Pagina documente » Stiinte politice » Guvernul ca institutie fundamentala a statului democratic roman

Despre lucrare

lucrare-licenta-guvernul-ca-institutie-fundamentala-a-statului-democratic-roman
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-guvernul-ca-institutie-fundamentala-a-statului-democratic-roman


Cuprins

CUPRINS
ARGUMENTUL LUCRARII
CAPITOLUL I
PRINCIPII SI METODE DE CERCETARE A DREPTULUI ADMINISTRATIV
CAPITOLUL II
PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR iN STAT
CAPITOLUL III
CONCEPTUL DE ADMINISTRATIE PUBLICA
CAPITOLUL IV
BAZA CONSTITUTIONALA A GUVERNULUI
CAPITOLUL V
ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA GUVERNULUI
CAPITOLUL VI
MINISTERELE
CAPITOLUL VII
ADMINISTRATIA PUBLICA SI INTEGRAREA EUROPEANA
iNCHEIERE
ANEXE
BIBLIOGRAFIE

EXTRAS DIN DOCUMENT

?ARGUMENT

Lucrarea prezinta Guvernul ca institutie fundamentala a statului democratic roman. Conceptul de executiv democratic isi are originea in principiul separatiei puterilor in stat, formulat de Montesquieu. Puterea executiva se defineste ca o functie distincta a statului, alaturi de cea legislativa si de functia judecatoreasca.

Am aratat ca, din punct de vedere structural, se poate face distinctia intre un executiv monocratic si un executiv structuralist (Capitolul I). Pentru o mai buna intelegere a conceptelor, si ca o introducere la prezentarea Guvernului, asa cum rezulta din actele normative in vigoare, am adus ca exemple configuratiile puterilor executive din unele tari democratice occidentale.

În principiu, plecand de la Jean Rivero, am admis ideea diferentierii intre Guvern si administratie, dar am aratat ca delimitarea celor doua notiuni nu este usor de efectuat. În aceasta opinie, a guverna inseamna a lua decizii esentiale care angajeaza viitorul national, in timp ce administratia este o sarcina cotidiana care nu are proportiile misiunii de a guverna. Pe de alta parte, trebuie precizat ca orice discutie despre Guvern are in vedere administratia. Al doilea capitol face referire la conceptul de administratie publica, structura, functiile si caracteristicile sale.

Principiile generale de organizare si functionare ale executivului sunt stipulate in Titlul III din Constitutie, intitulat “Autoritatile publice”. Am considerat necesar sa alocam un capitol separat prezentarii bazei constitutionale a Guvernului.

Prevederile constitutionale referitoare la Guvern sunt continuate si concretizate in Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind organizarea si functionarea Guvernului Romaniei si a ministerelor, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, nr. 164 din 2 aprilie 2001. Aceasta lege face obiectul celui de-al patrulea capitol. Tot aici am inclus subcapitole distincte, in care am evidentiat cele mai importante prevederi ale Legii 115/1999 privind responsabilitatea ministeriala si ale Legii nr. 52/2003 privind transparenta decizionala in administratia publica, precum si, in mod succint principalele prevederi legale referitoare la modul cum se realizeaza controlul legislativ si administrativ, inclusiv acelea cuprinse in Hotararea nr. 766 din 3 iulie 2003 privind organizarea si functionarea Corpului de Control al Guvernului.

Administratia publica centrala este alcatuita din ministere si alte organe centrale. Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 64/2003 pentru stabilirea unor masuri privind infiintarea, organizarea, reorganizarea sau functionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administratiei publice centrale si a unor institutii publice stabileste cadrul legal pentru functionarea actualului Executiv. Alte hotarari de Guvern stabilesc atributiile ministerelor. Acestea au fost prezentate in Capitolul V.

Una dintre criticile aduse Romaniei de Comisia Europeana, in raportul de tara, dat publicitatii la sfarsitul anului 2003, priveste stadiul reformei in administratie. Acest subiect, al integrarii europene a administratiei, este tratat in Capitolul VI.

CAPITOLUL I

SEPARATIA PUTERILOR ÎN STAT SI EXECUTIVUL

Montesquieu a formulat clar principiul separatiei puterilor in stat, inspirat fiind atat de Aristotel, cat si de filosoful englez J. Locke. Montesquieu a avut ca model regimul englez, care a cunoscut separatia puterilor din secolul XIII.

Principiul separatiei puterilor in stat este indisolubil legat de regimul parlamentar. În lucrarea sa „De l'ésprit des lois”, Montesquieu a realizat un tip de regim politic in care se punea in valoare o guvernare moderata, prin asigurarea separatiei puterilor si a libertatilor politice. El afirma ca libertatile politice nu se pot exercita decat intr-o guvernare unde puterea este limitata.

Montesquieu distinge trei tipuri de putere:

1.legislativa;

2.executiva;

3.judecatoreasca.

Puterea executiva se defineste ca o functie distincta a statului, alaturi de cea legislativa si de functia judecatoreasca.

În continutul acestei functii se regasesc anumite atributii care constituie obiectul activitatii unor autoritati publice distincte. În randul acestor atributii, Jacques Cadart nominalizeaza:

-definirea politicii generale a tarii;

-elaborarea proiectelor de legi necesare infaptuirii acestor politici;

-adoptarea actelor normative si individuale necesare aplicarii legilor;

-luarea deciziilor necesare functionarii serviciilor publice;

-intreprinderea unor masuri de executare materiala, in materie de ordine publica;

-dispunerea teritoriala a fortelor armate si a celor de politie, precum si conducerea relatiilor internationale.

Aceste atributii se exercita, in viziunea aceluiasi autor, de catre diverse organe care formeaza fie un executiv monocratic, fie un executiv colegial, ori reprezinta o combinatie a acestora.

Într-o alta opinie, notiunea de putere executiva sau executiv este o notiune vaga, datorita complexitatii fenomenului la care se raporteaza, dublei sale acceptiuni - materiale si organice - precum si datorita conceptiilor diferite care o reflecta. Elementele contradictorii existente intre sensul etimologic al cuvantului executiv, care presupune ideea de subordonare, de executie a legii, si sensul real al notiunii, care se revendica din spectrul autoritatii pe care o exercita, pun alte probleme in configurarea conceptuala a puterii executive, unele fiind legate de autonomia notiunii de executiv.

Cu toate acestea, executivul cuprinde, in mod traditional, doua categorii de organe: seful statului si guvernul, indiferent ca acestea coexista sau nu, atunci cand coexista avand functii partajate si responsabilitati diferite.

Unii autori de drept administrativ exclud ideea de „executiv”, inlocuind-o cu cea de funtie administrativa. În intelesul acestora, functia administrativa este considerata in mod traditional ca una din cele trei functii ale statului, alaturi de functia legislativa si de functia jurisdictionala.

În conceptia constitutionala clasica, administratia reprezinta actiunea puterii executive, bazata pe procedee de putere publica. În aceasta optica, administratia nu este singura sarcina a executivului, dar este o sarcina exclusiva a acestuia. În argumentarea acestei sustineri se arata ca executivul are o serie de saricini extraadministrative, exercitate in raporturile constitutionale cu Parlamentul sau in relatiile internationale. În acelasi timp, administratia este sarcina exclusiva a executivului, ea neputand fi exercitata nici de puterea judecatoreasca, nici de cea legislativa, in virtutea principiului separatiei puterilor in stat.

1. Guvern si administratie

Jean Rivero admite ideea unei diferentieri intre guvern si administratie, desi delimitarea celor doua notiuni nu este usor de efectuat. În aceasta opinie, a guverna inseamna a lua decizii esentiale care angajeaza viitorul national, in timp ce administratia este o sarcina cotidiana care nu are proportiile misiunii de a guverna.

Totodata, actiunea guvernamentala si conducerea administratiei publice revin acelorasi organe si se realizeaza prin acte de aceeasi natura, ceea ce conduce la concluzia ca distinctia dintre cele doua categorii de organe nu se poate face pe plan juridic, ea tinand de elemente extrajuridice.

Din aceste opinii se poate trage concluzia ca intre specialistii in drept constitutionalsi specialistii in drept administrativ nu exista intotdeauna puncte de vedere convergente. În opinia primilor, functia executiva a statului nu se confunda cu autoritatile care exercita puterea executiva. În randul celei de a doua categorii, administratia de stat si executivul reprezinta o unitate structurala unica, in ale carei sarcini intra intregul continut al functiei executive.

Ceea ce se poate desprinde din aceste opinii, in pofida contradictorialitatii lor, este faptul ca puterea executiva sau executivul indeplinesc functii adiministrative, fara ca prin aceasta sa se confunde cu administratia publica sau sa se limiteze la conducerea acesteia.

În sensul cel mai general al termenului, executivul sau puterea executiva desemneaza acea functie a statului care asigura executarea legii. Aceasta functie statala inglobeaza astazi activitati extrem de diverse. În randul acestora intra exercitarea functiei de sef al statului, coordonarea actiunii administratiei publice pentru punerea in aplicare a legii, desfasurarea unor actiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicarii legii, exercitarea unor atributii care privesc impulsionarea procesului legislativ, ca si conducerea generala a statului.

Din punct de vedere structural, executivul se subsumeaza autoritatilor publice care exercita functia executiva si nu se confunda cu administratia publica. Tinand seama de structurarea executivului, se poate face distinctie intre un executiv monocratic sau monist si un executiv dualist.

2. Executivul monocratic

Regimul executivului monocratic sau monist reprezinta o reminiscenta a antichitatii imperiale si a absolutismului monarhic, adaptata la regulile constitutionale. Astfel, aparitia teoriei separatiei puterilor in stat, mai inainte in Anglia si apoi in Franta, a dus la transformarea monarhiei absolute in monarhie limitata si la gasirea, mai apoi, a formelor executivului supus regulilor democratie parlamentare. Este demn de subliniat ca in trecerea de la monarhia absoluta la cea limitata de Constitutie monarhul si-a pierdut in buna masura atotoputernicia atributiilor, lui revenindu-i exercitarea in exclusivitate a functiei executive, in concurenta cu cea legislativa, la a carei exercitare participa alaturi de Parlament. Acest model este valabil si astazi in multe state, dar in unele rolul monarhului a devenit aproape formal.

Executivul monocratic se caracterizeaza prin detinerea functiei executive de catre o singura entitate statala. Aceasta poate purta denumirea de rege, presedinte, in cazul republicilor parlamentare si prezidentiale, sau poate fi un dictator, care, prin prerogativele pe care si le asuma, anihileaza principiul separatiei puterilor in stat.

În decursul istoriei, executivul monocratic a inregistrat si forme colegiale, in randul acestora inscriindu-se sistemul consulilor romani, care presupune exercitarea atributiilor executive de catre doua persoane (consuli), egale in drepturi. Un alt sistem executiv colegial il constituie directoratul, in cadrul caruia functia executiva este incredintata unui numar restrans de persoane.

Între exemplele istorice care se subscriu acestei forme a executivului intra Directoratul Constiutiei anului III, compus din cinci directori, numiti pentru cinci ani, din randul carora o cincime se inlocuia in fiecare an. Directoratul avea rolul de a asigura securitatea interioara si exterioara a Frantei. El era investit cu putere reglementara pentru a asigura executarea legilor. Directoratul numea si revoca ministri, al caror numar era stabilit de Corpul legislativ.

Elvetia