Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Politica Externa si de Securitate Comuna
Cuprins
1. Introducere
2. Elaborarea politicii externe
a)Comunitatea si CPE/PESC
3. Diferenta dintre capacitati si asteptari
a) Institutiile: dezbaterea care nu se mai termina
b) Ce determina rolul extern al UE?
c) PESC: evolutie nu revolutie
4. incheierea diferentei dintre capacitati si asteptari
a) Schimbarea contextului istoric
b) Argumentul initial
c) Schimbari in cinci ani
d) Capacitati
e) Asteptari
f) Concluzie
5. Cine vorbeste in numele Europei?
a) Strategii de politica externa europeana
b) Relatiile externe si PESC
c) in cautarea unui reprezentant pentru Europa
d) Actul Unic European
e) Tratatul de la Maastricht
f) Tratatul de la Amsterdam
g) Tratatul de la Nisa
5. Concluzie finala

Alte date

?1.Introducere

Enorma putere internationala a UE si frecventa sa inabilitate de a o controla in totalitate pentru a urmari interesele europene constituie desigur unul dintre cele mai interesante paradoxuri ale „proiectului european”. Prin natura sa, paradoxul invita la o dezbatere larga si chiar descrierea sa in acest sens poate fi problematica: sau chiar resursele diplomatice pe care le poate folosi pentru a urmari „interesele europene”, care nu sunt definite prea clar, cand vor fi definite. Însa, exista multe probleme pentru UE in secolul XXI, datorita largirii, nationale diferite. Crearea unei monede unice europene, indiscutabil cel mai curajos pas in istoria integrarii europene, ameninta sa adanceasca distanta dintre promisiunile si realizarile europene ca actor global.

Nu exista o lipsa de analize asupra Politicii de Externe si Securitate Comune (PESC), (vezi Forster si Wallace 1996; Hill 1996a; Holland 1997; Regelsberger et. al. 1997a.; M.E. Smith 1998). Majoritatea sustin concluzia ca PESC a fost mutilata avand 3 defecte fundamentale , nici unul neputand fi usor de indreptat. Primul este lipsa de identitate. Este plauzibil de sugerat ca o politica externa „comuna” nu poate, prin definitie, sa existe atata timp cat nu exista un „public european”. Cum a spus un oficial UE1:

„Daca un ministru doreste sa isi ridice cotele, ceea ce ca politician trebuie sa faca, el se va adresa publicului sau national exclusiv. Majoritatea problemelor provin de la acest fapt. Avem nevoie de o figura publica pentru politica noastra, dar asta e departe de a fi realizat.”

O problema asemanatoare este cea a intereselor. Chiar daca criza de identitate a UE de la sfarsitul anilor ’90 a fost doar temporara (o mare „posibilitate”), au ramas „putine dovezi ca identitatea europeana care a inceput sa se dezvolte in anii ’80 s-a bazat pe o anume ratiune puternica de ... interese europene identificabile” (Allen 1996: 290). Daca au existat astfel de interese, era de asteptat sa existe in contextul Razbouiului Rece, cand erau relativ usor de stabilit diferentele intre politicile nationale vis-à-vis de blocul sovietic. Provocarile noii politici externe ale lumii de dupa Razboiul Rece- mai ales in statele din fostul bloc sovietic, Orientul Mijlociu, Balcanii si Africa, aduc mai multa diversitate in ceea ce priveste interese nationale la cele cincisprezece state membre ale UE. Dupa perioada 1989-1991, daca politicile externe erau legate de monedele nationale, o analogie poate fi facuta prin trecerea de la rate de schimb fixe la monede liber fluctuante (Allen 1996: 292).

Al treilea defect al PESC- institutiile sale slabe- a dominat si analiza academica si energiile diplomatice, chiar daca este fara indoiala mai putin important decat celelate doua defecte. Negocierile care au dus la realizarea Tratatului de la Maastricht, care au dat nastere la PESC, au produs un numar de compromisuri care se manifesta in institutii eficiente sau ineficiente (vezi de Sohoutheete 1993). Analizele ce au urmat au facut legatura intre „institutiile slabe ale PESC si realizarile politicii marginale”. (Foster si Wallace 1996: 412). Tratatul de la Amsterdam, realizat la mijlocul anului 1997, a adus putine perspective de a rezolva problemele institutionale ale PESC, in ciuda multor dezbateri asupra reformei institutionale la conferinta interguvernamentala (CIG) care a precedat tratatul.

Exista inca mai multe dezbateri in ceea ce priveste performantele UE ca actor global din 1993. Un numar de actiuni comune ale PESC- „pacturile de stabilitate” initiale in Europa de Est (Ginsberg 1997a), administratia orasului bosniac Mostar, promovarea democratiei in Africa de Sud (Holland 1995) si vanzarea de catre UE a tratatului de nonproliferare nucleara (Muller si Van Dessen 1997) au fost cel putin succese partiale. Holland (1995: 556) insista ca: „UE a avut un progres semnificativ spre atingerea cu succes a rolului de actor international”.

În timp ce „studiile PESC” par a fi un domeniu incarcat, prezenta lucrare incearca sa aduca o contributie originala in cel putin doua feluri. În primul rand studiaza PES intr-un moment crucial al evolutiei UE, cand agenda neobisnuit de concisa a UE este dominata de largire, Uniunea Economica si Monetara si adoptarea Constitutiei Europene. În al doilea rand, in timp ce lucrarea va ofera o viziune asupra PESC, se confrunta cu trei teme esentiale:

? Elaborarea politicii externe europene; relatia dintre Comunitate si CPE/PESC

? „Diferenta dintre capacitati/asteptari” (vezi Hill 1993). La ce nivel UE ridica asteptari de nerealizat dupa tranzitia de la Cooperare Politica Europeana (CPE) la PESC?

? Natura procesului politicii externe a UE. Cum a afectat PESC procesul de luare a deciziilor asupra problemelor de politica externe si care au fost efectele?

? Rolul extern al UE. Care sunt determinantii principali ai abilitatii UE de a controla influenta sa ca actor international?

Fiecare din aceste teme este dezvoltata in capitolele ce urmeaza, capitolul final subliniind planul si maniera lucrarii.

2.Elaborarea politicii externe

În timpul primului deceniu al secolului al-XXI-lea, Uniunea Europeana incepe sa se extinda spre est; UE va include pana la zece tari est-europene: Bulgaria, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Polonia,Lituania, Letonia, Romania, Slovacia si Slovenia. S-a ajuns la un acord asupra largirii Uniunii Europene, deoarece s-a crezut ca aceasta va asigura securitatea si stabilitatea in Europa de Est. Totusi extinderea va modifica insasi Uniunea – aceasta fiind in prezent cea mai mare provocare pentru ea impreuna cu crearea Uniunii Economice si Monetare.

Perspectiva extinderii este o parte integrala a politicii UE fata de Europa de Est. În ciuda grandioasei declaratii facute in Tratatul de la Maastricht din 19931, ca „astfel s-au pus bazele unei politici externe si ale unei politici de securitate comune”, deseori statele membre nu au actionat impreuna( mai mult, nu au actionat eficient) in probleme internationale. Totusi, de la sfarsitul anilor ’80, Comunitatea/Uniunea Europeana a avut o politica externa comuna, consecventa fata de Europa rasariteana. Scopul ei principal a fost sa sprijine transformarea economica si politica in Europa de Est si, astfel, sa asigure securitatea si stabilitatea in Europa; pe masura ce s-au schimbat circumstantele, Uniunea/Comunitatea a folosit diferite instrumente de politica pentru a-si indeplini acele scopuri, de la acorduri comerciale la oferte de aderare la UE. Procesul elaborarii politicii a fost marcat, in anumite momente, de diferente considerabile intre statele membre, iar tarile Europei de Est si-au exprimat temerile legate de rezultate. Cu toate acestea, statele membre au trecut peste neintelegerile dintre ele ca sa ajunga la un acord in ceea ce priveste o serie de hotarari esentiale, cea mai importanta fiind cea asupra extinderii.

Politica fata de Europa de Est are un caracter special. Rezultatul final va fi aderarea la UE, ca state membre, a fostelor „obiecte” de politica externa. Uniunea nu se poate extinde la nesfarsit – oferta de aderare este un instrument de politica externa al carui termen de garantie este aproape expirat. Perspectiva largirii catre Europa de Est a fost un instrument foate puternic, deoarece calitatea de membru trebuie oferita doar daca se indeplinesc anumite conditii. UE fiind in stare sa influenteze politicile interne si externe ale tarilor est-europene. Dar, deoarece calitatea de membru nu poate fi oferita la mult mai multe tari, se poate ca UE sa fie mai putin capabila de a influenta dezvoltari in alta parte. Punerea in aplicare a hotararilor de extindere atrage dupa sine si reformarea fundamentala a insasi Uniunii: „largirea” si „adancirea” trebuie sa aiba loc in acelasi timp. Din aceasta cauza, politica externa fata de Europa rasariteana este strans legata de dezbaterile interne asupra reformelor institutionale.

În ciuda acestui caracter unic, analiza realizarii unei politici fata de Europa de Est ofera perspective asupra politicilor UE, de utilizat in alte cazuri; au fost stabilite multe precedente in acest proces – de la intarirea rolului Comisiei in stabilitatea politicilor la aplicarea caracterului conditional in relatiile UE cu alte tari. Ea asigura o sansa de a evalua utilitatea diferitelor explicatii date pentru politicile externe ale Uniunii Europene pentru a lamuri acest caz particular.

Comunitatea si CPE/PESC

Deci cum se face politica externa in Uniunea Europeana? O scurta digresiune asupra puterilor si procedurilor de decizie in piloane diferite ne va ajuta sa clarificam natura Uniunii ca actor international si resursele care ar putea fi mobilizate, daca statele membre ar fi de acord sa urmeze o politica externa comuna. În elaborarea unei politici fata de Europa de Est, este frapant ca regulile formale nu au fost o constangere (scuza pentru lipsa de actiune sau de eficienta), nici stimulent ( prin ele insele sau din cauzele lor) pentru acest proces.

În ceea ce priveste Comunitatea, principalele corpuri de decizie sunt Comisia, Consiliul si Parlamentul European. Comisia initiaza propuneri si apara interesul Comunitatii. Parlamentul European (avand acum 626 de membri alesi direct din toate tarile UE), are oarecare putere in a bloca, s-au dupa Maastricht in a respingepropuneri legislative, dar nu poate initia asemenea propuneri.

Deciziile asupra propunerilor Comisiei sunt luate de Consiliul de Ministri din statele membre, a carui alcatuire variaza in functie de chestiunea in dezbatere: Consiliul Afacerilor Generale cuprinde ministrii afacerilor externe si este Consiliul „superior”. De obicei, problemele comerciale sunt rezolvate de Consiliul Afacerilor Generale. Din sase in sase luni un nou stat membru isi asuma presedentia Consiliului. Presedentia organizeaza si administreaza functionarea Consiliului si este o pozitie din care statele membre pot impune anumite prioritati. Un Comitet al Reprezentantilor Permanenti (Coreper) pregateste discutiile Consiliului, cu date din grupurile de lucru ale Consiliului. În 1974, a fost infiintat Consiliul European al sefilor de stat si guvern care s-a intalnit cel putin o data in fiecare presedentie. Din ce in ce mai mult, a devenit arena principala in care, in ultima instanta, au fost sustinute si chiar stabilite deciziile.

Tratatul de la Roma (care a pus bazele CEE) a stabilit cateva prevederi dupa care Comunitatea poate avea relatii cu tarile non-membre. Aceste prevederi au fost doar usor modificate de Actul Unic European si de Tratatul de la Maastricht. Articolele 110-116 asigura o Politica Comerciala Comuna, bazata pe un tarif extern comun. Articolul 113 stipuleaza ca Politica Comerciala Comuna trebuie sa fie bazata pe principii uniforme, considerand schimbarile in ratele tarifelor, incheierea acordurilor de tarife si comert, masurile de liberalizare, politica de export, precum si masurile anti-dumping si anti-subventii. Comunitatea are competenta exclusiva in negocierea si incheierea acordurilor in aceste domenii. Astfel de acorduri sunt negociate de Comisie, potrivit directivelor Consiliului. Ele sunt incheiate de Consiliu printr-un vot majoritar restrans.

Conform Articolului 238, Comunitatea poate incheia acorduri de asociere cu terte tari. Acordurile de asociere sunt negociate de Comisie si incheiate de Consiliu prin vot unanim.

Competenta Consiliului de a incheie acorduri internationale nu acopera zone din afara domeniului sau de actiune interna. Dar, conform Articolului 235, acordurile pot fi incheiate in asemenea zone, daca ele sunt necesare pentru a atinge un obiectiv al Comunitatii. Acordurile care asigura cooperare economica cu terte parti (precum acordurile de cooperare economica si comerciala cu tarile Europei de Est) sunt bazate pe acest articol. Articolul 235 a fost folosit si la incheierea acordurilor asupra cooperarii pentru dezvoltare si au stabilit programe de ajutor (inclusiv programul PHARE pentru Europa de Est); acesta a fost inlocuit de prevederile Tratatului de la Maastricht asupra politicii de cooperare pentru dezvoltare.

Acordurile „mixte” includ zone de competenta Comunitatii si a statelor membre (precum dialogul politic). Aceste acorduri trebuie sa fie ratificate de catre Comunitate si de statele membre. Acordurile de asociere cu tarile din Europa de Est sunt acorduri mixte.

Perspectiva aderarii a devenit un instrument politic puternic in relatiile cu tarile Europei a treia. Articolul 237 al Tratatului de la Roma a prevazut largirea Comunitatii catre alte state europene; de atunci, acesta a fost inlocuit cu Articolul O al Tratatului de la Maastricht (o prevedere valabila in toata Uniunea). Tratatele de aderare trebuie sa fie ratificate de toate statele membre si de tara care adera.

Cateva zone ale relatiilor economice externe nu sunt controlate exclusiv de catre Comunitate. Statele membre pot sa garanteze credite de export si sa incheie acorduri de cooperare cu terte tari, atata vreme cat prevederile acordurilor nu violeaza Politica Comerciala Comuna. Ele pot impune taxe asupra activelor straine si sa le inghete. Statele membre pot sa stearga datorii, acest lucru fiind printre altele, o parte importanta a Occidentului in ajutarea Europei de Est.

Conform Tratatului de la Roma, Parlamentul European are cateva puteri formale legate de relatiile externe. Cu Actul Unic European, el a dobandit dreptul de a aproba acordurile de asociere si aderare. Acesta a fost extins de Tratatul de la Maastricht la toate acordurile comerciale, cu exceptia catorva foarte simple – dintre care Comunitatea Europeana injcheie azi foarte putine – insa chiar si inainte de Maastricht, Parlamentului European i s-a cerut sa aprobe acordurile comerciale si de cooperare cu statele est-europene.

Comunitatea este cea mai mare entitate comerciala din lume. Atunci, in mod natural, terte tari vor avea acces pe piata ei. Comunitatea a incheiat acorduri comerciale, comerciale si de cooperare, sau de asociere cu cele mai multe state din lume; deseori, aceste acorduri au avut implicatii politice. Atractia ei a crescut mai ales o data cu Actul Unic European, care a stabilit un termen – 31 decembrie 1992 – pentru incheierea unei piete europene unice si a supus aprobarii cu vot majoritar cele mai multe masuri legate de piata unica. Sfarsitul anilor 1980, cand a fost lansat procesul de incheiere a pietei unice europene, a fost o perioada extrem de dinamica in istoria Comunitatii, iar aceasta a influentat puternic relatiile ei externe.

În ceea ce priveste politica externa, Cooperarea Politica Europeana a fost stabilita in 1970 mult dupa fondarea Comunitatii. Scopurile sale erau modeste: consultandu-se regulat, statele membre urmau sa dezvolte o intelegere reciproca asupra problemelor internationale; punctele de vedere nationale urmau sa fie armonizate, iar pozitiile coordonate; acolo unde era posibil si deziderabil, puteau fi incepute actiuni comune. Cooperarea Politica Europeana a fost formata dintr-un numar de motive: sa echilibreze ponderea economica a Comunitatii Europene, sa permita statelor membre sa aiba o voce unica in politica internationala si sa paseasca spre uniunea politica. Cooperarea Politica Europeana a fost inlocuita de Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) din motive similare evidente: PESC a fost alcatuita in timpul Conferintei Interguvernamentale din 1991 asupra uniunii politice, ale carei scopuri erau sa ajunga la un acord in Conferinta Interguvernamentala, asupra uniunii economice, intaririi structurii instititionale incluzand o noua Germanie unita si sa inzestreze mai bine noua Uniune pentru a se conduce in noua era, de dupa Razboiul Rece. Insatisfactia legata de capacitatea Uniunii de a actiona in politica internationala a condus la reviziuni suplimentare ale PESC in Conferintele Interguvernamentale din 1996-1997, revizuiri obtinute in Tratatul de la Amsterdam in 1997.

Cooperarea Politica Europeana a fost mentinuta separat de Comunitate in mod deliberat: dintre institutiile Comunitatii Europene, doar Comisia a jucat vreun rol in proces. Aceasta a convenit „supranationalilor”, preocupati ca procedurile interguvernamentale ale Cooperarii Politice Europeane ar putea sa contamineze procesele supranationale din Comunitatea Europeana, si „interguvernamentalilor”, preocupati de posibila uzurpare din partea Comunitatii a controlului national aupra proceselor politicii externe. Aceste preocupari continua sa influenteze dezvoltarea PESC conform ambelor tratate, de la Maastricht si Amsterdam, ele alcatuiesc un pilon separat. Totusi chiar de la inceputul Cooperarii Politice Europeane, a existat o estompare a granitei dintre ele.