Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Alte date

?Capitolul 2. Organizarea Curtii Internationale de Justitie

Cu ocazia desfasurarii Congresului bienal de drept international public, in martie 1995 la New York, Hans Corell, Secretar general adjunct pentru probleme juridice al ONU arata ca dreptul international public trebuie sa devina un limbaj al relatiilor internationale actuale. In aceasta deschidere, putem aprecia ca activitatea CIJ este unul dintre cele mai putin contestate si contestabile modele de referinta atat pentru breasla juristilor cat si pentru destinatarii directi ai normelor de drept international, Statele.

Curtea Internationala de Justitie este un organism judiciar a carui independenta si autonomie sunt stipulate si garantate in si, prin prevederile Cartei Natiunilor Unite si ale Statutului CIJ.

2.2. Comuetenta Jurisdictia Curtii este sau poate fi deschisa oricarui stat al lumii. Atat Carta Natiunilor Unite cat si Statutul stipuleaza ca numai Statele se bucura de calitate procesuala activa la CIJ.

Statele membre ale CIJ au deschisa jurisdictia Curtii de jure. Statele care nu sunt membre cu drepturi depline in ONU dar care adera la Statutul ClJ, au deschisa jurisdictia Curtii. In ceea ce priveste statele care nu sunt membre ale ONU si nici nu sunt parti la Statutul CIJ, ele pot avea calitatea de parti in fata Curtii in temeiul unei Rezolutii cu caracter general a Consiliului de Securitate din 15 octombrie 1946, sub conditiile de a accepta jurisdictia Curtii potrivit prevederilor Cartei, Statutului si Regulamentului, de a se supune deciziilor acesteia si de a-si asuma obligatia de a duce la indeplinire obligatiile care le-ar reveni in urma pronuntarii Curtii in aceleasi conditii ca si membrii ONU.

Competenta materiala a Curtii este determinata, de la caz la caz, in functie de continutul si natura diverselor litigii cu privire la care partile convin sa le supuna solutionarii instantei. Asadar, consimtamantul partilor, notificat Curtii printr-o varietate de tratat international denumita compromis, determina judecarea litigiilor de catre Curte si competenta materiala a Curtii. Principiul jurisdictiei obligatorii in toate cazurile si pentru toate statele membre ale ONU nu a fost acceptat in cadrul Conferintei de la, San Francisco, repetandu-se respingerea sa ca si anterior in cadrul Ligi Natiunilor cu privire la jurisdictia CPJI.

Jurisdictia obligatorie a Curtii poate fi acceptata printr-o declaratie prealabila formulata de orice stat interesat care este parte la Statutul Curtii. Acceptarea prealabila a jurisdictiei obligatorii a Curtii are efecte numai pe baza de reciprocitate, adica numai daca litigiul exista intre state care au formulat declaratii prealabile.

Potrivit prevederilor art.36, alin.2, aceasta declaratie prealabila nu se refera la toate litigiile ci numai la acelea care au ca obiect:

a. interpretarea unui tratat

b. clarificarea unui principiu de drept international

c. constatarea unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar constui incalcarea unui angajament international

d. natura sau intinderea unei reparatii datorita incalcari unui angajament international.

Hotararile, avizele consultative si ordinele pronuntate de catre Curte se sprijina pe normele si principiile dreptului international, asa cum sunt stipulate fie in scris, prin tratate sau acte unilaterale, fie cutumiar. Precedentul judiciar si doctrina celor mai calificati specialisti sunt, in absenta izvoarelor principale de drept, mijloace auxiliare (secundare) de determinare a dreptului international public. Referitor la efectele hotararilor Curtii, Statutul arata ca acestea sunt obligatorii doar pentru partile in conflict si numai in legatura cu disputa reglementara.

Capitolul II Contributia CIJ la interpretarea si aplicarea dreptului marii

3.1. Prolegomene

Harta politica a lumii adica frontierele terestre si cele maritime reprezinta o creatie relativ noua. Granitele terestre sunt, in principal, produsul confruntarilor, intelegerilor si aranjamentelor din ultimii 150 de ani in timp ce frontierele maritime au inceput sa fie in mod sistematizat trasate abia dupa al doilea razboi mondial. Doua treimi dintre frontierele maritime ale lumii nu au, inca, temeiuri juridice necontestate. Iata de ce, disputele dintre entitatile politice, rezolvate in secolele anterioare prin recursul rapid, costisitor si violent la razboi, au fost inlocuite, civilizator, in ultimii 50 de ani, cu eforturile statelor in sensul amenajarii reciproce a pretentiilor suverane asupra spatiilor .de competenta exclusiva. Din acest motiv, orice discurs teoretic despre delimitari frontaliere, situat in epoca postbelica a relatiilor internationale, este anticamera obligatorie a revendicarilor politice si arma teoretica de confruntare si motivare pe taram stiintific.

Celeritatea evolutiilor internationale care au ca obiect delimitarile maritime frontaliere se poate exprima, in cel mai succint mod, prin cristalizarea si recunoasterea unui dezmembramant al dreptului international public al marii sub formula „dreptul international al delimitarilor maritime frontaliere”, promovat, in temeiul pragmatismului traditional, de doctrina americana. In mod firesc, aceasta ramura sui generis de drept care isi revendica autonomia nu se rezuma doar la realizarea jurisdictionala a dreptului marii ci cuprinde si practica directa a statelor in domeniu. Se considera ca aceasta „ramura” a dreptului international aduna in aceeasi albie regulile conventionale si cutumiare si argumentatiile juridice utilizate in cele cateva zeci de delimitari frontaliere maritime realizate pana acum, fie direct, prin acord international, fie prin intermedierea unui tert (mediator, arbitru, judecator s.a.).

, forta unei ramuri traditionale de drept rezida in capacitatea, substantiala si procedurala a acesteia de a-si impune modelul legal in mod institutional, necontestabil si eficient. Pe cale de consecinta, orice discurs modern focalizat in dreptul international public contine, explicit sau in sine, argumentul peremptoriu al metodei de impunere a normei de drept international, deci jurisdictia internationala. Pe scurt, s-ar putea invoca principiul nulla justitia sine peona .

Una dintre cele mai semniiicative dezvoltari in dreptul international in timpul secolului al XX lea a fost rolul in expansiune jucat de tratatele multilaterale care se adreseaza ingrijorarilor comune statelor. Deseori ele clarifica si imbunatatesc reguli de drept international in cadrul procesului de inapoiere prin acorduri obligatorii scrise. Din nefericire, traditiile sistemului juridic international functioneaza impotriva abilitatii de a legifera norme universale 4~ Se spune ca statele sunt suverane, prin aceasta fiind in stare sa determine pentru ele insele ceea ce trebuie sau pot sa faca. Acest aspect este cu atat mai evident in procesul codificarii dreptului international general si universal al marii care beneficiaza, in prezent, de trei izvoare principale de drept, nu in sensul traditional al izvoarelor de drept consacrate in Statutul CIJ ci intr-un sens modern, adaptat criteriului pragmatic al eficientei si finalitatii dreptului inte -~ational: tratate multilaterale, cutumele si jurisprudenta universala nc i fundalul imprecis dar es hal

al echitarii ca izvor de drept care joaca, in fiecare dintre cele trei categorii de izvoare dar indeosebi in ultima dintre ele, un rol axiologic. ~

~aceasta t~ in contextul particular al dreptului marii, ·l~vr~ incercand sa prezmte argumentele acestei abordari sui­generis. Avantajele acestei noi viziuni pot fi prezentate din multiple perspective, nu toate juridice. Mentionam cateva dintre ele:

1) recunoasterea rolului jucat de hotararile judecatoresti pronuntate de C1J nu numai in ceea ce priveste partile implicate direct si obiectul litigiului ci si fata de tertele state care se grabesc sa adopte algoritmi sau fragmente de algoritmi din rationamentele Curtii;

2) accentuarea izvorului jurisprudential prin doctrina subsecventa care provine, in principal, de la aceeasi artizani ai hotararilor judecatoresti, de data aceasta in calitate de tehnicieni recunoscuti ai dreptului public international;

3) consacrarea unor paternuri dispozitive de interpretare si aplicare a normelor juridice exprimate cutumiar sau conventional, adica un pachet de solutii, optionale, adaptabile si emanand de la o inalta autoritate internationala, la problemele si confruntarile statelor cu privire la frontierele maritime comune;

4) ameliorarea tensiunii traditionale dintre cele doua obiective ale Curtii in calitate de organism de reglementare a diferendelor: obligatia de a reglementa disputele dintre state menajand susceptibilitatile acestora si manifestand deschidere la compromis si conciliere (altfel spus functia contencioasa, pragmatica a jurisprudentei) si obligatia de a spune dreptul (jurisdictio) si de a clarifica si intari aplicarea principiilor de.drept (functia jurisdictionala);

5) in sfarsit, chiar si aparentele inconsecvente ale jurisdictiei Curtii se pot explica prin atentia judecatorilor de a da valoare, la un anumit moment, tuturor precedentelor judiciare sau arbitrale pertinente in cauza.

Datorita relativei saracii a pronuntarilor autoritare in plan international, hotararilor C1J si chiar deciziilor arbitrale ad-hoc li se atribuie, in general, o importanta considerabila in dreptul international. In dreptul international al frontierelor maritime, hotararile si deciziile au o si mai mare valoare.-Doua argumente au fost invocate '. existenta

unei singure linii jurisprudentiale este posibila printr-o serie neintrerupta de hotarari judecatoresti si absenta unui alt ghid in vederea sustinerii eforturilor de codiiicare, opinio juris si a practicii statelor ~

De facto CIJ, cu o anumita asistenta din partea arbitrajelor ad­hoc, exercita o autoritate substantiala asupra dreptului international al frontierelor maritime. Aceste tribunale iau in considerare .jurisprudenta din materie si practica statelor din acordurile care stabilesc frontierele maritime. Hotararile si deciziile articuleaza si croiesc obligatiile statelor in aceasta privinta. Chiar daca doctrina nu este in stare decisis in jurisdictia internationala, nu este gresit sa se considere linia caracteristica a deciziilor privind frontiere maritime ca formand un drept comun in sens clasic. Aceasta jurisprudenta a definit, spre exemplu, metoda de analizare a acestor frontiere si a limitat consideratiunile care pot fi luate in considerare la determinarea traseului frontierei. Acordurile negociate, oricum, vor fi mult mai influente de vreme ce, teoretic, o sursa principala a dreptului maritim al frontierei trebuie sa fie dreptul international cutumiar intemeiat pe practica statelor asa cum este reprezentata de cele mai semnificative acorduri. Dar aceasta practica nu pare sa fie foarte instructiva si, prin aceasta, este mai putin influenta decat adjudecarile. In timp ce Curtea si tribunalele arbitrale sunt solicitate sa aplice legea, statele de coasta au o si mai mare latitudine cand isi formeaza/fasoneaza propriile acorduri voluntare. Aceasta conteaza, partial, pentru diversitatea acordurilor de frontiera care exprima diversitatea de ipoteze geografice implicate.

3.2. Clarificari si delimitari

In cea mai stricta perspectiva, tema beneficiaza de anumite granite care au insa si rolul de a o clarifica si delimita:

1) Este limitata ratione materiae la dezvoltarile jurisprudentei CIJ de la Haga in domeniul dreptului marii si, evident, e e li~titata~ra~~o e temporis la intervalul cuprins intre 1946 , nsi era impo

n e or ar itr e mternation e, nu

2) In intelesul lucrarii, `dreptul marii' desemneaza dreptul international general si universal al marii, in principal dreptul marii codificat de cele 5 conventii internationale genera~le in materie adoptate in urma Conferintelor ONU de codificare49 si dreptul international cutumiar.

4~ste vorba despre cele 4 Conventii privind dreptul marii adoptate in incheierea primei Conferinte ONU de codificare a dreptului marii, desfasurata la Geneva (Conventia privind marea teritoriala si zona contigua, Conventia privind marea libera Conventia privind exploatarea resurselor in marea libera si Conventia privind platoul continentan si uriasa Conventie privind dreptul marii, adoptata de cea de a IIIa Conferinta a ONU privind dreptul marii, la 10 dec.1982 in Jamaica (inclusiv primul Acord referitor la aplicarea Partii a XI a Conventiei Natiunilor Unite privind dreptul marii, incheiat la New York la 28 iulie 1994) .Romania a ratificat Conventia privind dreptul marii de la Montego Bay si a aderat la Acordul privind aplicarea Partii a X! a a Conventiei Natiunilor Unite asupra dreptului marii prin legea 110 din 10 octombrie 1996, publicata in Monitorul Oficial nr.300 din 21 noiembrie 1996.

59

3) Pentru o sistematizare accesibila, am organizat lucrarea pe ordinea consacrata conven'tional a zonelor de ape si de platou continental ale marii. Cum era si firesc, criteriul de ordonare a dezvoltarilor unui aspect speciiic este cel cronologic, fiecarei institutii juridice/norme fiindu-i, implicit, recunoscuta si o quasiistorie. Clasificarea cea mai cuprinzatoare am realizat-o in functie de criteriul continutului normei juridice: material sau procedural.

4) In analizarea rolului pe fond al hotararilor judecatoresti ale CIJ am optat, la iiecare dintre institutiile juridice analizate, pentru aprofundarea studiului aceleia dintre ele care prezinta cele mai multe aspecte progresiste fata de dreptul recunoscut la momentul diferendul~.,

izvoarelor principale in domeniul dreptului marii, este argumentat intai sintetic, ' , ulterior, analitic, prin incursiunile in jurisprudenta CIJ in dreptul marii.

3.3. Izvoarele drentului marii

Studiul raporturilor si modelarilor reciproce intre jurisprudenta Curtii si dreptul substantial international public contemporan are multiple consecinte pragmatice dar si numeroase inconveniente teoretice. Mai mult decat in oricare alta materie a dreptului public international, dreptul general al marii progreseaza, se clarifica si se dezvolta prin rezolvarea fiecarei dispute solutionate de terta parte institutionalizata (spre exemplu, arbitrajul sau CIJ de la Haga). Contributia substantiala a hotararilor acestei instante se reflecta nu numai in rezolvarea disputei si, prin aceasta in imbogatirea jurisprudentei proprii si crearea unor precedente judiciare ci si in dezbaterile doctrinare care pregatesc, analizeaza si valorizeaza din perspectiva teoretica. Acest rol dublu este esential in intelegerea evolutiilor care au avut loc in aceasta materie codificata dupa al doilea razboi mondial care atinge interese vitale ale statelor lumii, de securitate, economice, comerciale. ~ ,

Cu titlu general ca problema principala a dreptului international modern al marii este de a sti pana unde se intind efectele vecinatatii si daca acestea sunt uniforme. Dreptul marii a inregistrat extinderea continua a notiunii de adiacenta: la institutiile vechi care sunt apele interioare si marea teritoriala, s-au adaugat, in deceniul al 7 lea al secolului, platoul continental si zona contigua iar mai tarziu, zona economica exclusiva si apele arhipelagurilor. Aceste spatii diverse se definesc pe de o parte prin regimul lor juridic si, pe de alta parte, prin distanta fata de tarm sau, mai exact, fata de "liniile de baza" care sunt trasate in proximitatea tarmului si servesc ca referinta pentru fixarea largimii fiecaruia dintre ele. Drepturile statului riveran in fiecare dintre aceste zone nu sunt uniforme si exista un adevarat degrade de competente care se restrange pe masura ce ne departam de liniile de baza. In materie economica spre exemplu, statul beneficiaza de competente foarte largi in spatiile cele mai departate (zona economica exclusiva si platoul continental).

Dreptul international al marii, ramura traditionala a disputelor si mai putin a cooperarii transfrontaliere a imperiilor si dupa al doilea razboi mondial a statelor, este un domeniu special de grad zero al relatiilor publice dintre state. Efortul de codificare si dezvoltare progresiva a dreptului international la care s-a angajat ONU inca de la semnarea statutului sau constitutiv a vizat, din aceasta cauza, de la inceput, domeniul dreptului marii. Consensul politic al statelor s-a exprimat in interesul crescut si atentia acordate convocarii si participarii la cele trei Conferinte ONU consacrate codificarii dreptului marii in perioadele 1958, 1960 si 1979-1982. Chiar daca s-au finalizat numai doua dintre ele, adoptarea de tratate internationale multilaterale deschise a facilitat cooperarea intre state si a uniformizat regulile desfasurarii acestor relatii. Codificarea regulilor traditional cutumiare ale dreptului marii s-a realizat in etape succesive, ultima si cea mai importanta conventie multilaterala in domeniu avand o istorie indelungata de la consensul politic la realitatea juridica5o.

Conventia ONU privind dreptul marii, adoptata la 10 decembrie 1982 in Jamaica, la Montego Bay, reprezinta cel mai puternic, inovator si cuprinzator tratat multilateral privind mediul inconjurators' in vigoare in pre,zeut s~, cu sigtuanta, va detine acest cal~ficativ inca .niulte °vneme. Rolul Conventiei privind dreptul marii a fost recunoscut explicit, inca inainte de intrarea sa in vigoare, prin adaptarea legislatiilor nationale si intelegerilor regionale si prin procedeele inrudite de luare a deciziei care au valorizat continutul Conventiei. Statele au afirmat in mod consecvent autoritatea Conventiei privind dreptul marii ca fiind instrumentul international pre-eminent in materie52. Uniformizarea regulilor dreptului international general si universal al marii este accentuata si de prevederile Conventiei care impiedica statele sa

pentru o istorie rezumata a negocierii, adoptarii si intrarii in vigoare a Conventiei ONU privind dreptul marii vezi Jonathan I. Charney Law of the Sea Forum the 1994 Agreement on Implementation of the Seabed Provisions o~f the Convention on the Gaw ojf the Sea, in AJIL, vo1.88, 1994, p.687-714.

5~ John R. Stevenson si Bemard H. Oxman, The Future of the Existing United Nations Convention on the Law o~f the Sea; in AJIL, iulie 1994, vo1.88, nr.3, 488-499.

~2 Yearbook o~f the United Nations, special edition, 1945 - 1995, Departament of Public Information, New York, ed. Martinus Nijhoff Publishers, Sales No.E.95.I.50, p. 177 - 178.