Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins
I. CONSIDERATII GENERALE PRIVIND ORGANIZAREA GUVERNULUI; ISTORIC SI DREPT COMPARAT
II. ROLUL SI FUNCTIILE GUVERNULUI
III. INVESTIREA GUVERNULUI
IV. COMPONENTA SI STRUCTURA GUVERNULUI
V. DURATA MANDATULUI SI STATUTUL MEMBRILOR GUVERNULUI
VI. PRIMUL-MINISTRU
VII. ATRIBUTIILE GUVERNULUI
VIII. DELIMITAREA SFEREI SI DREPT COMPARAT

Alte date

?Consideratii generale privind organizarea guvernului; istoric si drept comparat

Izvoarele istorice ale uneia dintre cele 3 puteri ale statului – puterea executiva sau guvernul -, ca autoritate publica se regasesc inca din perioada absolutismului, in asa-numitele „curia regis”, intalnite in aproape toata Europa, iar pentru tara noastra in „Sfatul Domnesc”. În timp, rolul si semnificatiile mai aproape de ceea ce inseamna Guvernul din epoca moderna , s-au intensificat pe masura ce, la nivelul administratiei centrale, au inceput sa apara anumite departamente, ca forme organizatorice ale statului si responsabile pentru „administrarea” unor domenii de activitate pe intreg teritoriul tarii.

Deci, Guvernul – ca autoritate reprezentativa a statului – cu importanta, rolul si atributiile pe care o are astazi, s-a conturat ca atare mult mai tarziu decat administratia realizata de ministere si de celelalte organe departamentale (ministrii, in principal) erau subordonati nemijlocit sefului statului, intre ei si acesta din urma neinterpunandu-se nici o alta autoritate publica.

De exemplu, in Tarile Romane primele ministere fusesera create intre 1831-1832, odata cu aparitia Regulamentelor Organice (1831 in Muntenia; 1832 in Moldova), dar Guvernul - ca organ distinct - a aparut mult mai tarziu.

Chiar si in Constitutia adoptata in 1866 [1Art.93 Capitolul II din Constitutia din 1866, publicata in „Monitorul – Jurnalul Oficial al Romaniei”, nr. 142 din 1/13 iunie 1866. ] de catre Adunarea Constituanta si pe care Carol I o promulga la 1/13 iulie 1866, deci dupa Unirea Principatelor realizata de Alexandru Ioan Cuza (1859), era consacrat un capitol special, capitolul II, despre „Domn si ministri”, in care se prevedea ca acestia erau „numiti si revocati de catre Domn” [2Art.35 din Constitutia de la 1866, publicata in „Monitorul - Jurnal Oficial al Romaniei”, nr. 142 din 1/13 iunie1866. ]. De asemenea, ministrii contrasemnau actele Domnului, devenind raspunzatori de aceste acte; ministrii puteau fi trimisi in judecata de Curtea de Casatie si de Justitie de catre Domn.

Potrivit acestei legi fundamentele din 1866, Romania (pentru prima data numita astfel)era un regat constitutional ereditar care are ca domn pe capul statului, acesta avand prerogative foarte largi. Cu aceasta constitutie incepe perioada moderna a administratiei publice in tara noastra, ea definind totodata si puterea executiva si stabileste atat prerogativele domnului, cat si pe cele ale ministrilor sai.

Se observa ca in aceasta perioada a secolului XIX puterea centrala era in mainile Domnului Tarii, acesta decizand soarta ministrilor functia de Prim-ministru nefiind explicit mentionata in Constitutia din 1866.

La nivelul institutional este de subliniat faptul ca in aceasta Constitutie se vorbeste despre Guvern, ci nu despre Consiliul de Ministri – dualitate de termeni ce exista si in vremea lui Cuza.

Cu toate ca in aceasta lege fundamentala nu se vorbeste despre functia de Prim-ministru (instituita de Cuza care desemneaza sub acest nume pe seful guvernului din timpul sau – Mihai Kogalniceanu, acesta fiind totodata si primul premier al Romaniei moderne), aceasta s-a mentinut. Ei i se aplica regimul juridic era cel al ministrilor.

Conform Constitutiei din 1866 „puterea executiva era incredintata Domnului care o exercita in mod regulat prin Constitutie” [3 Articolul 92 din Constitutia din 1923, publicata in Monitorul Oficial numarul 282 din 29 martie 1923.], adica prin intermediul ministrilor sai, respectiv a guvernului.

Se intareste, totodata, prin aceasta Constitutie, principiul descentralizarii administrative si al autonomiei locale. La nivelul central, departamentele se organizeaza in 8 ministere.

Dupa incetarea razboiului mondial din 1919-1918 si dupa realizarea Unirii de la 1 decembrie 1918 s-a pus problema armonizarii unitare a provinciilor c are cunoscusera regimuri politice diferite, in vederea realizarii unei organizari administrative care sa asigure o unitate politica si administrativa.

Abia in Constitutia din 1923 [4 Publicata in Monitorul Oficial numarul 282 din 29 martie1923.] se face referire la Guvern, prevazandu-se ca „Guvernul exercita puterea executiva in numele Regelui...” [5 Articolul 92 din Constitutia din 1923, publicata in Monitorul Oficial numarul 282 din 29 martie 1923.], iar „ministrii, reuniti, alcatuiesc Consiliul de ministrii, care este prezidat, cu titlu de presedinte al acestuia, de catre acela care a fost insarcinat de Rege cu formarea Guvernului” [6 Articolul 93 alineatul 1 al Constitutiei din 1923.].

Dupa unii autori, notiunea de „Consiliu de ministrii” nu este similara cu cea de „Guvern” prima fiind mai restransa, in Guvern, putand intra si alte persoane care nu au calitatea de ministrii [7 a se vedea in aceasta privinta Antonie Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, Editura Nemira, Bucuresti 1996, Editia a II-a.].

Deci, Constitutia din 1923 venea cu un plus de precizari pe linia conturarii institutiilor administratiei centrale.

Sase ani mai tarziu, in august 1923 era adoptata si prima lege de organizare si functionare a ministerelor ca organe ale administratiei centrale de stat, lege ce stabilea un numar de 10 ministere (cuprinzand diverse domenii cum ar fi: interne, externe, armata instructie publica si culte, agricultura, industrie si comert, munca, sanatate si ocrotiri sociale, lucrari publice si comunicatii).

Constitutia din 1938 [8 Publicata in Monitorul Oficial, Partea I, numarul 48din 27 martie 1938. ] marcheaza instaurarea dictaturii regale si este cel mai reusit text, sub aspectul redactarii, cu privire la reglementarea Consiliului de Ministrii, respectiv a Guvernului. Acest organ era practic inexistent, regele fiind totul in stat. Astfel, potrivit articolului 65, Guvernul se compune din ministrii si subsecretari de stat (prima mentiune de acest fel din toate constitutiile anterioare); ministrii exercita, in numele regelui, puterea executiva. Ei raspund politic numai in fata acestuia. Articolul 66 prevede ca ministrii intruniti alcatuiesc Consiliul de Ministrii, prezidat de cel insarcinat de rege cu formarea guvernului si care poarta numele de presedinte al Consiliului de Ministri. Exista, in continuare, ambiguitatea semantica Consiliul de Ministrii – Guvern.

Deci, prin Constitutia din anul 1938 rolul guvernului s-a diminuat mult, puterea executiva exercitandu-se de catre ministrii, in numele Regelui (nu de guvern, asa cum se prevedea in Constitutia din 1923).

Practic, Guvernul a devenit o institutie pur formala, lucru ce explica inlaturarea de la presedintia Consiliului de Ministrii al oamenilor politici (cazul Octavian Goga) si numite in aceste functii personalitati din afara partidului politic.

În perioada celui de-al doilea razboi mondial – 1940-1944 – Constitutia a fost suspendata, regele investind cu puteri legislative si executive depline pe maresalul Ion Antonescu. Astfel, se instituia in Romania un regim politico-militar de razboi si in aceasta perioada caracterul fictiv al Guvernului ajunge la apogeu.

Guvernul se intrunea periodic si comunicatele date publicitatii faceau referire la hotararile sale; dar, in realitate, aceste hotarari erau hotararile conducatorului statului.

Dupa 23 august 1944, pana la Constitutia din anul 1948, cele mai multe din prevederile Constitutiei din 1923 au fost repuse, in vigoare.

În aceasta perioada, a reaplicarii Constitutiei din 1923, printr-o serie de acte normative se pun bazele unei noi organizari de stat in cadrul careia Consiliul de Ministrii joaca un rol foarte important (rol politic de prim rang si atributii legislative conform Legii 32/1948), Decretul numarul 1626 din 2 septembrie 1944 transformand de fapt Consiliul de Ministrii intr-un organ suprem al puterii de stat.

Profesorul Paul Negulescu este de parere ca: „Consiliul de Ministrii este un organ de deliberatiune si deciziune, dar si fiecare ministru, in departamentul sau ministerial, este atat organ de decizie, cat si de executiune” [9 Paul Negulescu, „Tratat de drept administrativ”, volumul I, „Principii generale”; Editia a IV-a, Institutul de arte grafice E. Maravan, Bucuresti, pagina 291. ].

Legea fundamentala a Romaniei din 13 aprilie 1948 [10 Publicata in Monitorul Oficial, Partea I, numarul 87 bis din 13 aprilie 1948.] a definit Consiliul de Ministrii ca „organul suprem executiv si administrativ al Republicii Populare Romane” [11 Articolul 66 alineatul 1din Constitutia de la 1948.], compus din „presedintele Consiliului de Ministrii (primul-ministru), din unul sau mai multi vicepresedinti si din ministri care, impreuna, alcatuiesc Consiliul de Ministrii” [12 Articolul 66 alineatul 2 din Constitutia din 1948.].

Se punea un accent deosebit pe rolul Consiliului de Ministri in conducerea si planificarea economiei – trasatura caracteristica si esentiala a statului totalitar, stat bazat pe „proprietate colectiva” si dirijism economic.

Constitutia din 1948 prevedea, cu privire la ministere, ca numarul si atributiile acestora, denumirea si desfiintarea ori contopirea lor se fac prin lege, de catre Marea Adunare Nationala, organul suprem al puterii de stat.

Pana la Revolutia din decembrie 1989 au mai existat si alte Constitutii, respectiv Constitutia din 1952 si cea din 1965. acestea, au mentinut, in esenta, acelasi rol al Consiliului de Ministri, cu unele accente impuse de devenirea tot mai tot mai totalitara a regimului comunist din Romania si subordonarea lui partidului unic ce era condus de seful statului.

Constitutia din 1952 [13 Publicata in Buletinul Oficial al Marii Adunari Nationale a republicii Populare Romane”, numarul 1 din 27 septembrie 1952.] reglementa, intr-un capitol al sau, „Organele administrative de stat ale Republicii Populare Romane” [14 Capitolul IV al Constitutiei din 1952.]. Ea aduce unele inovatii pe linia reglementarii Consiliului de Ministrii si ministerelor (in numar de 28). Ceea ce este specific perioadei in care s-a aplicat Constitutia din 1952 este aparitia unui act normativ special de organizare si functionare a Consiliului de Ministrii: Legea numarul 57/1967.

Aceasta Constitutie califica Consiliul de Ministrii drept „organ suprem executiv si de dispozitie al puterii de stat” [15 Articolul 42 din Constitutia de la 1952.].

Constitutia din 1965 [16Publicata in „Buletinul Oficial al Republicii Socialiste Romania” numarul 1 din 21 august 1965. ] mentine, in principiu (in esenta), acelasi rol mal Consiliului de Ministrii (articolul 71 alineatul 1 – „organ suprem al administratiei de stat”) cu unele accente impuse de accentuarea totalitarismului regimului comunist. Legea fundamentala prevede expres ca misiunea Consiliului de Ministri este aceea „de conducere generala a activitatii executive pe intreg teritoriul tarii” [17 Articolul 77 din Constitutia de la 1965.] si in acest scop ii erau nominalizate 11 atributii principale, prima fiind „stabilirea masurilor generale pentru aducerea la indeplinire a politicii interne si externe”, politica stabilita prin documentele partidului unic.

Pana in decembrie 1989 au avut loc unele modificari ale Constitutiei din 1965, cea mai semnificativa fiind cea precizata de Legea numarul 1/1968 [18 Publicata in Buletinul Oficial numarul 16 din 16 februarie 1968.]. Aceasta lege se vroia o pretinsa „imbunatatire” prin incorporarea in Consiliul de Ministri a presedintelui Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor, presedintelui Uniunii Nationale a Cooperativelor Agricole de Productie si a primului secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist (imbunatatiri inutile avand in vedere ca organizatiile coordonate ale acestor structuri erau cadre ale partidului unic, ideea de dialog social fiind in fapt ridiculizata).

Constitutia din 1965 inlatura ambiguitatea terminologica, accentuand centralizarea conducerii in toate sectoarele de activitate si polizand toate aceste sectoare. Societatea civila este astfel sufocata.

În timpul regimului comunist administratia publica centrala se caracterizeaza prin: supracentralizare sau supraincarcare la nivelul pregatirii si luarii deciziilor (structurile administrative la nivel teritorial si local erau simple centre de executie) si suprapunerea intre structurile administrative centrale si ale aparatului de stat si structura organizatorica a partidului unic.

Dupa Revolutia din decembrie 1989, prin „Proclamatia catre tara” din 22 decembrie 1989 – primul act cu caracter constitutional post comunist – s-au dizolvat toate structurile existente, s-a demis guvernul, intreaga putere de stat fiind preluata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale.

„Din acest moment se dizolva toate structurile de putere ale clanului Ceausescu, Guvernul se demite. Consiliul de stat si institutiile sale isi inceteaza activitatea; intreaga putere in stat este preluata de Frontul Salvarii Nationale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordoneaza intreaga activitate a armatei si a unitatilor Ministerului de Interne. Toate ministerele si organele lor centrale in actuala lor structura isi vor continua activitatea normala subordonandu-se Frontului Salvarii National, pentru a asigura desfasurarea normala a intregii vieti economice si sociale” [19 “Proclamatia catre tara”, publicata in Monitorul Oficial numarul 1 din 22 decembrie 1989, pagina 1.].

Prima reglementare post – decembrista cu privire la constituirea, organizarea si functionarea guvernului a fost decretul – lege numarul 10 din 31 decembrie 1989. aceasta reglementare a ramas in vigoare pana la 7 decembrie 1990 cand a fost adoptata Legea numarul 37 privind organizarea si functionarea guvernului [20 Publicata in Monitorul Oficial numarul 137 din 8 decembrie 1990.], lege care s-a aplicat cu modificarile implicite impuse de Constitutia publicata la 8 decembrie 1991, pana la 2 aprilie 2001 cand a fost adoptata o noua lege privind organizarea si functionarea guvernului si a ministerelor, Legea numarul 90/2001 [21Lege publicata in Monitorul Oficial numarul 164 din 2 aprilie 2001, Partea I.]. Astfel, a fost abrogata Legea 37/1990.

În procesul functionarii institutiilor publice se observa existenta unui ascendent al puterii executive asupra celei judecatoresti si – in special asupra celei legislative (consecintele negative ale practicii in exces a procedurii ordonantelor de urgenta).

Majoritatea Constitutiilor democratice ale lumii contemporane cuprind un sediu general al materiei guvernului, chiar daca nu apare denumirea ca atare. Dar trebuie avute in vedere:

a) diferentele sub aspectul tehnicii de redactare, specific fiecarui val constitutional.

b) particularitatile regimului politic consacrat printr-o constituiau alta.

c) aspectele de ordin traditional.

Legiuitorul constituant roman din 1991 a inteles sa se indeparteze de formula clasica, consacrata prin Constitutia din 1923, achiesand la formulele moderne atat sub aspectul terminologiei, cat si in ceea ce priveste modul de organizare si structurare a titlurilor Constitutiei. Astfel, in Titlul III consacrat „Autoritatilor publice”, dupa capitolele referitoare la Parlament si Presedintele Romaniei, este inclus capitolul III „Guvernul” (Articolul 101-109), ca in urmatorul capitol sa fie reglementate „Raporturile Parlamentului cu Guvernul” (articolul 110-114).

Cele 9 articole din capitolul intitulat „Guvernul” au ca obiect, in ordine cronologica, urmatoarele probleme:

- rolul si structura Guvernului (articolul 101)

- investirea Guvernului (articolul 102)

- juramantul de credinta al membrilor Guvernului (articolul 103)

- incompatibilitati ale functiei de membru al Guvernului (articolul 104)

- incetarea functiei de membru al Guvernului (articolul 105)