management a conflictului p.28
2.1. Prevenirea .......p.28
2.2. Interventia ......p.31
2.3. Gestionarea si rezolvarea conflictelor .....p.37
3. Psihologia conflictului la nivelul organizatiilor internationale ...p.47
4. Citeva elemente de psihosociologie conflictuala la nivelul organizatiilor ......p.50
CAP. III STUDIU DE CAZ: CONFLICTUL DIN TRANSNISTRIA - EVOLUTIA SI iNCERCARILE DE REZOLVARE ALE ACESTUIA ....p.57
1. Psihologia unui conflict ce pare fara iesire ...........p.57
2. Factori si actori implicati in conflict ...p.62
3. incercarile de solutionare a conflictului transnistrean. Tendinte pentru viitor...p.75
CONCLUZII .........

Alte date

?Introducere

Omenirea intreaga a pasit in noul secol si mileniu cu speranta ca acesta va fi mai bun, mai pasnic, si cu un parcurs diferit de cel trecut. Cel ce a fost considerat cel mai criminal secol al istoriei umanitatii, secolul XX, a fost perioada celor mai puternice imperii dar si a disparitiei lor fulgeratoare, a fost secolul singurelor razboaie mondiale ale istoriei si al celor mai extraordinare revolutii tehnologice, insa este si secolul in care s-a conceptualizat, s-a manifestat fenomenul conflictual, care a atins cote fara precedent. Secolul prezent nu este decat continuatorul fidel al tuturor conflictelor ce au marcat sfarsitul celui precedent, cu grozavii si urmari ce au depasit chiar si perioada razboaielor clasice pe care le-a cunoscut istoria. În prezent, conflictul, starile de criza, au devenit cotidiene, si, la fel ca si razboiul, conflictul a devenit o notiune universala, ca o consecinta a spectrului larg al riscurilor si amenintarilor din mediul international de securitate, potential generatoare de crize si conflicte, care nu fac decat sa determine o gama extrem de variata de conflicte si crize subsecvente atat prin natura, cat si prin intensitatea, viteza de evolutie si amploarea acestora.

Actualmente, conflictele ameninta fundamental securitatea valorilor umane si materiale, cu cauze din ce in ce mai profunde, cu implicatii din cele mai grave si cu necesitatea unei interventii rapide pentru gestionarea acestora.

Conflictele sunt cele care duc la o schimbare negativa severa in mediul national sau international, la existenta unor interactiuni disruptive intre parti, care ameninta valorilor fundamentale ale unui stat/organizatie. Toate acestea nu duc decat la o probabilitate crescuta de aparitie a unor actiuni militare ostile, ce sunt desfasurate pe campuri de lupta, uneori impredictibile, cu forte si inamici greu de reperat sau de anihilat.

În acelasi timp, starile conflictuale sau conflictele prelungite, duc la amenintarea sau perturbarea valorilor fundamentale, a echilibrului si a stabilitatii politice, economice si sociale a unei tarii, a drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, valorilor materiale si culturale, a mediului inconjurator, intereselor si obiectivelor statului, precum si a indeplinirii obligatiilor sale internationale, pentru a carui inlaturare este necesara adoptarea si punerea in aplicare, unitar si oportun, a unor masuri specifice pentru revenirea la starea de normalitate.

Mediul de securitate internationala de la sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI a fost caracterizat de o crestere semnificativa a asimetrismului amenintarilor, a asimetriei conflictelor. Desi posibilitatea declansarii unor confruntari militare majore, intre coalitii de state, devine tot mai putin probabila, mai ales in spatiul euro-atlantic, securitatea internationala ramane instabila, dificila si complexa. Amenintarea reprezentata de proliferarea armelor de distrugere in masa este in crestere si, probabil, ca noi si noi state, unele dintre acestea considerate periculoase, vor intra in clubul nuclear, aceasta dinamica avand capacitatea de a schimba fundamental echilibrul de forte, cel putin la nivel regional.

Fenomenul terorist international constituie una dintre principalele amenintari la adresa societatii umane si a securitatii internationale, continuand sa reprezinte un pericol social deosebit de grav, atat pentru structura si coeziunea sociala, cat si pentru securitatea indivizilor si a statelor, in special atunci cand in actele teroriste sunt folosite arme de distrugere in masa. O forma noua de amenintare asimetrica, conflictuala, o constituie „ciberatacurile”, care incearca, pe langa exploatarea bazelor sistemelor financiare, comerciale si ale pietelor de capital mondiale, accesarea si/sau blocarea sistemelor informatice critice specifice infrastructurilor nationale sau internationale de securitate si aparare. Nu in ultimul rand, fenomenul tot mai accentuat de colaps intrastatal generat de incapacitatea unor guverne de gestionare eficienta a problemelor economice si sociale interne coroborata, dar nu obligatoriu, cu existenta unor factiuni cu ideologie extremista sau anarhista, este un potential generator de conflicte.

Specialistii in managementul conflictelor si a crizelor, dar si cercetatorii fenomenelor militare si cele care implica problematici ale securitatii si stabilitatii internationale, isi pun tot mai des problema daca interventia militara poate fi mijlocul cel mai eficace in managementul conflictelor, plecand de la ideea ca in toate cazurile trebuie luata in considerare legatura dintre instrumentul militar si cel diplomatic. S-au facut diferentieri intre tipurile de conflict – intrastatale si interstatale – si este sintetizata gama diversa a optiunilor de interventie, incepand de la efortul minim de neimplicare si pana la trimiterea fortelor de reactie rapida. În studiile si cercetarile recente sunt abordate optiunile de interventie si formele de manifestare ale acestora, in scopul managementului conflictului. Gama potentialilor actori care sa poata interveni in diferite conflicte s-a extins in mod semnificativ in perioada de dupa razboiul rece. Una din lectiile invatate consta in marele beneficiu al angajamentului preventiv pentru promovarea alternativelor de negociere spre a stopa represiunea si extinderea violentei. Este important sa se ia in considerare procesul de management al conflictelor, factorii prin care conflictele trec din sfera politica in sfera militara. Deasemenea, exista preocupari in a fi prezentate unele cerinte care pot asigura succesul in interventiile destinate managementului conflictelor, reamintindu-se ca mijloacele militare si cele diplomatice trebuie sa fie utilizate intr-un proces complementar, dar si ca interventiile neconcludente pot genera noi motive de tensiune, disputa si conflict.

În ultimul timp se manifesta tot mai frecvent tendinta de a face apel la lectiile invatate in conflictele militare recente. Cei care iau decizii politico-militare de nivel strategic se gasesc in situatia de a evalua diferitele tipuri de amenintari si de a gasi cea mai adecvata forma de exprimare a puterii pentru a le contracara intr-un mod adecvat si eficient. Este de discutat in ce masura interventia militara poate fi mijlocul cel mai eficace si in care anume dintre situatii. În toate cazurile trebuie insa luata in considerare legatura dintre instrumentul militar si cel diplomatic, caracteristicile contextuale reale, factorii de timp, precum si alte elemente specifice fiecarui caz in parte.

În conflictele recente s-a afirmat, ca un element de permanenta, ajungerea la o solutie negociata si la finalizarea conflictului prin interventia unei a treia parti. Doar timpul va fi cel care va confirma daca aceste abordari si solutii au fost cele mai oportune si cele mai bune in atingerea scopului propus, aplanarea si stingerea conflictelor care bantuie linistea si pacea factorilor de decizie nationali si internationali.

CAPITOLUL I

Conflictul – privire de ansamblu

1. Definirea conflictului

Din perspectiva psihologica si psiho-sociala, conflictul este considerat o trasatura normala si inevitabila a activitatii umane, ceea ce nu inseamna, insa, ca dezastruoasele consecinte ce pot rezulta din abordarea necorespunzatoare a conflictului sunt inevitabile sau dezirabile, ci dimpotriva. Nu prezenta conflictului in sine determina rezultatul oricarei situatii de conflict, ci alti factori, in particular modul in care este abordat conflictul. Conflictul este un concept complex, multidimensional. Termenul de conflict evoca, de obicei, insa in nici un caz in mod axiomatic, imagini ale unor stari de lucruri nedorite. Imaginea mentala creata automat de conflict este aceea a unei “falii tectonice”. Similar acestora, situatiile din care se naste conflictul pot varia in gravitate, magnitudine si predictibilitate. În situatiile de conflict sunt implicate toate genurile de variabile, care acopera aproape toate aspectele comportamentului uman, inclusiv valori, atitudini, convingeri, aptitudini sociale si cognitive. Dificultatile pot lua nastere din tot felul de cauze, fie legate de inabilitatea de a preconiza alternative, fie legate de lipsa abilitatilor in relatiile sociale. Foarte rar conflictul exista in sine. Aceasta, pentru ca, putem observa si analiza conflictul ca pe un aspect al tuturor fenomenelor naturale, o parte indispensabila a vietii, a schimbarii, a crearii de noi forme. Pentru a intelege conflictul trebuie sa avem in vedere doua aspecte cheie ale comportamentului uman si anume: cognitia si interactiunea sociala.

Cognitia este o activitate de intelegere, o modalitate prin care intelegem lumea in care traim, iar aceasta modalitate poate fi gasita in capacitatea de rezolvare a problemelor. Rezolvarea conflictelor are multe aspecte in comun cu rezolvarea problemelor. În sens psihologic, atat rezolvarea conflictelor, cat si rezolvarea problemelor tin de incercarea de a face fata incongruentei, nepotrivirilor dintre ceea ce este si ceea ce ar putea fi. O asemenea incongruenta este specifica activitatii umane si este esentiala functionarii umane, motivandu-ne sa incercam sa atingem noi obiective.

Interactiunea sociala se refera la actiunea reciproca sau rezultanta a interferentei actiunilor initiate de persoane, grupuri sau colectivitati, prin care se influenteaza conditiile de

manifestare si performantele obtinute. Conflictul dintre indivizi sau grupuri tinde sa fie desfasurat in termenii puterii lor relative. Deoarece toate relatiile umane variaza in functie de amploarea si tipul puterii exercitate de protagonisti, orice relatie prezinta potentialul unui conflict. În societatile stabile, puterea apartine permanent unui numar restrans de indivizi (aceiasi); in societatile mai dinamice, bazele puterii se transfera in functie de viteza schimbarii, in timp ce in societatile anarhice este dificil de precizat cine detine puterea. Puterea este, insa, exercitata continuu, intr-un mod sau altul, la toate nivelurile societatii. Data fiind complexitatea societatii umane si diversitatea resurselor de putere disponibile, echilibrul este aproape o exceptie. Puterea se transfera continuu de la un individ sau grup la altul. Cu alte cuvinte, dezechilibrul sau incongruenta se nasc din interiorul interactiunii umane. Conflictul este asadar, o trasatura naturala a activitatii umane, indiferent de deciziile pe care le adoptam, sarcinile pe care le indeplinim sau relatiile pe care le avem cu alte persoane. De aceea, orice incercare de a elimina conflictul este inutila, daca nu chiar contra-productiva; mai benefica este, de aceea, o focalizare a eforturilor pe managementul eficient al conflictului, pentru a obtine rezultate creative.

În perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a manifestat o tendinta de descrestere a numarului conflictelor interstate si o crestere concomitenta a numarului conflictelor intrastatale: razboaie civile, conflicte etnico-religioase, conflicte prin care se nega legitimitatea guvernului respectiv, conflicte impotriva regimurilor represive, razboaie de secesiune si de fragmentare teritoriala, razboaie pentru preluarea puterii in statele in stare de colaps. Aceasta tendinta este reflectata in modul in care s-au desfasurat misiunile de pace ale ONU: noua dintre cele paisprezece operatii desfasurate intre 1945 si 1987 au implicat conflicte interstate, in timp ce numai sase dintre cele douazeci si doua de operatii incepute intre 1988 si 1994 erau in legatura cu conflictele interstate. Nici una dintre aceste sase operatii nu a implicat un numar masiv de trupe sub mandat ONU. Toate celelalte au fost operatii destinate conflictelor intrastatale. Referitor la operatiile desfasurate dupa 1994, pana la sfarsitul anului 2000, numai misiunea ONU in Republica Democratica Congo (MONUC, 1999 -) si forta preventiva deplasata de ONU in fosta Republica a Iugoslaviei - Macedonia (UNPREDEP, 1995 – 1999) -, pot fi considerate ca misiuni destinate unor conflicte interstate. Dintre cele douazeci si sapte de conflicte armate majore identificate ca atare in 1999, douazeci si cinci au fost conflicte interne, chiar daca in unele dintre acestea au fost implicati si actori externi. Odata cu destructurarea Uniunii Sovietice si a Iugoslaviei, zonele de conflict deschis sau latent s-au extins considerabil, aceste conflicte fiind in cea mai mare parte conflicte interne.

În regiunile in care conflictele interstate traditionale continua, in special in Orientul Mijlociu si in Asia de Sud, acestea au tendinta sa reflecte interese etnice, religioase si chiar de clan. Cazurile tipice, clasice, de rivalitati si adversitati interstatale se manifesta mai rar. Cu toate acestea, tipurile de conflict traditionale si rolul pe care ONU il joaca se manifesta in continuare, desi mai rar, asa cum au demonstrat acordul de incetare a focului dintre Etiopia si Eritreea, in care ONU a jucat un rol semnificativ. Prevalenta conflictelor interne se dovedeste, astfel, a fi principala cauza a interventiilor exterioare ale unor terte parti, in special prin actiuni militare directe. Este de la sine inteles ca orice interventie exterioara pune in dificultate atat pe cei care o initiaza, cat si pe cei care o executa, de multe ori aceste actiuni fiind brutale si sangeroase. Implicarea superficiala din exterior este dificila in conflictele sociale sau etnice, mai ales atunci cand actiunile au caracter de impunere a pacii, situatie in care, de cele mai multe ori, partile implicate nu au ajuns inca, prin ele insele, la un echilibru, in plan militar, care sa permita o reglementare negociata a conflictului. În aceste circumstante, optiunile pe care le au in fata fortele de interventie se prezinta astfel:

- sa intervina, acceptand victoria uneia dintre parti si actionand simultan pentru a reduce consecintele umanitare ale conflictului;

- sa intervina pentru a stopa varsarea de sange, a stabiliza situatia din punct de vedere militar intre partile implicate si sa actioneze pentru finalizarea conflictului, ceea ce ar putea presupune mentinerea unor forte de ocupatie pe termen lung (asa cum NATO a descoperit ca trebuie facut in conflictele din Balcani);

- sa nu se implice in conflict, lasand ca problemele litigioase sa se rezolve prin continuarea razboiului dintre parti, in final acceptand un nou statu-quo.

Exista opinii impotriva interventiei in razboaiele intrastatale, legate de argumentul juridic al incalcarii suveranitatii si al interventiei in problemele interne ale altor state. Termenul de reconstructie nationala, lansat cu mult optimism la inceputul anilor ‘60 ai secolului trecut, in Vietnam, a fost discreditat de rezultatul acestui conflict si doar partial reabilitat prin actiunile desfasurate in anii ‘90 in Somalia. Asemenea argumente au fost utilizate spre a explica succesul modest al interventiei din Bosnia, Ruanda si Somalia, in perioada de dupa sfarsitul razboiului rece. Cei trei ani ai razboiului civil din Bosnia nu au lasat interventiei occidentale decat o singura cale spre a se ajunge la o solutie finala, prin remodelarea echilibrului strategic pe campul de lupta, sustinand una dintre parti. Aceasta a deschis drumul pentru Acordul de la Dayton din 1995. Pretul politic si moral al inactiunii si neinterventiei a devenit astazi prea ridicat spre a putea fi asumat. Acest lucru s-a dovedit in procesul de decolonizare a Namibiei, realizarea intelegerilor cu privire la stoparea conflictului din Cambodgia si monitorizarea alegerilor din aceasta tara, monitorizarea incetarii conflictului din Salvador, implementarea acordului de pace in Mozambic. Succesele au contrastat insa cu esecul opririi genocidului din Ruanda din 1994. Eforturile colective au continuat in Africa Centrala in 1996, in interventia condusa de Italia, sub mandat ONU, in Albania in 1997, in interventia NATO in Kosovo in 1999, in interventia, sub mandat ONU, din Timorul de Est sau Sierra Leone in anul 2000. Problema cu care se confrunta astazi orice analiza referitoare la necesitatea sau nu a unei interventii spre a stopa un conflict in curs de desfasurare graviteaza, mai mult sau mai putin, in jurul intrebarilor referitoare la cum sa se evite folosirea excesiva a fortei militare, stabilirea tipului de interventie (militara sau nemilitara) si stabilirea capabilitatilor concrete adaptate cat mai bine realitatii specifice (masuri de mentinere a pacii sau de impunere a pacii). Aceste probleme raman in centrul dezbaterii, deoarece ele sunt in stransa legatura cu afirmarea intereselor nationale ale statelor implicate si cu dorinta de a interveni si de a consuma resurse umane, materiale si financiare, in locuri indepartate, dintre care unele lipsite de importanta strategica. De aceea, dezbaterea actuala graviteaza in jurul dilemei daca politica ce trebuie urmata e necesar sa aiba la baza interese sau valori. În afara de aceasta dezbatere, o problema deosebit de importanta este legata de practica curenta, aceea a cresterii eficacitatii si competentei in interventii.

În definirea conceptului de conflict, se poate pleca de la cateva ipoteze de lucru, si anume: - conflictele pot fi pozitive (productive) sau negative (destructive). În cazul in care conflictelor nu li se acorda atentia adecvata, acestea risca sa determine situatii de criza, indiferent de plasarea acestora in raport cu firma sau institutia care este implicata.

Crizele externe au un impact mai substantial, afectand un numar mult mai mare de grupuri si comunitati, situandu-se fie la nivel de transmediu, fie de mediu, grup sau comunitate, efectele fiind de asemenea mult mai mari.

Conflictul reprezinta interferenta intentiilor unui agent sau a unui grup in eforturile de atingere a unor obiective de catre un alt individ sau grup. Se presupune ca cele doua parti implicate au obiective incompatibile, astfel incat atingerea obiectivului de catre una dintre parti determina imposibilitatea atingerii de celalata parte implicata. Conflictul poate deveni astfel o strategie pentru atingerea obiectivelor superioare prin interferenta cu progresul inregistrat de celelalte parti [1 Schmidt, S.M., Kochan, T.A., Conflict: Toward Conceptual Clarity, Administrative Science Quarterly 17, 1972, pp. 359-370.].

Conflictul nu poate fi identificat cu concurenta. În timp ce concurenta presupune de asemenea obiective incompatibile intre parti, aceasta nu implica interferenta (cel putin in situatiile in care concurenta este fairplay). Astfel, se poate aprecia ca exista o situatie concurentiala atunci cand doua sau mai multe parti incearca sa castige, prin depunerea unui efort individual, prin atingerea obiectivelor proprii, fara sa intervina pentru blocarea sau influentarea progresului celeilalte sau celorlalte parti. Efectul actiunilor intreprinse depinde numai de comportamentul fiecarei parti in atingerea obiectivelor si nu din interferenta cu comportamentele celorlalte parti [2 Idem.]. Definitia conflictului, la care am apelat mai sus, sustine in fapt ca partile interfereaza in mod intentionat unele cu celelalte in atingerea obiectivelor. Aceasta nu implica insa automat faptul ca partile sa fie de rea credinta sau sa fie constiente de gradul sau maniera in care actiunile lor afecteaza celelalte parti. Astfel de situatii produc rezultate ce pot fi caracterizate ca fiind suboptimale, termen cu un sens mai extins decat un simplu "mai putin decat optim". Conflictele nu conduc intotdeauna la obtinerea unor rezultate suboptimale. Pe scurt, ceea ce este benefic pentru fiecare subsistem nu reprezinta in mod automat un optim pentru intregul sistem. În sistemele cele mai complexe, actiunile depind de cooperarea dintre subsisteme, iar activitatea generala ia amploare prin sinergia contributiilor individuale. Numai printr-o interactiune pozitiva intre parti, rezultatele generale pot fi optime. Conflictele apar in mod natural in momentul in care oamenii, sau grupuri de oameni, comunitati, incep sa interactioneze.

Daca vom incerca sa sintetizam definitiile date conflictului am putea ajunge la urmatoarele concluzii:

1. Exista o paleta foarte larga a defintiilor date conflictlui. Studiul conflictului a cunoscut in timp abordari diferite care au incercat sa explice conflictul sub diferitele lui aspecte. Paleta acestor abordari a fost una foarte larga: de la cea biologica (teorii care incearca sa explice natura ereditara a conflictului) pana la cea psihologica (care pune accentul pe factorii subiectivi ale fiintei umane);

2. Aceste definitii sunt nu numai variate dar, uneori, si contradictorii. Principala contradictie este legata de modul in care sunt interpretate efectele conflictelor;

3. Nu exista un punct de vedere interdisciplinar asupra conflictelor, care sa fie comun tuturor stiintelor sociale;

4. Nu exista un consens in legatura cu definirea conflictului, desi punctul de vedere preferat este acela de a defini conflictul in linii cat mai mari si mai generale;

5. Desi studiile au demonstrat ca, conflictul nu este in mod intrinsec rau sau distructiv, atitudinea fata de conflicte reflecta in continuare un punct de vedere traditional, de fenomen negativ si nedorit;

6. Recentele studii ne avertizeaza in fata incercarii de definire a conflictului fara a lua in consideratie circumstantele de context. Este foarte dificil sa tragi o linie de demarcatie intre episoadele conflictului si interactiunile sociale normale. Definitia conflictului trebuie sa fie fluida in orice situatie, precum partile aflate in conflict, care aduc interpretarea personala a perceptiilor si comportamentelor ambilor actori implicati in conflict.

2. Tipuri de conflict