Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
Capitol 1. Introducere..........1
Capitol 2. Prezentarea Monumentului Biblioteca Municipala Roman..............11
Capitol 3. Memoriu tehnic......18
Metode de investigare.............18
Amplasamentul constructiei......18
Descrierea constructiei............19
Aprecieri privitoare la nivele de confort si
uzura a constructie..21
Descrierea conditiilor de amplasare............21
Descrierea lucrarilor de interventie
efectuate in trecut...22
Aplicarea metodei E.
Rezultate si interpretari............22
Propuneri de interventii pe paramentele de piatra..23
Breviar de calcul...24
Bibliografie.........33
Imagini foto prezentind Biblioteca Municipala Roman.........34

Alte date

?{p}

{p}

?

INTRODUCERE

Politicile actuale de conservare a patrimoniului cultural mondial, care vizeaza pentru fiecare natiune in parte salvarea mostenirii sale culturale, impun o schimbare a teoriei generale a restaurarii. O atentie deosebita se acorda atat proceselor si modalitatilor de pastrare a bunurilor culturale, cat si elementelor tehnice si metodologice inovative legate de investigarea, conservarea, restaurarea si valorificarea lor muzeala [1],[4].

Mutatiile climatice importante care au survenit la sfarsitul secolului XX, ca urmare a actiunii destructive a factorilor de mediu (poluarea, defrisarile necontrolate, seceta, inundatiile, cutremurele, etc.), au dus la o accelerare a ratei de degradare si de deteriorare a bunurilor patrimoniale, in special a monumentelor de arhitectura si a celor naturale. În mod implicit s-a constatat o crestere a complexitatii problemelor cu care se confrunta specialistii din acest domeniu. Este deci necesara o abordare unitara si formularea de noi directii prioritare de studiu a problematicilor complexe ale domeniului, care impun competente tehnice si stiintifice din specializari conexe.

Întrucat in practica de zi cu zi si chiar in publicatii apar unele formulari sau atribuiri incorecte ale unor termeni des uzitati in domeniu, incercam in lucrarea de fata sa prezentam in baza principiilor fundamentale terminologia unanim acceptata pe plan mondial in domeniul protejarii, investigarii, conservarii si restaurarii monumentelor. În realizarea lucrarii s-au analizat pentru anumiti termeni atribuirile si explicitarile din diverse dictionare consacrate.

O terminologie unitara si o teorie directoare pentru activitatea de conservare si restaurare reprezinta un deziderat de prim ordin atat la nivel national, cat si pe plan mondial. Din nefericire, desi a existat o preocupare constanta pentru elaborarea unor principii si a unei terminologii general valabile, rezultatele obtinute la nivel mondial au fost adesea contradictorii si controversate [1], [3],[12]. În tara noastra cercetatoarea Cella Manea [7], la nivelul anilor 80, a avansat o propunere privind termenii de baza utilizati in domeniu si principiile fundamentale care sa guverneze activitatea de conservare si de restaurare, in functie de specificul national. Avand ca reper aceasta propunere, vom prezenta succint definitiile uzuale, incepand cu termenii de baza.

Plecandu-se de la protejarea edificiilor si a operelor de prima intaietate istorica si artistica, toate tarile atribuie notiunii de “monument istoric” un sens mult mai larg. Monumentele istorice exprima o dimensiune temporala, reprezentand din punct de vedere numeric si valoric anumite trasaturi ale unei societati: acumulare si dezvoltare economica, stabilitate politica, nivelul de creatie si dialogul cultural.

Astfel, Carta de la Venetia [12], inca din 1964, referindu-se la conservarea si restaurarea monumentelor istorice, a dat o semnificatie mai larga notiunii de monument, ca o consecinta a ofensivei urbanismului si sistematizarii, amplificand-o prin introducerea conceptelor de “centru monumental”, “ansamblu istoric”, “rezervatie urbana”, “nucleul vechi urban”, “zona periurbana veche”, “zona de protectie culturala si naturala” si altele. În acest sens, notiunea de “monument istoric” cuprinde atat creatia arhitecturala izolata, cat si asezarea urbana sau rurala, care aduce marturia unei civilizatii anume, a unei evolutii semnificative sau a unui eveniment istoric. În acest caz se are in vedere atat marile creatii, cat si operele modeste, care au dobandit o semnificatie culturala deosebita cu trecerea timpului.

Conform Recomandarii privind protectia la nivel national a patrimoniului cultural si natural, adoptata cu ocazia Conferintei Generale a UNESCO de la Paris (16.11.1971), patrimoniul cultural cuprinde [13]:

- monumente: opere de arhitectura, lucrari de sculptura monumentala si picturi, inclusiv desene si inscriptii din grote, precum si elemente, ansambluri de elemente sau structuri cu valoare speciala din punct de vedere arheologic, istoric, artistic sau stiintific;

- cladiri: sub forma constructiilor separate sau grupate, care, din cauza arhitecturii, complexitatii elementelor structurale si functionale, plasarii si distributiei in peisaj, prezinta o valoare speciala din punct de vedere istoric, artistic sau stiintific;

- situri: arii topografice, lucrari ale omului si ale naturii, care prezinta o valoare speciala prin frumusetea lor sau prin interesul pe care-l ridica din punct de vedere arheologic, istoric, etnologic sau antropologic.

Conform aceleiasi recomandari, patrimoniul natural cuprinde:

- formatii sau grupuri fizice si biologice cu valoare deosebita din punct de vedere estetic sau stiintific;

- formatii geologice sau fizico-geografice si arii (rezervatii) precis delimitate, care constituie habitatul speciilor de animale si plante de valoare, rare sau amenintate cu disparitia, de o deosebita importanta din punct de vedere stiintific sau al conservarii;

- situri naturale ca suprafete delimitate, cu valoare speciala din punct de vedere stiintific, al conservarii si al frumusetii lor sau in relatia lor cu operele realizate de om si de natura.

Referitor la definirea si clasificarea monumentelor istorice, avem ca surse urmatoarele acte normative: H.G. 286/1995, L 150/1977, O.G. 47/2000, O.U.G 228/2000, O.M.C. 2013/2000, H.G. 730/2000 si O.M.F. 1026/2000.

Gravitatea neutilizarii corecte a unor termeni este cu atat mai dura cu cat acestea apar redactate in scris, fara a lua in discutie numarul mare de lucrari stiintifice publicate (chiar de specialisti de marca), in unele dictionare tehnice sau de specialitate. În acest context, prezentam in continuare definirea corecta a principalilor termeni consacrati in domeniu.

Conservarea si restaurarea bunurilor culturale reprezinta un ansamblu de activitati complexe, care au in vedere pastrarea mostenirii culturale a unui popor si transmiterea acesteia in timp generatiilor viitoare.

Termenii folositi au semnificatii diferite: civilizatia anglo-saxona utilizeaza termenul general de conservare (conservation), care include si pe cel de restaurare (restoration), iar prezervarea (preservation) inlocuieste notiunea europeana de conservare. Conceptia europeana promoveaza ambele concepte, ca avand semnificatii complet diferite: conservare (conservation, conservazione etc.) si restaurare (restauration, restauro etc.).

Conservarea reprezinta un ansamblu de masuri, mijloace si actiuni care urmaresc pastrarea nealterata a aspectului obiectelor de patrimoniu cat mai aproape de cel initial. Se poate vorbi despre conservare ca despre o disciplina ce are in vedere etiopatogenia (stabilirea cauzelor si mecanismelor de imbolnavire), profilaxia (combaterea factorilor determinanti si eliminarea celor de risc) si tratamentul de stopare a proceselor de deteriorare si degradare a bunurilor de patrimoniu cultural [7].

Restaurarea reprezinta un ansamblu de masuri prin care se urmareste redobandirea aspectului sau structurii initiale a obiectelor, pierdute partial in urma proceselor de degradare sau deteriorare.

In opinia lui Marijinissen [8] un tratament de conservare are urmatoarele obiective: stabilizarea starii actuale a operei de arta; insanatosirea generala si eliminarea cauzelor de deteriorare; protejarea operei impotriva factorilor nocivi din mediu. Plecand de la distinctia ce trebuie facuta intre termenii de conservare si restaurare, acelasi autor subliniaza faptul ca un tratament de conservare se abtine sa completeze cu buna stiinta o opera de arta; orice adaus care-i denatureaza calitatile artistice si semnificatia originara trebuie evitat.

Degradarile si deteriorarile sunt rezultatul unor procese (efecte) care conduc la modificari fizico-structurale (la nivel micro- sau macro-), cromatice, mecanice etc., cu repartitii in anumite zone mai mult sau mai putin extinse. Acestea pot surveni sub influenta factorilor fizico-mecanici, foto-chimici, climatici si biologici. Cand au loc sub influenta factorilor foto-chimici si microbiologici apar degradari/alterari, iar cand au loc sub influenta factorilor fizico-mecanici si climatici conduc la deteriorari/destructii. Ca exemple, avem degradarile si deteriorarile specifice, datorate cutremurelor, iradierilor, vibratiilor, inundatiilor, avalanselor, focului, vantului/furtunei si curentilor turbionari (efectul aerofoil si efectul de eroziune), inghetului si variatiilor bruste de temperatura si umiditate, atacului xilofagic si al microorganismelor (bacterii, levuri, alge, miceti etc.), ploilor acide si diverselor forme active de poluare.

Degradarea/alterarea incepe de obicei de la suprafata spre interior. În schimb deteriorarea/destructia survine atat de la suprafata, cat si din interior si este in general indusa de centrii activi sau punctele de slaba rezistenta.

Fisura reprezinta o destructie structurala directionata (longitudinala, transversala, radiala, arborescenta, etc.) in zone intercristaline, interfazice sau intre interfete cu puncte de minima rezistenta sub actiunea unor forte fizico-mecanice. Acestea pot fi interne (inchise) sau vizibile la suprafata (deschise), iar dupa largime pot fi: nelizibile structural sau lizibile si in fine, dupa extensie la nivel de element sau component structural, se grupeaza in partiale si generalizate. Dupa timpul de la punerea in opera, acestea mai pot fi clasificate in fisuri timpurii (datorate incompatibilitatii intre materiale sau actiunii unor factori de risc: cutremure, explozii, ultrasunete, inghet-dezghet, etc.) si fisuri tarzii sau de vechime (datorate imbatranirii materialelor).

Fracturile (inchise sau deschise) sunt fisuri generalizate, ce traverseaza intreaga sectiune a unui element structural (planseu, grinda, caprior, caramida, rama, sasiu, etc.). Acestea se datoreaza unor procese fizico-mecanice dinamice (loviri, torsionari, forfecari, sectionari).

Crapaturile sau craclurile sunt fisuri de suprafata, care strabat in functie de mecanism, unul sau mai multe straturi. Ele pot fi, ca si fisurile, timpurii sau de vechime, iar dupa forma: arborescente, radiale, mozaicate, etc.

Avaria reprezinta deteriorarea unor elemente structurale din componenta unui sistem tehnic (functional) prin scoaterea lor totala sau partiala din functiune, sub actiunea unor procese fizico-mecanice dinamice, interne (endogene) sau externe (exogene). Avaria conduce la o perturbare grava a regimului normal de functionare a unui sistem, cu intreruperea temporara sau totala a activitatilor, dupa cum sistemul se afla in forma de precolaps sau colaps. Cand ne referim la ultimele notiuni, starea de precolaps, respectiv de colaps se extinde atat la elementele structurale cat si la cele functionale, pe cand in cazul unui material, avut in vedere, ne limitam doar la starea de colaps, cand vorbim de ireversibilitatea proceselor de restaurare. Ca exemplu de colaps pentru materiale, amintim: carbonizarea si putrezirea lemnului, rugina fara sambure metalic, fragilizarea si monolitizarea suporturilor celulozice papetare, cornifierea ireversibila a pergamentului si pielei, fragilizarea prin carierea totala (atac xilofagic generalizat) a lemnului, pierderea prin craclare si exfoliere totala a unui strat pictural si altele.

De asemenea amintim faptul ca unii specialisti confunda sau atribuie gresit proceselor de conservare – restaurare, termenii de consolidare – reabilitare, primul fiind, ca de altfel si stabilizarea, o etapa a restaurarii, iar al doilea cuprinde in forma difuza mai multe etape ale restaurarii unor elemente structurale sau functionale.

Consolidarea cuprinde o serie de operatii si procese de refacere a elementelor structurale pentru a le mari capacitatea de rezistenta la actiunea anumitor factori externi sau exogeni. Ca exemplu avem consolidarea inimii unei grinzi metalice, a unor grinzi de beton, consolidarea suporturilor si a stratelor de preparatie, a finisajelor, a terasamentelor, a fundatiilor, etc. Consolidarea reprezinta o etapa foarte importanta din procesul de restaurare (care poate avea o etapa unica, consolidarea, sau mai multe). Ea poate avea caracter profilactic (de obicei premerge oricarei interventii de restaurare drastica, care poate afecta structura bunului deteriorat) sau definitiv (in cazul monumentelor care necesita consolidari durabile ale elementelor de sustinere sau de structura; o consolidare definitiva poate sa impuna si utilizarea unor materiale ireversibile).

Stabilizarea se refera la oprirea (stoparea) proceselor de deteriorare si de degradare. Ea poate fi: profilactica (preventiva), cand se impune implicarea unui proces reversibil de stabilizare si permanenta sau totala. Stabilizarile sunt de mai multe tipuri: structurale (acestea cuprind stabilizarea dimensionala, stabilizarea hidrica, etc.), functionale si cromatice. Stabilizarea este, de asemenea, o etapa in interventiile de restaurare si se diferentiaza in cele trei categorii prezentate mai sus, in functie de natura bunului si de proprietatile sale, cat si de necesitatile de conservare si restaurare: stabilizarea dimensionala (mai ales pentru bunuri din materiale susceptibile variatiilor dimensionale) si stabilizarea hidrica (refacerea domeniului normal de variatie a echilibrului hidric) ca si componente ale stabilizarii structurale si stabilizarea cromatica (cum ar fi stoparea degradarii cromatice prin chelatizare, mascarea unor coloranti sau pigmenti in procesele de spalare, care pot prezenta o degradare sau alterare cromatica, respectiv o deplasare cromatica, ca de exemplu, trecerea culorii verde in albastru, a celei albastre in cenusiu, etc.).

Referitor la operatiile de restaurare, trebuie precizate semnificatiile unor termeni, care tind sa fie confundate: integrare, completare, intregire si restituire.

Integrarea este interventia sau ansamblul de actiuni prin care bunul de patrimoniu este readus in forma initiala nu numai prin redispunerea elementelor lui in ordinea originara, dar si prin completarea elementelor sau partilor lipsa. Integrarea se poate face atat la nivel structural, cat si cromatic (pentru obiectele cu strat policrom). Integrarea (cel mai adesea intalnim termenul de reintegrare) sau retusul cromatic reprezinta un ansamblu de operatii estetice, care se realizeaza dupa curatirea picturilor sau obiectelor cu suprafete policrome si care au drept scop redarea integritatii si armoniei imaginii picturale. Este vorba de o serie de interventii a caror complexitate poate varia: de la simpla estompare a marginilor craclurilor prea evidente, pana la integrarea unor lacune de mari dimensiuni, care perturba grav lectura intregului. Tehnicile de reintegrare cromatica sunt variate si difera de la o scoala la alta: reintegrare in ton neutru, reintegrare diferentiata (selectie, abstractie cromatica), reintegrare mimetica sau iluzionista etc. [21],[22].

Întregirea reprezinta readucerea unui bun de patrimoniu nu numai la forma initiala, dar si in ansamblul din care a facut parte initial.

Restituirea reprezinta revenirea la forma initiala a unui bun de patrimoniu, care are inca toate elementele, dar dispuse in alta ordine decat cea originala.

Completarea este operatia prin care se inlocuiesc partile lipsa sau cele cu degradare sau deteriorare ireversibila, care datorita starii precare de conservare (de obicei sub 5%) nu-si mai pot indeplini functia.

De asemenea, trebuie facute distinctii intre o serie de termeni ce tin de sfera activitatii de falsificare, cu care uneori restaurarea poate fi confundata, in mod intentionat sau nu, mai ales cand urmeaza sa se realizeze replici, integrari, completari sau restituiri.

Copia poate reprezenta o replica stiintifica, cand caracteristicile generale si de detaliu (structural-functionale sau tehnice, stilistice, ideatice si formale), repetate dupa un unicat, sunt comparabile cu originalul, in conditiile unei rigori deosebite in ceea ce priveste respectarea si repetarea, inclusiv in expresivitate, a elementelor originalului.

Replica stiintifica este utilizata in activitati didactice, in cercetare si de foarte multe ori in expuneri muzeale, mai ales atunci cand originalul face parte din grupa IA sau IB de conservare si nu permite expunerea (etalarea)[23].

Între original si replica exista unele mici diferentieri. Aceste au rolul de a permite distingerea de original. În acest sens, fie se insereaza in spatiul sau suprafata copiei titlul, autorul si anul realizarii originalului/autorul si data copiei, fie se intocmeste o documentatie aferenta (descrierea mijloacelor, a rezultatelor, a stratigrafiei, a tehnologiei de punere in opera si a tehnicii artistice utilizate, a concluziilor privind metodele si tehnicile de investigare cu rezultatele obtinute, cu nume autor – copie, data si materialele utilizate). Copistul mai poate recurge si la un semn distinctiv, de exemplu un C majuscul, cuprins intr-un cerc, ©, desigur executat pe parcursul realizarii copiei (notatia trebuie sa se integreze material in toate straturile pe care le va prezenta in final opera).

În oricare situatie replica stiintifica va fi realizata in limitele dimensionale ale originalului, cu un minus sau un plus de 1 – 2 cm pentru copii dupa originale cu dimensiuni cuprinse intre 25 si 150 cm, raport care se va pastra atat pentru cele mai mici, cat si pentru cele mai mari.