Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins
INTRODUCERE
Capitolul I
CADRUL MAHAYANIC
1. Calea lui Bodhisattva
Nagarjuna si teoria vidului
Capitolul II
VAJRAYANA
1. De la mani la vajra
1. Scolile tibetane
3. Teologia tibetana
Capitolul III
1. Despre mandala
(sau in loc de incheiere)

Alte date

?

INTRODUCERE

Buddhismul a fost singurul mesaj religios si filosofic al Indiei care s-a raspandit mult dincolo de hotarele patriei sale de origine. Cucerind Asia spre nord si spre est, el a devenit in acele vaste regiuni crezul maselor si le-a modelat vreme de veacuri civilizatia. “Fenomenul acesta tinde sa ascunda faptul ca in esenta buddhismul este destinat numai celor putini fericiti”1.

Doctrina filosofica aflata la radacina numeroaselor trasaturi populare fascinante nu este tipul de invatatura care poate deveni accesibila tuturora. Se considera ca dintre toate numeroasele raspunsuri oferite de-a lungul mileniilor in toate cele patru colturi ale lumii ca solutie la enigmele vietii, aceasta poate fi situata printre cele mai intransigente, obscure si paradoxale.

Se consemneaza faptul ca intr-o zi a fost adusa la cunostinta lui Buddha urmatoarea relatare complicata:

“Un anumit calugar, Stapane, savarsise o greseala pe care el o considera ca fiind o greseala, pe cand ceilalti calugari considerau acea greseala ca nefiind o greseala. Ulterior, el a inceput sa considere acea greseala ca nefiind o greseala, iar ceilalti calugari au inceput sa considere acea greseala ca fiind o greseala… Atunci calugarii aceia au hotarat sa-l alunge pe calugarul respectiv din pricina refuzului sau de a-si recunoaste acea greseala… Atunci calugarul si-a strans tovarasii si prietenii dintre calugari de partea sa si a trimis un mesager tovarasilor si prietenilor sai aflati printre calugarii din toata tara… Iar partizanii calugarului alungat au ramas de partea acelui calugar alungat si l-au urmat pe dansul”.

Budddha, atunci, a exclamat cu glas jalnic: “Ordinul este scindat! Ordinul este scindat!”2 , formula ce va rezuma la modul esential dezvoltarea ulterioara a buddhismului. Buddha nu putea sa aiba succesor. El revelase Legea (dharma) si intemeiase comunitatea (samgha): trebuia acum sa se codifice Legea, adica sa se culeaga predicile Preafericitului si sa se fixeze canonul. Marii discipoli, S?riputra si Mandgaly?yana, murisera. Cat despre Ananda a fost timp de 25 de ani servitorul credincios al Maestrului, el nu era arhat: nu avusese timpul de a-si insusi tehnicile de meditatie.

Initiativa de a tine un conciliu de 500 de arhati i-a apartinut lui Mah?k?syapa, si el profund pretuit de Buddha, dar avand un caracter rigid si intolerant, opus binevoitorului Ananda. Dupa traditia comuna, Conciliul a avut loc intr-o vasta pestera pe langa R?jagrha, in timpul anotimpului ploios de dupa moartea Maestrului, si a tinut sapte luni. Majoritatea izvoarelor citeaza o grava tensiune intre Mah?k?syapa si Ananda. Nefiind arhat acesta din urma isi vede refuzat dreptul de a participa la Conciliu . Ananda se retrage in solitudine si ajunge foarte repede la sfintenie. El este atunci admis sau, dupa alte versiuni, patrunde in mod miraculos in pestera, demonstrandu-si astfel virtutile yogice. Prezenta sa era de altfel indispensabila, caci Ananda era singurul care auzise si invatase pe de rost predicile Preafericitului. Raspunzand intrebarilor lui Mah?k?syapa, Ananda a recitat predicile. Raspunsurile constituie ansamblul textelor s?tra. Textele care formeaza “cosul” (pitaka) Disciplinei, vinaya, au fost comunicate de un alt discipol, ?p?li. La putin timp dupa asta, Mah?k?syapa, l-ar fi acuzat pe Ananda de mai multe erori (cinci sau zece) comise in timp ce-l slujea pe Preafericitul. Cele mai grave erau acelea de a sustinut admiterea calugaritelor si de a fi scapat prilejul de a-i cere Fericitului sa-si continue viata pana la sfarsitul actualei perioade cosmice. Ananda a trebuit sa-si marturiseasca greselile in public, dar el triumfa in cele din urma si devine personajul principal al samgha. El ar fi trait restul vietii urmand exemplul maestrului sau, adica calatorind si predicand Calea.

Acesta ar fi unul din evenimentele esentiale ale disensiunilor care au continuat, agravandu-se, si pare sigur ca diversele “secte” existau deja spre mijlocul sec. IV i.e.n. in conciliul de la Vais?li s-a condamnat practica unor calugari care acceptau aur si argint, fiind obligati sa admita verdictul. La putini ani dupa conciliul de la Vais?li, un calugar, Mah?deva, a proclamat la Pataliputra cinci teze destul de insolite privind conditia de arhat. El afirma ca: 1) un arhat poate fi sedus in vis; 2) ca el mai este supus ignorantei; 3) si greselilor; 4) ca poate progresa pe Cale cu ajutorul altuia; 5) ca poate dobandi concentrarea pronuntand anumite cuvinte. O atare diminuare a conditiei de arhat oglindeste reactia impotriva autopretuirii exagerate a celor care se considerau “eliberati in viata”. Foarte curand comunitatile s-au divizat in partizane si adversare ale lui Mah?deva. Aceste evenimente care stau sub semnul schimbarii, al disensiunii, nu vor impiedica difuziunea buddhismului, ajutata de evenimentele istorice importante care au avut loc in acele perioade.

“Primul a fost invazia lui Alexandru cel Mare care a avut consecinte decisive pentru India, de aici inainte deschisa influentelor elenistice”3, rezultatele acestei prime adevarate intalniri cu Occidentul n-au intarziat sa se faca simtite in cultura si politica indiana.

“Al doilea eveniment important a fost intemeierea dinastiei Maury de catre Candragupta (?320-296), print care, in tineretea sa il cunoscuse pe Alexandru”4. Dupa ce a recucerit mai multe regiuni din nord – vest, el i-a invins pe cei din neamul Nanda si a devenit rege in Magadha. Candragupta a pus temeliile primului “imperiu indian, pe care nepotul sau, A?oka, era sortit sa-l extinda si sa-l consolideze. “Marele eveniment al istoriei buddhismului a fost convertirea lui A?oka”5, care si-a proclamat public convertirea si in cursul anilor a intreprins pelerinaje la locurile sfinte. Fire generoasa si toleranta, fiind totodata un ardent propagator al Legii, el a raspandit peste tot buddhismul, trimitand misionari pana in Bactriana, in Sogdiana si in Ceylon.

“Toti oamenii sunt copiii mei. Asa cum le doresc copiilor mei sa aiba tot binele si fericirea din lumea de aici si in cea de dincolo, tot asa ii doresc oricarui om de pe pamant”, proclamase A?oka. Visul sau de a crea un Imperiu unificat prin religie s-a stins o data cu el. Dupa moartea lui, Imperiul Maurya a decazut rapid. Dar credinta mesianica a lui A?oka si energia sa in propagarea Legii au facut cu putinta transformarea buddhismului intr-o religie universala, singura religie universala a mantuirii pe care Asia a acceptat-o.

Pe langa politica misionara a lui A?oka, avantul si creativitatea gandirii buddhiste isi trag radacinile din tensiunea dintre “speculativi” si “yogini”, care a incurajat si la unii si la altii, o notabila munca de exegeza si de adancire doctrinara. Exista, apoi, contradictiile, de ordin teoretic, din textele canonice, care ii sileau pe discipoli sa se intoarca continuu la izvor, adica la principiile fundamentale ale invataturii lui Buddha. “ “Schismele” si “sectele” constituie in realitate, dovada ca invatatura Maestrului nu putea fi epuizata de o “ortodoxie”, nici rigid incadrata intr-o scolastica”6. Un alt element ar fi acela ca, la fel ca oricare alta miscare religioasa indiana, buddhismul era “sincretist”, in sensul ca asimila si integra continuu valori nebuddhiste. “Sincretism” care se realiza atat la nivelul “scolilor” cat si mai ales in masa laicilor. Au loc schimbari importante in viata calugarilor, dezvoltarea unei literaturi care contrasteaza cu stilul s?tre- lor, spre exemplu fiind textele care constituie “Doctrina Suprema”, al treilea “cos”, Abidharmapitoka, elaborate intre anii 300 i.e.n. si 100 e.n. Mesajul lui Buddha este reinterpretat, si prezentat in forma unui sistem filosofic. Importanta prin urmarile sale a fost reinterpretarea buddhologiei. Pentru shtaviravadini, Sakyamuni era un om care s-a facut Buddha, si, prin urmare, a devenit “zeu”. Dar pentru alti invatati istoricitatea lui Buddha-Sakyamuni era umilitoare: pe de o parte, cum putea un mare zeu sa devina zeu?; pe de alta parte trebuia sa se accepte un Mantuitor pierdut in Nirvana sa. Atunci, o scoala, Lokottara, a proclamat ca Sakyamuni, devenit zeu cu mai multe perioade cosmice inainte, nu-si parasise Cerul. Cel pe care oamenii l-au vazut nascandu-se la Kapilavastu, predicand si murind, nu era decat o fantasma creata de adevaratul Sakyamuni. Aceasta buddhologie docetista va fi reluata si amplificata de scoala Mah?y?na.

Theravadinii din Ceylon n-au fost scutiti de dizidente schismatice. Dar mai ales pe continent fragmentarea si multiplicarea scolilor au continuat cu o tot mai mare intensitate. Ca si adversarii lor, shtavirii si Mah?s?mghika, au cunoscut divizari; la inceput in trei grupuri, apoi intr-un anumit numar de secte. Dar ceea ce este important este faptul ca Mah?s?mghika au declansat, au facut posibila o innoire radicala a buddhismului cunoscuta sub numele de Mah?y?na, literal “Marele Vehicul”.

Capitolul I

CADRUL MAH?Y?NIC

1. Calea lui Bodhisattva

Universalitatea buddhismului, exprimata initial intr-o uimitoare diversitate de scoli religioase si filosofice, a fost ridicata la rang de principiu constient de Mah?y?na, Marele Vehicul, care era destul de puternic pentru a recunoaste ca diferentele dintre scoli si idealuri sunt forme de expresie necesare apartinand unor temperamente si niveluri de intelegere diferite.

“Acest lucru a devenit posibil prin evidentierea idealului de Bodhisattva, care aseaza in centrul vietii religioase figura lui Buddha, intrupare a supremei impliniri”1. Indiferent cum s-ar numi realitatea sau irealitatea lumii, ori relatia lumii cu experienta spirituala, ori starea de eliberare si nirv?na ultima, un lucru este sigur: starea de perfectiune, de iluminare, de buddhaitate, a fost dobandita de o fiinta omeneasca; oricine avea posibilitatea sa atinga aceasta stare in acelasi mod. Toate scolile buddhiste erau de acord in aceasta privinta.

“Dar adeptii Mah?y?na au proclamat superioritatea lui Bodhisattva asupra lui arhat: acesta din urma nu s-a eliberat complet de tirania “ego”-ului: el cauta nirv?na doar pentru el insusi”2. Calea nu era insa una a evadarii din lume, ci a depasirii ei prin sporirea cunoasterea (prajñ?) prin dragoste activa (maitri) fata de semeni, prin participare interioara la bucuriile si suferintele altora (Karun? mudit?) si prin detasare (upeks?) fata de propria fericire si nefericire. Aceasta cale a fost stralucit ilustrata de nenumaratele forme de existenta ale lui Buddha (pana la ultima, Gautama ??kyamuni redate in J?taka) povestirile nasterilor sale anterioare. Chiar daca de obicei nu se acorda acestor povestiri valoare istorica, ele demonstreaza totusi atitudinea primilor buddhisti si crezul lor despre cursul evolutiei Celui Perfect Iluminat.

În Tipitaka, scrierile canonice ale buddhismului p?li, cunoscute si ca Theravada sau “Învatatura stramosilor”, preponderente in tarile din sud aflate sub buddhism, se disting trei tipuri de oameni eliberati: in primul rand sfantul, Arahan, care a depasit pasiunile si iluzia egoului fara sa posede cunoasterea atotcuprinzatoare si constiinta atotpatrunzatoare a Iluminarii Perfecte (ce i-ar permite sa conduca nenumarate alte fiinte catre aceasta stare sau conditie, in loc sa dobandeasca eliberarea numai pentru sine); in al doilea rand Iluminatul Tacut, Paccekabuddha, care a dobandit cunoasterea lui Buddha, dar nu si capacitatea de a comunica si altora; si, in al treilea rand, Samm?sambuddha, Cel Perfect Iluminat, care nu este doar un sfant, este complet. Un astfel de om nu mai poate fi identificat cu limitele personalitatii individuale, cu existenta si caracterul individual; despre el se spune pe drept cuvant: “Nu exista nimic prin care sa poata fi masurat, nu exista cuvinte prin care sa poata fi descris”3.

Se pare ca al origine Araham, Pacekabuddha si Samm?sambuddha erau doar clasificarile unor tipuri umane sau etape de implinire. Dar cum, potrivit conceptiei buddhiste, omul nu este “creat” o data pentru totdeauna cu un anumit set de predispozitii sau cu un caracter fixat, ci este ceea ce el insusi face din sine, cunoasterea acestor trei posibilitati a dus in mod necesar la formularea celor trei idealuri. Din acest punct de vedere ca idealul Celui Perfect Iluminat a fost cel mai inalt. Deoarece a fost capabil sa poarte nenumarate fiinte “peste oceanul intunecat al acestei lumi efemere a nasterii si a mortii (sams?ra) catre tarmul luminos al eliberarii”4 a fost numit Mah?y?na, Marele Vehicul pe cand celelalte idealuri (mai ales cel de Arahon sau arhat), preocupate doar de eliberarea individuala, au primit numele de H?nay?na, Micul Vehicul.

Termenii H?nay?na si Mah?y?na au fost folositi pentru prima data in timpul Conciliului regelui Kaniska, in secolul I d. Cr., cand reprezentantii diferitelor scoli au luat in discutie nenumarate idealuri si cai de eliberare. Idealul Mah?y?na s-a dovedit singurul suficient de cuprinzator pentru a servi drept punte intre diferitele secte buddhistre. Therav?din-ii care nu au luat parte la Conciliu (intrucat disparusera din India continentala) nu pot fi identificati la drept vorbind cu H?nay?na, deoarece nu respingeau idealul de Bodhisattva. “Narada Mah?thera, unul din conducatorii recunoscuti ai buddhismului ceylonez, a redat convingator punctul de vedere al Therav?din-lor in urmatoarele cuvinte: “Buddhismul este o invatatura care se adreseaza in egala masura celor care doresc sa-si castige salvare personala si celor dornici sa lucreze atat pentru propria salvare, cat si pentru salvarea altora. Exista printre noi unii care inteleg zadarnicia placerilor lumesti si care sunt atat de convinsi de universalitatea suferintei, incat cauta cel dintai prilej pentru a se sustrage acestui ciclu al nasterii si mortii spre a-si dobandi emanciparea. Exista altii care inteleg si simt toate suferintele vietii; atat de nemarginita le este dragostea, atat de adanca le este compasiunea, incat renunta la propria salvare spre a-si dedica viata nobilului tel de slujire a omenirii si propriei desavarsiri. Astfel este nobilul ideal de Bodhisattva, cel mai rafinat si mai frumos din cate au fost vreodata infatisate lumii, caci ce poate fi mai nobil decat o viata de slujire altruista si puritate desavarsita? Idealul de Bodhisattva trebui spus, este exclusiv buddhist”5.

Însa aceasta slujire a semenilor nu implica o amanare sau o slabiciune in realizarea scopului suprem. În aceste sens, Milarepa si-a prevenit discipolii, spunandu-le: “Nu trebuie sa fim prea dornici si grabiti in a ne oferi sa-i slujim pe altii cata vreme nu am dobandit noi insine Adevarul in toata plenitudinea; altminteri am fi asemeni orbului care ii conduce pe orbi. Atat timp cat va dura cerul, vor exista nenumarate fapturi simtitoare pe care sa le slujim; fiecaruia i se va oferi prilejul unei asemenea slujiri. Pana la ivirea acestui prilej, va indemn pe toti sa aveti un singur tel, si anume sa atingeti starea de buddhaitate pentru binele tuturor fiintelor vii”.6

Realizarea acestui lucru necesita practicarea celor mai inalte virtuti (p?ramit?) de Bodhisattva. Acestea constau nu numai in evitarea raului, ci si in cultivarea binelui: in sacrificiul de sine prin fapte de dragoste si compasiune, nascute in focul suferintei universale, in care suferintele altor fapturi sunt resimtite de parca ar fi ale noastre. Un Bodhisattva are ambitia de a-i invata pe altii numai prin propriul exemplu, urmandu-si cariera spirituala fara sa piarda vreodata din vedere fericirea semenilor. Astfel, el se desavarseste inaintand catre telul sau inalt si ii inspira pe altii sa procedeze la fel.

Curajul este calitatea oricarui Bodhisattva si al tuturor celor care pasesc pe calea lui Bodhisattva. Pentru ei, ororile vietii si ghimpii suferintei au disparut, caci, in loc sa dispretuiasca si sa blameze existenta pamanteasca pentru imperfectiunile sale, ei ii confera o noua semnificatie. “O sfintenie construita doar pe virtuti negative, pe negare si evadare, poate impresiona multimea, poate fi luata drept dovada de autocontrol si tarie spirituala; dar ea nu va duce la Iluminare, ci doar la autoanihilare spirituala. Este calea stagnarii, a mortii spirituale; este eliberarea de suferinta cu pretul vietii si al scanteii potentiale a Iluminarii dinlauntrul fiintei umane”7. Descoperirea acestei scantei este inceputul caii lui Bodhisattva, care duce la eliberarea de suferinta si de lanturile egoului nu prin negarea vietii, ci prin ajutorul dat semenilor in stradania de a obtine Iluminarea Perfecta. Bodhi-citta este astfel scanteia acelei constiinte mai adanci care, in procesul iluminarii, devine din forta latenta, forta activa, atotpatrunzatoare si radioasa.