Pagina documente » Istorie, Arte, Teologie » Roma antica. Dezechilibre economico-sociale - nu stiu

Cuprins

lucrare-licenta-roma-antica.-dezechilibre-economico-sociale-nu-stiu
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-roma-antica.-dezechilibre-economico-sociale-nu-stiu


Extras din document

CUPRINS
DE LA ORIGINI PiNA LA ABOLIREA REGALITATII ROMANE 7
Capitolul I ITALIA iN EPOCA PROTOISTORICA. POPULAREA TREPTATA A PENINSULEI 7
I.1. Protoistoria Italiei 7
I.2. Grecii si fenicienii in Italia 8
I.3. Sarzii, sicanii si siculii 10
I.4. Populatiile italice 11
I.5. Ligurii 13
I.6. Retii 14
I.7. Venetii 14
I.8. Celtii 15
I.9. Etruscii 16
Capitolul II ORIGINILE ROMEI 24
II.1. Latiul si popoarele latine 25
II.2. Latina si dialectele italice 26
II.3. Termenul romanus 30
II.4. Mitul fundarii Romei 31
II.5. inceputurile Romei in lumina cercetarilor arheologice ale secolului XX 36
Capitolul III ROMA iN EPOCA REGALA (753-509 a. Chr.) 38
III.1. Structura politica si sociala a Romei in epoca regala 44
III.2. Dreptul si religia in Roma regala 48
REPUBLICA ROMANA (509 - 27 a. Chr.) 53
Capitolul IV STRUCTURI POLITICE 53
IV.1. Elitele conducatoare romane 53
IV.2. Reforma constitutionala 55
IV.3. Institutiile politice ale Romei republicane 60
IV.3.1. Magistraturile 60
IV.3.2. Comitiile (curiate, centuriate, tribute) 64
IV.3.3. Senatul 66
IV.4. Constitutia lui Servius. Reformele serviene 68
Capitolul V CONFLICTUL POLITIC DINTRE PATRICIAT SI PLEBE 72
Capitolul VI VIATA POLITICA iN ROMA REPUBLICANA 79
Capitolul VII POLITICA EXTERNA A REPULBLICII ROMANE 84
VII.1. Expansiunea terestra in sec. V-III a. Chr. 84
VII.2. Mobilurile expansiunii romane. Unificarea Italiei - intre intentii si realizare 92
VII.3. Expansiunea maritima 98
VII.3.1. Razboaiele punice 99
VII.3.2. Razboaiele din Orient. Hegemonia Romei in lumea mediteraneeana. 106
VII.4. Roma si Occidentul 114
Capitolul VIII DEZECHILIBRE ECONOMICO-SOCIALE: PROBLEMA AGRARA 118
VIII.1. Proprietatea asupra pamintului 118
VIII.2. Primele reforme 119
VIII.3. Legile Liciniae-Sextiae (367 a. Chr.) 120
VIII.4. Colonizari si improprietariri 120
VIII.5. Reformele Gracchilor (133-121 a. Chr.) 121
VIII.6. Reforma din a. 111 a. Chr. 126
Capitolul IX REVOLUTIA ROMANA - UN SECOL DE CRIZE POLITICE 128
IX.1. Primele incercari de instaurare a regimului personal: Marius si Sulla (108-78 a. Chr.) 131
IX.1.1. Reforma militara a lui Marius si consecintele ei politice 132
IX.1.2. Razboiul social (90-88 a. Chr.) 134
IX.1.3. Razboiul civil dintre Marius si Sulla 137
IX.1.4. Restauratia lui Sulla 138
IX.2. Pompeius Magnus si imperiul colonial 141
IX.2.1. Politica lui Pompeius Magnus in Orient 144
IX.2.2. Cicero si conjuratia lui Catilina 145
IX.2.3. Primul triumvirat 147
IX.3. Monarhia lui Caesar 149
IX.4. Mostenirea lui Caesar. Ascensiunea lui Octavius Augustus. 162
APPENDIX
Organizarea militari si evolutia structurilor sociale in ultimii ani ai Republicii romane 169
Cucerirea romani in Italia 174
Teama, lacomie si glorie:cauzele razboaielor romane la mijlocul Republicii 181
Urbs direpta sau cum jefuiau romanii orasele 188
BIBLIOGRAFIE 198
1
3

Alte date

?Capitolul I

ITALIA ÎN EPOCA PROTOISTORIC?. POPULAREA TREPTAT? A PENINSULEI

În cursul sec. VIII a. Chr., aproape simultan, in Peninsula italica se produc fapte esentiale, facand-o sa intre in lumina istoriei. Începutul colonizarii grecesti, inflorirea civilizatiei etrusce, apoi fundarea Romei se situeaza in sec. VIII a. Chr., la date apropiate. Roma a debutat ca o mica putere italica, incat originile dezvoltarii ei trebuie cautate, in primul rand, in indepartatul trecut italic. Fara o privire asupra acestor antecedente care au dominat umilele inceputuri ale existentei sale, Roma ar fi de neinteles.

I.1. Protoistoria Italiei

Aparitia populatiilor indo-europene in Italia se situeaza in epoca bronzului. Un prim val de populatii ariofone cunoscand metalurgia bronzului si practicand incinerarea se instaleaza in mileniul III a. Chr. in nodul Italiei. Pentru aceasta perioada cercetarile au evidentiat existenta a doua facies-uri culturale.

Primul este reprezentat de sate inconjurate de incinte si de santuri de aparare, avand adesea un plan trapezoidal, ale caror vestigii acumulate de-a lungul unei intinse perioade formeaza telluri de 4 pana la 5 m. inaltime. Acestea sunt Terramare-le (de la terra mar(n)a, “pamant gras”, datorita bogatiei de materii organice in care taranii isi cultivau in mod obisnuit semanaturile), intre ale caror vestigii se remarca ceramica lustruita si armele de bronz. Purtatorii culturii Terramare practicau incineratia, iar cenusa o ingropau in urne funerare. Tehnica de constructie a autorilor civilizatiei Terramare se apropie, in unele privinte, de aceea a palafitelor. Unii cercetatori au considerat ca planul regulat al acestor Terramare reprezinta originea din vechime a oraselor etrusce si romane, dar aceasta teorie este contestata. Aria Terramare-lor se limiteaza la Italia de Nord.

Al doilea facies cultural din epoca bronzului este cel apeninic. Sate de colibe, necropale cu rit de inhumatie au dat la iveala un bogat material de bronz si ceramica de impasto negru cu decor incizat; forma ceramica tipica este amorfa bitronconica. Dezvoltarea civilizatiei bronzului este modesta in Latium si Etruria.

La inceputul mileniului I a Chr. metalurgia fierului isi face o stralucita aparitie o data cu villanovienii – autorii civilizatiei Villanova (contemporana cu Hallstatt-ul din Europa Centrala cu care a intretinut legaturi permanente). Mormintele iau o infatisare de put, iar urnele de forma bitronconica au deasupra o strachina intoarsa; uneori, urnele erau inchise in ciste rectangulare. Aria de raspandire a civilizatiei Villanova coincidea, in linii generale, cu aceea pe care aveau sa o ocupe mai tarziu etruscii. În regiunea veneta si in Lombardia, doua civilizatii inrudite sunt cunoscute sub numele de atestina si de civilizatia Golasecca.

Latium si Etruria, putin active in epoca precedenta, cunosc si ele o infolrire de tip villanovian. La inceputul mileniului I a Chr., Latiumul este dominat de o civilizatie de tip villanoian. Incinerarea in urne de forma unei colibe este specifica acestui areal. Urna-coliba, larg raspandita in necropolele din Muntii Albani si de la Roma, indica deja un simbolism funerar aparte care ii distinge pe latini de celelalte populatii din Italia.

În Italia de Centru-Est si de Sud, civilizatia fierului –care continua civilizatia apeninica –ofera o imagine diferita. Mormintele sunt mai ales in forma de fosa (Fossakultur), iar mortii sunt inhumati. Pentru restul Italiei caracteristice sunt raporturile intense cu Illyria.

I.2. Grecii si fenicienii in Italia

Începand din secolul VIII a Chr., intunericul vechilor populatii din Italia – cunoscute doar prin vestigiile lor arheologice - se risipeste treptat.

Grecii, instalati pe tarmurile Greciei Mari (Graecia Magna: numele traditional dat ansamblului coloniilor grecesti din sudul Italiei si Sicilia, si apoi si acestei arii geografice in intregul ei) incep sa lamureasca pentru noi istoria populatiilor italice cu luminile traditiei lor scrise.

Cele mai timpurii colonii – Pithekoussai (cca. 775 a. Chr.) si Cumae – au fost intemeiate de eubeeni in Campania, intr-o pozitie care sa asigure cele mai mari facilitati in comertul cu Etruria.

Influenta grecilor si cea a etruscilor determina un progres vadit in intreaga Peninsula. În fine, scrierea se raspandeste in diverse regiuni, apar primele documente epigrafice care permit o clasificare lingvistica si o delimitare teritoriala a diverselor populatii italice. În sudul Italiei – care cunoscuse binefacerile unei colonizari grecesti timpurii – au loc transformarile cele mai rapide.

Izvoarele literare, epigrafice si arheologice atesta prezenta negustorilor fenicieni pe coastele Sicilei si Sardiniei inca din sec. VIII a. Chr. Cartagina transforma in asezari statornice aceste prime factorii. Astfel s-au nascut Lilybaeum, Motye, Eryx, Panoramus in Sicilia si Nora, Caralis si Sulci in sud-vestul Sardiniei. Daca aceste colonii -lipsite de o cultura originala- au fost mai ales relee de difuzare ale civilizatiei grecesti, in schimb comertul fenician raspandeste obiecte de lux orientate in mediul etrusc si in cel latin.

Colonizarea greaca a avut o mai mare insemnatate pe plan etnic, politic si cultural. Colonizarea greaca implica transferul unei culturi si societati dezvoltate, al unei organizari politice si religioase, al limbii si sistemului monetar.

Înca din sec. VIII a. Chr., grecii ionieni, chalcidienii din Eubeea, intemeiaza in Sicilia Naxos (cca. 734 a. Chr.), Zancle (cca. 730), Leontinoi si Catane (cca. 729), in sudul Italiei Rhegium, in Campania Cumae. Dorienii din Corinth intemeiaza Syracusa (733), iar cei din Ahaia coloniile Crotona (cca. 708) si Sybaris (cca. 720); cei din Sparta intemeiaza Tarentul (cca. 706) care va deveni metropola civilizatiei meridionale a italiotilor. Apoi, cele mai vechi colonii ale Greciei Mari au fundat orase noi, cum sunt Selinunt (cca. 628) si Agrigentum (cca. 580) in Sicilia si Paestum in Campania.

Italiotii din Grecia Magna nu s-au unit niciodata intr-o structura politica unitara si coerenta, insa aportul lor cultural a fost considerabil. Stiinta, filosofia, arhitectura, artele in general, au cunoscut in Grecia Mare o evolutie cu totul remarcabila. Toate acestea au exercitat o influenta profunda asupra civilizatiei populatiilor italice.

I.3. Sarzii, sicanii si siculii

Fenicienii si grecii s-au aflat in contact si cu populatii indigene a caror origine ne scapa adesea. Sursele antice presupun raporturi etnice intre sarzi si populatiile din Africa de Nord si Spania. Semintie pre-indoeuropeana, sarzii au creat, inca din mileniul II a. Chr., o civilizatie originala cu monumente megalitice de plan circular, nuraghi. Triburile din Sardinia, Ilienses –populatii de “rasa mediteraneana ”- s-au opus cu tenacitate tuturor invadatorilor, intai puni, apoi romani. Dupa batalia de la Alalia (573 a. Chr.), in care cartiginezii si etruscii i-au invins pe greci, Sardinia a ramas cartaginezilor. Dominatia punica nu a reusit sa distruga populatiile indigene care s-audigene care s-auior. Romanii au devenit stapani pe Sardinia, profiland de o revolta a mercenarilor cartaginezi, in 238 a. Chr., si trebuind sa duca lupte grele impotriva aborigenilor si a populatiilor punice sau punicizate de pe coaste.

Potrivit traditiei grecesti, Sicilia ar fi fost ocupata mai intai de sicani, pe urma de siculi, care I-au impins pe primii spre apus. Despre elymi, care locuiau pe coasta extrem-occidentala a Siciliei nu se stie aproape nimic; limba lor este insa in mod verosimil indo-europeana. Urme ale anticilor sicani si ale siculilor se pot intalni in toponimie. Limba siculilor din care avem cateva inscriptii, cateva glose si unele antroponime si toponimie, are caracter indo-european, probabil chiar italic. Sicanii ar fi avut dupa unii, aceeasi origine, cu toata traditia care-i considera venind din Iberia si cu toate ca limba lor avea caractere “net anare, cu trasaturi mediteraneene”(cf. F. Ribezzo, Carattere eteroglotto dei toponimi sicani, in Onomastica, III, 1949, P. 4 l-60). Exista si o interpretare potrivit careia sicani ar fi identici cu populatia sakalas, mentionata de izvoarele egiptene intre “popoarele marii”. În fine, trebuie mentionat faptul ca si ligurii ar fi venit impreuna cu siculii in Sicilia intr-o epoca foarte indepartata. Dupa Ribezzo, ligurii fusesera cei care-i alungasera pe seculi de pe continent in Sicilia.

I.4. Populatiile italice

De obicei denumirea generica de italici se refera la ansamblul populatiilor –numeroase si diverse- de origine indo-europeana care s-au stabilit in diferitele regiuni ale Peninsulei. Savantii italieni tind insa sa desemneze prin acest termen numai pe umbro-sabellinii din centrul Italiei care alcatuiesc o unitate etnica si lingvistica (grupul osco-umbrian).

Calabria, Lucania si Campania erau populate, de la sud la nord, de Itali – al caror nume avea sa aiba o soarta fericita, cu totul neasteptata – de Oenotri, Brutti, Osci si Ausoni. Cateva resturi onomastice sugereaza o inrudire intre dialectele lor, pe de o parte, si limba inscriptiilor sicule si latina, pe de alta. Prin urmare s-a presupus ca pe coasta tireniana, de la Tibru pana in Sicilia, s-ar fi raspandit un strat de populatii paleo-italice (proto-latini), inrudite intre ele si deosebite de italicii de rasarit (umbro-sabelli).

Apulia, in vechime Iapygia, era locuita de iapygi (messapi, peuceti, dauni), triburi de origine illyra. Orasele, cum sunt Canosa, Ruvo si Brindisi formasera o federatie. Rezistand grecilor, ele n-au cazut decat sub loviturile legiunilor romane. Cat priveste messapica –dialect illyric transplantat in Apulia- posedam o serie intreaga de inscriptii care au fost culese mai intai de F. Ribezzo in al sau Corpus Inscriptionum Messapicarum.

Centrul Italiei era ocupat de numeroase populatii. Despre civilizatia vechilor latini, asezati la gurile Tibrului, si cea a etruscilor stabiliti in Toscana, se va vorbi la timpul cuvenit. Alaturi de latini si de etrusci, numeroase populatii formeaza, intr-o vasta unitate etnica si lingvistica, gruparea italicilor de rasarit (umbro-sabelli). La sud de Abruzzi, samnitii se raspandesc in Campania, unde iau numele de osci, apoi in Lucania si in Calabria. În centrul Italiei, vestinii, pelignii, equii, marsii, volscii, sabinii traiesc unii langa altii. La nord, umbrienii ocupau regiunea care a pastrat numele de Umbria.

Cercetarile lingvistice au relevat unitatea grupului de idiomuri italice de est si distanta care le separa de latina. Grupul osco-umbrian (umbro-sabellic sau italic propriu-zis) cuprindea urmatoarele dialecte:

1. Osca, limba vechilor samniti (Samnites), vorbita in Samnium si in Campania, in unele parti din Lucania si Bruttium, de asemenea de mamertini la Messana. Ne este cunoscuta din peste 200 de epigrafe, cele mai importante fiind Tabula Bantina si Cippus Abellanus.

2. Dialectele sabellice apartin populatiilor care locuiau intre Samnium si Umbria. Sabellice erau dialectul pelinian, vestin, marrucin, marsic si sabin. Ele reprezinta o mai mare inrudire cu osca decat cu umbriana; mai apropiat de umbriana este in schimb dialectul volsc, cunoscut datorita unei importante inscriptii din Velletri (Tabula Veliterna).

3. Umbriana, vobita intre Tibru si Nera in vechea Umbrie, este cunoscuta gratie mai ales celebrelor Tabule Iguvinae (7 table de bronz, scrise pe ambele fete si descoperite la Gubbio in 1444).

Diferentele dintre latino-falisca si osco-umbriana (sau umbro-sabellica) l-au condus pe G. Devoto (Storia della lingua di Roma, Bologna, 1944) la concluzia potrivit careia nu numai ca separarea intre latino-falisca, dar ca cele doua grupuri trebuie considerate fundamental distincte. Se prabusea astfel mitul unei “limbi italice comune”; astazi se admite ca separarea latinilor de osco-umbrieni nu este un fapt italic, ci unul dialectal indo-european si ca in Italia indo-europenii au venit in doua valuri net distincte. Prin urmare, teoria care facea din latina si din osco-umbriana doua jumatati ale unei familii italice –in sensul genetic- nu mai poate fi acceptata (cf. V. Pisani, Glottologia indoeuropea, Torino, 1949, p.XVI, nota 1).

În pofida unitatii lor etnice osco-umbrian (umbro-sabellic) au avut destine diferite. Samnitii, munteni si razboinici, cuceresc, la sfarsitul sec. V a. Chr., Campania, apoi Calabria, in sfarsit ajung pana in Sicilia. Ei sunt invinsi de Roma dupa un lung sir de razboaie carora le-au dat numele. Civilizatia samnitilor a progresat foarte lent si n-a fost influentata considerabil de catre greci si etrusci. Samnitii au fost strans legati de alte populatii din Italia Centrala, marsii, vestinii si pelignii. Sabinii, equii si volscii s-au aflat de timpuriu in contact cu civilizatia etrusco-latina. La randul lor, umbrienii au fost supusi foarte devreme unei profunde influente etrusce. Institutiile politice si religioase ale umbrienilor sunt infatisate de cunoscutele table iguvine.

Pe tarmul Adriaticii, italicii de est se invecinau cu triburi ne-italice, cu picenii (populatia Iapuzco pe care o mentioneaza tablele inguvine) de origine illyrica.

I.5. Ligurii

Pana la invazia celtica (sec. VI a. Chr.), ligurii ocupau partea de nord a Apeninilor si ambele versante ale Alpilor occidentali, intinzandu-se si in campia Padului si in campiile din Gallia (o parte a Proventiei). Acest areal ara populat de triburi ligure: Friniates, Veturii, Ingauni, Segovii, Taurinii, Lepontii. Cato ne vorbeste de liguri ca intiterati mendacesque, Cicero le spune montani, duri et agrestes. Datele lingvistice arata ca, in totalitatea lor, ligurii proveneau dintr-un strat mediteranean (pre-indo-european). Cat priveste limba lor, filologii au ajuns la concluzia ca, in ligura, trebuie separate doua straturi principale: unul nonindo-european sau mediteranean mai vechi si unul indo-european mai recent, datorat fuziunii ulterioare cu celtii in acel popor care a fost numit si celto-lingur. Expansiunea etrusca si sosirea celtilor i-au impins pe liguri spre zonele montane, unde au opus romanilor o vie rezistenta.

I.6. Retii

Retii erau probabil un conglomerat de triburi foarte diferite si numele lor avea o valoare mai mult politica decat etnica sau lingvistica. Pe Tropaeum-ul ridicat la Turbia in Ailpii Maritimi, dupa victoriile lui Augustus, Drusus si Tiberius asupra popoarelor alpine (CIL, V, 7817), aflam o enumerare a triburilor retice (reprodusa de Plinius cel Batran, Nat. Hist., III, 135137): trumpilini, camuni, isarci, breuni, genauni etc.

Euganeenii ocupau regiunea subalpina, retii vaile din Trentino si Alto Adige. Troponimia indica prezenta unui strat lingvistic ret sau reto-euganean, care are un caracter preindo-european. Unele inscriptii din imprejurimile Lacului Garda atesta insa o influenta indo-europeana foarte clara. Se discuta inca asupra inrudirii posibile dintre reto-euganeeni si linguri. Pe de alta parte, inscriptii din vaile alpine vadesc o certa influenta etrusca. Desi exista incontestabile afinitati cu etrusca, nu este corect a identifica pe reti cu etruscii, chiar daca exista marturii ale autorilor antici in acest sens. Pentru Titus Liviu, retii ar fi ramasite ale etruscilor care, inainte de invazia gallica ar fi ocupat toata Italia de Nord excepto Venetorum angulo. Trogus Pompeius si Plinius cel Batran vad in ei pe etruscii fugiti din campia Padului, la aparitia neasteptata a gallilor.

Retica, din ceea ce stim, apare ca o limba nonindo-europeana, inrudita cu limbile preindo-europene din bazinul mediteranean, care formeaza un lung lant de la Pirinei la Caucaz si abia mai tarziu influentata de etrusca.

I.7. Venetii