Pagina documente » Recente » Modele de cultura politica in societatile europene

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

CUPRINS
INTRODUCERE 1
CAPITOLUL 1. CULTURA POLITICA SI SOCIALIZAREA POLITICA 3
1.1.Conceptul de cultura politica 3
1.2.Tipuri de cultura politica 6
1.3.Plurarismul culturilor politice 11
CAPITOLUL 2. RELA?IA DINTRE IMPLICAREA CIVIC? ?I DEZVOLTAREA SOCIAL? 21
2.1. Cultura politic? ?i strategiile de dezvoltare economic? 21
2.2. Interdependen?a planurilor economic ?i politic ?n societ??ile moderne 28
2.3. Efectele societ??ii civile asupra calit??ii guvern?rii 33
CAPITOLUL 3. PATTERN-UL CULTURII POLITICE DIN ROM?NIA 37
3.1. Elemente ale excluziunii sociale a tinerilor 37
3.2. Rela?ii sociale, ?ncredere, discu?iile despre politic? 40
3.3. Mul?umirea fa?? de activitatea institu?iilor statului ?i fa?? de func?ionarea democra?iei ?n general 44
3.4. ?ncrederea ?n institu?ii 48
3.5. Identitate/sim? al apartenen?ei 51
CONCLUZII 59
BIBLIOGRAFIE 61

EXTRAS DIN DOCUMENT

La baza culturii politice si a dezvoltarii ei stau: cunoasterea, valoarea si comunicarea. Cunoasterea reprezinta un produs necesar al procesului de viata politica. Cu cat mai informati sunt oamenii de rand, cu atat mai mult pot sa contribuie la dezvoltarea societatii.

Valoarea culturala este o functie sociala ce determina dezvoltarea culturii politice a societatii. În cultura politica, valoarea se manifesta prin prezenta unei activitati, fiind o legatura intre individ si societate. Astfel, valoarea apare in constiinta individului si este indispensabila pentru conturarea culturii politice sau a domeniului istoric. Cultura politica este un moment de neconceput in afara comunicarii, deoarece presupune un schimb permanent de valori vechi si noi. Comunicarea a permis aditionarea valorilor culturii politice de-a lungul istoriei, prin transmiterea lor, proces care-i confera un caracter cumulativ. Cultura politica nu poate exista si functiona fara comunicare intre indivizi si fara receptarea informatiei din massmedia.

Cultura politica reprezinta unitatea dintre subiectiv si obiectiv, deoarece ea nu exista independent de oameni si de activitatea lor si, in acelasi timp, este obiectivata in rezultatele acestei activitati. Ea, ca si orice alt tip de cultura, este legata indisolubil de subiectivitatea umana si reprezinta un fel de „obiect subiectiv” .

În stiinta politica occidentala se pot evidentia cel putin doua orientari in vederea interpretarii culturii politice. Reprezentantii primei viziuni limiteaza sfera culturii politice la orientarile subiective ale cetatenilor, iar reprezentantii celei de a doua viziuni extind sfera culturii politice prin includerea in ea a comportamentului politic.

Cultura politica apare ca o componenta atat a culturii globale, cat si a sistemului politic. Ori, „cultura globala a unei societati este o matrice in care se dezvolta cultura politica sau culturile politice ale principalelor grupuri sociale”. De exemplu, ne conducem de la o definitie a culturii, care include atat valorile materiale, cat si cele spirituale create de om, atunci ar trebui sa vizam cultura politica ca toate valorile materiale si spirituale din domeniul politic. Aceasta ar incadra si ideologii politice, si valori politice, si diferite tipuri de institutii politice, si simbolica politica. Pornind de la faptul ca cultura globala include atat orientari generale, cat si orientari politice, atunci consideram ca cultura politica cuprinde doar orientari politice.

Specificul culturii politice este determinat de catre componentele sferei politice, a functionarii puterii politice si de specificul elementelor, atribuite tipului de cultura: reprezentarile si valorile politice, obiectivele si comportamentul politic.

Lucrarea de fata este structurata in trei capitol si anume:

Capitolul 1. Cultura politica si socializarea politica

Capitolul 2. Relatia dintre implicarea civica si dezvoltarea sociala

Capitolul 3. Attern-ul culturii politice din Romania

In final sunt prezentate concluziile, bibliografia si anexele aferente lucrarii.

CAPITOLUL 1. CULTURA POLITICA SI SOCIALIZAREA POLITICA

1.1.Conceptul de cultura politica

Conceptul de cultura este polisemantic; in literatura de specialitate exista o mare diversitate de sensuri si semnificatii atribuite acestui termen care au fost enuntate in definitii felurite: nominale, genetice, structurale, functionale, istorice, psihologice, ostensive, normative etc. În lucrarea sa “Sociodynamique de la culture” – 1967, Abraham A. Moles semnala existenta a peste 250 de definitii. Iar daca am avea in vedere diferite segmente ale culturii de ansamblu a societatii, diferite subcomponente sau momente istorice ale morfologiei culturii, atunci numarul definitiilor, descrierilor si nuantelor ar tinde sa se amplifice in mod exponential. [1 ?l?n? N?d?lcu , D?mocr?ti? si cultur? civic? , ?ditur? P?id?i? , Bucur?sti , 2000]

În limbajul cotidian se discuta, adesea, pe firul aplicatiilor unor expresii precum: om cult, cultura inalta, cultura de masa, cultura medie, cultura populara, cultura de elita, cultura clasica, cultura moderna, cultura politica, cultura universala etc. Toate acestea ne repun in situatia sa ne intrebam ce este de fapt cultura? Cu siguranta sensul modern al conceptului de cultura a fost utilizat pentru prima oara de catre Edward B. Tylor si a fost definit in lucrarea “Primitive culture” – Londra, 1871: “Cuvantul cultura sau civilizatie, in sensul sau etnografic cel mai raspandit, desemneaza acel tot complex ce cuprinde stiintele, credintele, artele, morala, legile, obiceiurile si celelalte aptitudini si deprinderi dobandite de om, ca membru al societatii.” Astfel inteleasa, cultura constituie un rezultat al dezvoltarii mentale, spirituale si organizationale a societatii. În acelasi secol, termenul de cultura a fost corelat, pana la identificare, cu cel de civilizatie. A. Comte, de pilda, considera ca civilizatia consta in dezvoltarea spiritului uman, in dezvoltarea actiunii omului asupra naturii care este, de fapt, consecinta directa a dezvoltarii spiritului. Ulterior, O. Spengler avea sa sustina ca civilizatia constituie destinul inevitabil al unei culturi, reprezinta stadiul cel mai exterior si mai artificial la care poate ajunge specia umana. Pornind de la astfel de conotatii, in secolul nostru s-a operat amplu cu expresiile “cultura materiala” si “cultura spirituala”, “cultura explicita” si “cultura implicita” (valori spirituale, atitudini, idealuri, simboluri etc.), “cultura reala” si “cultura ideala”, “subcultura” si “contracultura”, transmitere culturala, aculturatie etc.

Indiferent de tipul de discurs referitor la cultura, in subsidiar toti sociologii sunt de acord asupra catorva note definitorii ale conceptului. Astfel, idei de genul: cultura este un produs socio-istoric care da masura omului, prin cultura omul se deosebeste de toate celelalte specii ale biosferei, cultura cuprinde toate achizitiile agentilor actiunii sociale rezultate din creatie, cultura este tot ceea ce este invatat in cursul vietii sociale si transmis din generatie in generatie, este mostenirea invatata si socialmente transmisa etc. intrunesc acordul antropologilor, sociologilor, umanistilor. Astazi este evident pentru toti cei care studiaza societatea si istoria ei ca orice comunitate umana, orice agent al practicii sociale (individ, intreprindere, partid politic, stat, elita politica etc.) poseda o cultura specifica, concreta, care influenteaza, determina dezvoltarea totala a membrilor componenti. La nastere, orice individ uman gaseste o cultura gata constituita (modele, tipare, paradigme, coduri, simboluri, obiceiuri, traditii, norme, mentalitati, valori). Omul va asimila, va dobandi umanitatea pe masura ce va deveni un subiect cultural, pe masura ce-si va interioriza valorile culturale. Aceasta se obtine prin educatie, autoeducatie, prin actiunea factorilor de socializare. [2 Gh?orgh? Fug?, Schimb?r? soci?la si cultura politica , ?ditur? ?conomica, Bucur?sti , 2000]

Prin transmitere culturala (sau, prin ceea ce Ralph Linton numea, “ereditatea sociala a membrilor unei societati”) fiintele omenesti s-au transformat in specia dominanta pe Pamant. Într-un astfel de sistem de referinta cultura politica detine locul ei specific si joaca un rol privilegiat. [3 ?l?n? N?d?lcu , D?mocr?ti? si cultur? civic? , ?ditur? P?id?i? , Bucur?sti , 2000]

Expresia cultura politica a fost introdusa in politologie in ultima jumatate de secol, mai ales in preocuparile cercetatorilor americani. Desigur, au existat termeni generici care acopereau aceeasi realitate cu multe secole inainte de aparitia acestei expresii, termeni utilizati intr-un discurs enciclopedic, cu o conotatie contemplativa sau metafizica. Dar de aceasta data expresia a fost astfel definita (de pe pozitiile filosofiei pragmatice) incat sa poata fi utilizata pentru a compara sistemele si regimurile politice contemporane, pentru a desprinde tendinte, reguli si mecanisme de interventie in viata politica in sensul adancirii democratiei, a sporirii eficientei activitatilor de guvernare, de gestiune a afacerilor publice. Primele studii empirice, sociologice au fost dedicate deci culturii politice a democratiei si structurilor, proceselor sociale care o sustin. Gabriel A. Almond si Bingham G. Powell, in 1966, scriau: “Cultura politica este un model de atitudini intelectuale si de orientari fata de politica, manifestate in randul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv care sta la baza actiunilor politice si care le confera importanta. Astfel de orientari individuale cuprind cateva elemente: orientari cognitive, exacte sau mai putin exacte, pe tema subiectelor si convingerilor politice; orientari emotionale, sentimentul atasarii, angajarii, respingerii in raport cu subiectele politice si orientari estimative, aprecieri si opinii pe tema unor subiecte politice, ceea ce, de obicei, presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele si evenimentele politice”. ) [4 ?v?lyn? Pisi?r, Istori? id?ilor politic?, Bucur?sti, ?ditur? ?m?rcord, 2000]Cu alte cuvinte, cultura politica reprezinta intreaga retea de orientari, atitudini, convingeri si valori prin care individul se raporteaza la sistemul politic. În acelasi spirit, Lucian W. Pye concepea cultura politica drept un set de credinte si atitudini care dau sens vietii politice si care ofera regulile menite sa regleze comportamentul politic. Ea cuprinde atat idealurile politice, cat si normele cu care se opereaza in politica. La fel, politologul englez Al. Ball considera ca in ansamblul ei, cultura politica se compune din atitudini, credinte, emotii si valori ale realitatii legate de viata politica. Iar francezul Y. Schemeil prefera expresia “culturi politice”, care ar sugera pluralismul cultural, pentru ca in realitate nu exista o cultura politica unica; pot insa exista note comune ale acestor multiple culturi politice: atitudinea fata de sistemul politic, credintele si semnificatiile politice pertinente pentru o colectivitate. [5 Gh?orgh? Fug?, Schimb?r? soci?la si cultura politica , ?ditur? ?conomica, Bucur?sti , 2000]

Toate aceste definitii ale culturii politice au ca numitor comun faptul ca infatiseaza predilect dimensiunea subiectiva a practicii politice, se refera explicit la dimensiunile psihologice ale politicului care sunt, in esenta, trei: cognitiva (cunostinte, explicatii, interpretari, anticipari referitoare la evenimentele politice interne si externe); afectiva sau emotionala (exprimata in afecte, disponibilitati afective, sentimente, pasiuni etc.), care au un rol evident in formarea atitudinilor, a crezului politic si dimensiunea evaluativa exprimata in judecatile de valoare cu referire la evenimentele si procesele politice in functie de scara de valori la care individul a aderat. Evident, aceste trei dimensiuni ale culturii politice sunt corelate sistemic si functional rezultand trei stari de spirit ale populatiei in raport cu politicul: aprobare, apatie si alienare.

1.2.Tipuri de cultura politica

În functie de modelul in care se combina elementele cognitive ale culturii politice cu cele afective si evaluative, rezulta dupa G. Almond si Sidney Verba urmatoarele tipuri de cultura politica: [6 ?l?n? N?d?lcu , D?mocr?ti? si cultur? civic? , ?ditur? P?id?i? , Bucur?sti , 2000]

a) Cultura politica parohiala (locala sau provinciala) specifica societatilor traditionale, comunitatilor care nu constientizeaza importanta problemelor de interes national si mondial si nu au interese pentru valorile si mecanismul sistemului politic national. Adica este cultura politica a satului, a etniei, a regiunii unde biserica, scoala si primaria sunt institutiile de referinta. Cunostintele, sentimentele si judecatile de valoare sunt orientate spre aceste structuri locale. [7 Rob?rt ?. D?hl , D?mocr?ti? si criticii ?i, I?si: Institutul ?urop??n. 2006]

b) Cultura politica de supunere (de subordonare) corespunde unor comunitati reglate de valori nationale. În cadrul societatilor respective, agentii actiunii politice sunt constienti de existenta sistemului politic dar se multumesc cu o atitudine de pasivitate in privinta participarii la viata politica, la luarea deciziilor. Aceasta pentru ca ei cred ca sistemul politic este astfel cladit incat le va fi protejata viata si personalitatea fara a-si exprima initiative si cerinte in raport cu autoritatea de stat. Adica sistemul va functiona bine, avantajele vor fi bune pentru toti cetatenii daca vor respecta deciziile si regulile corespunzator unei etici a supunerii.

c) Cultura politica participativa, care corespunde sistemelor democratice, este rezultatul proceselor educationale dezvoltate si a unui grad inalt de organizare, reflectand si experientele politico-sociale specifice tarilor democratice. Cetatenii poseda un ansamblu de mijloace subiective si de abilitati, de priceperi si deprinderi de a le utiliza rational in scopul de a influenta luarea deciziilor, desfasurarea evenimentelor politice, reprezentarea sau de a opri acele decizii administrative care le-ar afecta negativ interesele.

Aceste tipuri de culturi politice coexista in societatile contemporane, se combina, se influenteaza reciproc, fuzioneaza ori se impletesc in randul indivizilor care formeaza comunitatea politica a tarii respective. Astfel, de pilda, cetateanul unei societati politice participative nu este orientat doar spre participarea activa in politica, el este in acelasi timp supus legilor si autoritatii si este un membru al unui grup cu o cultura parohiala. Orientarile politice ale unui individ contin in grade diferite elemente ale culturii parohiale, de supunere si participative. La fel orice cultura politica particulara cuprinde aceleasi trei tipuri de elemente combinate in proportii specifice fiecareia. [8 Gh?orgh? Fug?, Schimb?r? soci?la si cultura politica , ?ditur? ?conomica, Bucur?sti , 2000]

G. Almand si S. Verba au intreprins o cercetare ampla intre 1958-1963 in cinci tari: S.U.A., Anglia, Italia, Germania si Mexic, pe un esantion de 1000 de subiecti anchetati in fiecare tara. Scopul cercetarii a fost de a descoperi fundamentele culturale ale democratiei. Considerand gradul de participare (exprimat in performante practice) a cetatenilor la functionarea unui sistem democratic ca valoare centrala a culturii politice si civice, Almand si Verba au masurat nivelul de cultura politica in fiecare din cele cinci tari cu ajutorul urmatorilor indicatori: volumul de cunostinte politice; componenta civica; modalitatile actiunii politice; aprecierea sistemului politic. Concluziile la care au ajuns in acel timp au fost: numai S.U.A. si Anglia realizasera gradul necesar de corelare intre structurile primare ale societatii (familii, comunitati locale etc.) si structurile politice nationale care ofera functionalitate culturii participative democratice. Italia si Mexicul ar avea o cultura parohiala; Germania una de supunere. În societatile unde exista o ruptura intre atitudinile politice si cele sociale apare fie o cultura politica de alienare (Italia), fie de supunere (Germania), fie o cultura politica contestatara (Mexicul). Asadar, cultura politica are un impact asupra sistemului politic din care ea face parte. Exista o cultura politica democratica – un pattern al atitudinilor politice care sprijina stabilitatea democratica, modernizarea politica in sensul cresterii eficientei activitatilor de guvernare. [9 Khiln?ni Sunil, L? „société civil?”- un? r?surg?nc?, Critiqu? int?rn?tion?l? nr.10, 2001, pp. 38-50.]Cetateanul apartinator unei democratii poseda o cultura rational-activa, adica exista asteptarea ca el sa fie activ in politica, ca este ghidat de ratiune, nu de emotii, in abordarea politicii, ca este bine informat si ca deciziile sale sunt intemeiate pe calcul atent, pe corelarea intereselor individuale cu cele ale colectivitatii, pe etica responsabilitatii. Atata vreme cat cetatenii nu actioneaza la standardele culturii rational-active, democratia se afla in esec. Nivelul scazut de cultura politica, subinformarea, apatia, pasivitatea cetateanului constituie indicii pentru o democratie slaba. [10 ?l?n? N?d?lcu , D?mocr?ti? si cultur? civic? , ?ditur? P?id?i? , Bucur?sti , 2000]

Celor trei tipuri de cultura li se adauga, sub imboldul mijloacelor audiovizuale – scria R.G. Schwartzenberg, cultura politica “de spectacol” care este daunatoare intr-un alt fel decat cultura de supunere. Daca aceasta din urma asigura dominatia marturisita si admite violenta deschisa, “cultura de spectacol nu este decat simulare, artificiu, parodie. Este reprezentarea inselatoare a democratiei, simulacrul culturii de participare. Individul se crede liber, activ, influent. Se crede un actor al sistemului politic, cand in realitate nu este decat un spectator, pacalit, amagit de “jocul politicii”, pe fundalul micilor ecrane si dupa perdelele cabinelor de vot.” Astfel, cultura de spectacol vine sa inlocuiasca in mod insidios cultura de participare, iar spectacolul politic inlocuieste democratia, fiind readusa la ordinea zilei problema instrainarii politice a omului chiar in societatile democratice.

Într-o alta perspectiva – cea praxiologica, cultura politica apartine subiectilor actiunii politice, celor care in mod direct sau indirect fac politica, se raporteaza la viata politica fie in calitate de conducatori, fie de condusi, cu specificarea ca in societatile democratice cele doua statusuri (conducator, condus) sunt cumulate de majoritatea cetatenilor. Cultura politica este o realitate prezenta in toate societatile organizate dupa criterii politice, fiind rezultatul eforturilor cumulative ale generatiilor ce s-au succedat in istorie de a infaptui o ordine sociala in care viata indivizilor sa fie posibila, sa fie garantata, in care sa se asigure premisele necesare bunei functionari a intregului corp social (popor, natiune, colectivitate umana), progresului social si dezvoltarii personalitatii membrilor corpului social. [11 Gh?orgh? Fug?, Schimb?r? soci?la si cultura politica , ?ditur? ?conomica, Bucur?sti , 2000]

Oferta anului

Reducere 2020