Pagina documente » Drept » Efectele desfacerii casatoriei prin divort

Despre lucrare

lucrare-licenta-efectele-desfacerii-casatoriei-prin-divort
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-efectele-desfacerii-casatoriei-prin-divort


Cuprins

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

CAPITOLUL I

CONSIDERATII GENERALE

1.1. C?S?TORIA ÎN RAPORT CU FAMILIA

În statul nostru casatoria constituie izvorul legaturilor care se stabilesc intre membrii unei familii considerata baza societatii noastre, de vreme ce familia este alcatuita in primul rand din soti si numai apoi din cei intre care exista legatura de sange a rudeniei; cu efecte juridice restranse pot fi considerate ca fac parte din familie cei intre care se nasc, prin casatorie, legaturile de afinitate, si anume intre fiecare din soti si rudele celuilalt.

Notiunea de familie poate fi privita in sens sociologic si juridic. În sens sociologic familia poate fi definita ca fiind grupul de persoane unite prin casatorie, filiatie sau rudenie care se caracterizeaza prin comunitate de viata, interese sau intr-ajutorare, relatiile de familie avand un caracter de complexitate pe care nu il gasim la alte categorii de relatii sociale. În sens juridic familia desemneaza grupul de persoane intre care exista drepturi si obligatii care izvorasc din casatorie, rudenie (inclusiv infierea), precum si din alte raporturi asimilate relatiilor de familie, familia fiind o realitate juridica prin reglementarea ei de catre lege. [1 Ion P. Filipescu, “Tratat de dreptul familiei”, , Ed. All, Bucuresti, 2000, p.2.]

Casatoria este definita de Dictionarul de Dreptul familiei ca fiind uniunea liber consimtita dintre un barbat si o femeie, realizata in conditiile prevazuta de lege in scopul intemeierii unei familii. În acceptiunea Codului familiei, termenul de casatorie este utilizat in doua intelesuri: in sens de act juridic prin care viitorii soti consimt sa se casatoreasca in conditiile si formele prevazute de lege si in intelesul de situatie juridica, adica de statut legal. [2 Adrian Pricopi, “Casatoria in dreptul roman”, Bucuresti, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 16.]

Statul este cel care sprijina dezvoltarea si consolidarea familiei, ocrotirea casatoriei si a familiei realizandu-se nu numai cu ajutorul normelor dreptului familiei ci si cu ajutorul altor norme juridice. Codul familiei reglementeaza conditiile incheierii casatoriei, drepturile si obligatiile personale si patrimoniale ale sotilor si desfacerea casatoriei prin divort.

1.2. DESFACEREA C?S?TORIEI.

NOTIUNE SI DELIMITARE.

Pentru a defini notiunea de desfacere a casatoriei vom incerca sa o delimitam intai de celelalte notiuni de incetare a casatoriei, desfiintarea casatoriei, de notiunea de separatie de fapt si separatie de corp.

Notiunea de desfacere a casatoriei nu trebuie confundata cu cea de incetare a casatoriei care are loc prin moartea unuia din soti, declararea judecatoreasca a mortii unuia din soti sau recasatorirea sotului celui ce fusese declarat judecatoreste mort. Încetarea casatoriei are loc de drept. Desfacerea casatoriei poate avea loc prin hotarare judecatoreasca ca o masura cu caracter exceptional.

Desfacerea casatoriei se deosebeste si de desfiintarea casatoriei, desi in ambele situatii exista o hotarare judecatoreasca in baza careia casatoria nu mai fiinteaza. Astfel nulitatea sau anularea casatoriei – in urma carora casatoria este desfiintata – se poate pronunta numai pentru cauze anterioare incheierii ei si isi produce efectele, exceptand pe cele fata de care copii si casatoria putativa din chiar momentul incheierii ei, deci si pentru trecut, casatoria fiind considerata ca nu a existat niciodata.

Notiunea de divort nu trebuie confundata cu notiunea de separatie de fapt, deoarece prima determina desfacerea casatoriei, cea de-a doua mentine casatoria cu toate efectele ei. [3 Gabriela Lupsan, “Dreptul familiei (note de curs)”, Ed. Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1996, p. 52.] Separatia de fapt nu a primit o reglementare in legislatia noastra, asa cum intalnim in alte tari. De exemplu, in Franta, judecatorul sesizat cu o cerere de divort poate sa intervina si sa organizeze separatia de fapt a sotilor dispunand cu privire la cheltuielile casniciei, la resedinta familiei si la stabilirea domiciliului copiilor minori. Aceste dispozitii sunt considerate insa de cei mai multi autori de specialitate o frauda la normele privitoare la divort. [4 Idem, p. 51.]

O alta notiune de care divortul se delimiteaza este separatia de corp. Este considerata institutie juridica de acele legislatii care interzic divortul sau il reglementeaza restrictiv. Mult timp separatia de corp a reprezentat “divortul catolicilor”, deoarece casatoria era considerata indisolubila de catre Biserica. [5 Idem, op. cit., nota, p. 51.] Separatia de corp era institutia juridica in temeiul careia instanta judecatoreasca, la cererea oricaruia dintre soti sau la cererea lor comuna poate suspenda obligatia de coabitare dintre acestia. În Franta sotii puteau solicita divortul dupa sase ani de separatie de corp. [6 Idem, p.53.]

Plecand de la aceste delimitari si de la ansamblul dispozitiilor Codului familiei, prin divort vom intelege acel mijloc de incetare a casatoriei pe cale judecatoreasca atunci cand datorita unor motive temeinice convietuirea si raporturile dintre soti sunt grav si iremediabil afectate. [7 Adrian Pricopi, op. cit., nota, p. 51.]

1.3. SCURT ISTORIC AL DIVORTULUI

Divortul este o institutie juridica ce a provocat de-a lungul veacurilor vii, vehemente si contradictorii discutii. Nu numai din punct de vedere juridic, dar si sociologic divortul a fost cand imbratisat cu fervoare, cand respins cu ostilitate.

În Vechiul Testament divortul este condamnat categoric: “nimeni sa nu fie necredincios femeii, tineretii sale.”

Divortul a fost cunoscut in toate oranduirile sociale, dar cauzele lui difera de la o oranduire la alta si de la epoca la epoca.

Aproape toate legislatiile antice cunosteau divortul. Despre China se spune ca avea legislatia cea mai veche. Aici femeia era considerata un lucru fara suflet; chinezii admiteau poligamia, iar barbatul putea sa-si repudieze femeia daca i-ar fi displacut lui sau rudelor sale.

În India legile lui Manu admiteau poligamia dar si divortul in caz de adulter, sacrilegiu, tentativa de omor impotriva barbatului. Femeia putea cere divortul cand barbatul era criminal, bolnavicios, impotent sau dupa o absenta indelungata in tari straine.

Persia a ramas mult timp supusa legilor lui Zoroastru. Divortul a existat si era obligatoriu cand femeia era sterila. Daca divortul se pronunta din culpa femeii, barbatul trebuia sa ii dea o solda, dar daca ea era cea care ceruse divortul nu primea nimic.

În Egipt exista o egalitate completa intre femeie si barbat. Divortul si poligamia erau admise la toate clasele sociale cu exceptia celei preotesti.

În dreptul roman, unde influenta religiei se resimte mai putin, primul divort a fost promovat pentru lipsa de copii, adica pentru sterilitatea femeii. Dupa conceptia dreptului roman scopul casatoriei era procrearea de urmasi si din acest motiv este lesne de inteles ca cetateanul roman care nu avea copii era indreptatit sa ceara divortul. Împaratii romani, Deocletian si August, iar mai tarziu Justinian au reglementat divortul, admitandu-l si pentru alte cauze decat lipsa de copii.

În oranduirea feudala, biserica catolica pune frana desfacerii casatoriei; mai intai limiteaza cauzele pentru care se poate cere divortul (adulterul), iar mai tarziu interzice cu desavarsire divortul. În Franta, Napolean a luptat mult contra influentei clericalilor pentru a introduce aceasta institutie. El a reusit sa inscrie in Codul civil institutia divortului dupa revolutia din 1789. Napoleon avea un interes personal pentru existenta divortului si a adoptiei fiindca, neavand copii intentiona sa divorteze, iar pentru cazul cand nu va avea copii nici de la a doua sotie, intentiona sa adopte un copil.

Dupa restaurarea Burbonilor, institutia divortului a fost abolita din Codul civil francez si a fost reinfiintata in 1884. Juristii francezi de prestigiu – Planiol, Colin, Capitant, Josserand – declarau chiar ca divortul este o institutie pe care ei nu o inteleg: sotul inocent ar trebui sa se abtina sa ceara divortul, iar sotul vinovat sa se condamne el insusi, nu sa adopte pozitia de reclamant.

În vechiul drept romanesc divortul era cunoscut si a fost admis atat de Codul lui Matei Basarab si Vasile Lupu, cat si de Codul Caragea si Codul Calimach.

La inceputul secolului al XX–lea divortul era admis aproape pretutindeni, afara de Spania, Portugalia si Italia (in Italia divortul a fost legiferat abia in 1970); in Austria si Ungaria era oprit doar pentru catolici.

Potrivit Codului civil roman din 1865, divortul putea fi cerut de unul din soti pentru adulter, excese, cruzimi sau insulte grave ale unuia din soti contra celuilalt, condamnarea la munca silnica sau recluziune a unuia din soti sau atentatul la viata al unuia din soti contra celuilalt.

Era posibil si divortul prin consimtamantul mutual daca se indeplineau conditiile prevazute de lege.

Dupa divort sotii se puteau casatori din nou, dar nu impreuna insa femeia trebuia sa astepte zece luni pentru a se recasatori. Daca sotii divortau pentru cauze determinate se produceau urmatoarele efecte:

- referitoare la bunuri. Sotul contra caruia s-a pronuntat divortul pierdea toate avantajele stipulate de celalalt sot in favoarea sa fie prin contractul de casatorie, fie dupa savarsirea casatoriei. Partea in favoarea careia se pronunta divortul pastra avantajele, iar daca acestea nu-i puteau asigura subzistenta, tribunalul putea sa-i acorde o pensie alimentara din bunurile celuilalt sot.

- referitoare la copii. Copiii vor fi incredintati sotului care a dobandit divortul, afara de cazul de mai sus, cand se vor da celuilalt sot. Se pot incredinta si tertelor persoane, dar care nu se vor bucura de prerogativele pe care le are mama sa tatal.

Ca efect particular al divortului prin consimtamantul mutual mentionam ca sotii aveau dreptul de a reglementa prin conventie examinata de judecator tot ce se raporteaza la exercitiul puterii parintesti, la educarea copiilor. Copiii aveau dreptul la jumatate din proprietatea tatalui sau a mamei chiar din ziua primei declaratii de divort. Daca erau minori, parintii conservau pana la majoratul lor uzufructul ce li se cuvenea.

În perioada comunista, reglementarea divortului era in sensul ca desfacerea casatoriei avea un caracter exceptional: divortul nu se putea pronunta decat atunci cand “datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt atat de grav si iremediabil vatamate, incat continuarea casatoriei este vadit imposibila pentru cel care cere desfacerea.” Temeinicia motivelor de divort si imposibilitatea continuarii casatoriei se apreciau tinandu-se seama de durata casatoriei si interesele copiilor minori.

Divortul prin consimtamantul mutual nu era posibil.

În ceea ce priveste conceptiile asupra divortului, el poate fi considerat, fie ca o sanctiune pentru incalcarea obligatiilor conjugale, fie ca un remediu pentru a curma o stare devenita imposibila in raporturile dintre soti, chiar fara vina lor. Codul civil din 1865 considera divortul ca o sanctiune; Codul familiei il considera un remediu.

Oferta anului

Reducere 2020