Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
CAPITOLUL I
DREPTUL MARII - PREOCUPARI ALE COMUNITATII INTERNATIONALE CU PRIVIRE LA MARE .............. 2
1.1. Importanta economica si strategica a marilor si oceanelor . 2
1.2. Aparitia si dezvoltarea principiilor si conceptelor .......... 3
1.3. Conventiile de la Geneva din 1958 si 1961 cu privire la dreptul marii .. 6
1.4. Conventia de la Montego Bay din 1982 cu privire la dreptul marii ...... 11
CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL MARII TERITORIALE ......... 13
2.1. Limitele marii teritoriale ......... 13
2.2. Drepturile statelor in marea teritoriala ......... 15
2.3. Obligatiile statelor in marea teritoriala ........ 22
2.4. Dreptul la suita ...... 23
CAPITOLUL III
REGIMUL JURIDIC AL MARII TERITORIALE ROMiNE ........... 25
3.1. Notiunea si caracteristicile marii teritoriale romine ........ 25
3.2. Limitele laterale ale marii teritoriale romine 27
3.2.1. Frontiera maritima a Rominiei cu Ucraina 28
3.2.2. Frontiera maritima a Rominiei cu Bulgaria .............. 29
3.3. Regimul juridic al marii teritoriale romine . 31
BIBLIOGRAFIE .. 41

Alte date

?

CAPITOLUL I

DREPTUL M?RII – PREOCUP?RI ALE COMUNIT?TII INTERNATIONALE CU PRIVIRE LA MARE

1.1. Importanta economica si strategica a marilor si oceanelor

Din cele mai vechi timpuri spatiile maritime si oceanice au prezentat insemnatate pentru viata popoarelor si pentru relatiile dintre state. Comertul maritim si pescuitul s-au dezvoltat inca in perioada statelor sclavagiste ale Orientului antic, au luat amploare indeosebi in Marea Mediterana cu participarea statelor grecesti si a Romei, a altor state riverane, relatiile pasnice, economice si politice, sau conflictele dintre ele, desfasurandu-se atat pe uscat cat si pe mare.

Aceasta importanta a sporit odata cu progresul fortelor de productie, cu necesitatile de aparare, cu posibilitatile omului de a cuprinde Oceanul planetar in toata imensitatea sa, de a-i cunoaste tainele de suprafata si din adancuri, de a-l folosi cu bogatele sale resurse, transformandu-l totodata intr-un domeniu complex al cooperarii internationale.

Este un proces istoric indelungat, caracterizat timp de secole prin dominatia si utilizarea in scopuri proprii a marilor si oceanelor de catre mari puteri, care au impus o „ordine maritima” inegala si inechitabila, cu excluderea participarii altor state si popoare si in dezavantajul acestora.

În conditiile afirmarii statelor de pe toate continentele, ca entitati suverane, independente, in perioada postbelica a aparut necesitatea participarii tuturor statelor, indiferent de marime s-au potential economic, la utilizarea spatiilor maritime, potrivit unor regimuri juridice adecvate, in scopurile dezvoltarii securitatii si cooperarii internationale.

Constituind aproximativ 71% din suprafata planetei, marile si oceanele procupa in prezent toate statele si popoarele, atat pentru cerintele navigatiei, cat mai ales pentru considerabilele resurse piscicole, minerale si energetice, absolut necesare dezvoltarii lor economice.

Dezvoltarea activitatilor maritime si a raporturilor dintre state in acest cadru, au dus la aparitia si formarea a noi principii, concepte si institutii specifice dreptului marii. În acest domeniu au avut loc confruntari de interese, s-au exprimat teze si idei care sa le afirme si sa le promoveze.

1.2. Aparitia si dezvoltarea principiilor si conceptelor

În confruntarile de interese dintre marile puteri ale vremii, intre secolele XII-XIV, au fost dominante ideea si practica unui drept de proprietate cu caracter de monopol al statelor riverane mai puternice, asupra unei parti a marii „adiacente” coastelor lor pana la „marea adiacenta” a altor state.

Astfel de monopol asupra marii privind navigatia, comertul, pescuitul sau din motive de securitate, au stabilit orasele-state Geneva si Pisa in secolul al XII-lea; Venetia in secolul al XIII-lea in Marile Mediterana si Adriatica, urmate de Suedia si Danemarca, care permiteau stapanirea asupra Marii Baltice, iar ultima si asupra Marii Nordului, ca si a unei zone a Atlanticului de Nord.

Norvegia isi extindea suveranitatea asupra apelor Marii Norvegiei, pana la tarmurile Islandei. Pretentiile Spaniei si Portugaliei au mers insa mai departe: prin Bula Papei Alexandru al VI-lea, din 1493 si prin tratatul incheiat in anul urmator, cele doua state si-au impartit monopolul privind proprietatea asupra marilor si oceanelor, asupra insulelor si pamanturilor descoperite sau care vor fi descoperite, cu excluderea oricaror alte parti¹.

În secolul al XVI-lea acestor pretentii li s-au opus Anglia, Olanda si Franta, mari puteri maritime ale timpului, care reclamau pentru navele lor, libertatea de navigatie, de comert si de pescuit pe mari si oceane².

În secolul urmator, Anglia devenita cea mai mare putere maritima, revendica insa pentru navele sale, suprematia asupra marilor si oceanelor. Aceasta confruntare de idei si interese in acest domeniu a generat doua conceptii opuse, fundamentale in doctrina de la inceputul secolului al XVII-lea.

Una dintre acestea formulata de juristul olandez Hugo Grotius in 1609, afirma ca marile si oceanele trebuie sa fie deschise tuturor statelor

_________________

¹G. Gidel, Le Droit International Public de la Mer-Lieden, 1977, pag. 199

² G. Gidel, op.cit, pag 136-137

pentru navigatie, comert si pescuit – MARE LIBERARUM , iar cealalta exprimata de britanicul John Selden la 1635, sustinea dreptul de insusire si de monopol al Marii Britanii asupra unor intinse zone maritime – MARE CLAUSUM³.

Cele doua conceptii isi gasesc expresia in practica incepand chiar din secolul al XVII-lea in formele juridice care, departe de a se exclude, au caracter de compromis: principiul jurisdictiei statului riveran asupra unei parti limitate a apelor statale in largul marii, dincolo de aceasta limita. Chiar Olanda, promotoare a libertatii marilor proclama in aceeasi perioada (1610), o „mare adiacenta necomuna” aflata sub juridictia statului riveran. Acelasi Hugo Grotius vorbea in 1625 in lucrarea sa „de jura belli ac pacis” despre „o parte a marii, care fiind foarte aproapiata de tarm, poate fi privita ca adaugandu-se acestuia”4.

În practica raporturilor dintre state, in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea se consacra si se permanentizeaza conceptele de mare teritoriala si mare libera, fiind carmuite de reguli si criterii de delimitare diferite.

Juristul olandez C. Van Bynkeshoec, in 1702 in lucrarea sa „de dominio mari disertatio”, sustinea regula dupa care controlul uscatului asupra marii, adica latimea marii teritoriale, se extinde pana acolo unde va bate tunul, pana unde va ajunge puterea armelor omului5. Bataia tunului desemna in acea perioada o distanta variabila de la tarm in largul marii, fiind stabilita de la inceput din consideratii mai ales de ordin militar, de aparare, cum a fost de pilda practica Frantei si Olandei, in secolele XVII-XVIII.

Unele state au adoptat si alte criterii cum sunt: linia orizontului (linie of sight), intre 3-20 mile, de pilda Scotia in 1618, sau leghea marina (3 mile), in practica tarilor scandinave, cu scopuri de control vamal si pescuit. Necesitatea unui criteriu precis, matematic, a determinat unele puteri maritime sa stabileasca, incepand din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, limite invariabile de control si jurisdictie, distanta de 3 mile de la tarm fiind considerata conventional corespunzatoare „bataii tunului”

3 “Mare liberum” , a fost publicata in 1609; lucrarea lui J. Seldeu « Mare clasum », a fost scrisa in 1605 si publicata in 1635

4 H. Grotius, « Despre dreptul razboiului si al pacii », Ed. Stiintifica Bucuresti 1968, pag. 254. Prin alianta Angliei cu Olanda, dupa 1689, sub Wilhelm de Orania, disputa celor doua tari a incetat.

5 A se revedea A. Bolintineanu, «Marea teritoriala », Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1960.

(SUA in 1793 si ulterior Anglia si Franta)6.

Alte state au stabilit asemenea zone maritime cu latimi de peste 3 mile7.Treptat, o astfel de delimitare a unor drepturi speciale se transforma in practica statelor de frontiera, zona respectiva devenind „mare teritoriala” sub suveranitatea deplina a statului riveran8.

Se consolideaza principiul si regimul marii teritoriale (cu pastrarea pentru neriverani a dreptului de trecere inofensiva) in secolul al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Dincolo de aceasta, largul marii avand regimul de mare libera, unele state, indeosebi Anglia si SUA, revendica zone de drepturi speciale – vamale, fiscale, control sanitar si altele, dincolo de limitele marii teritoriale si aceasta si-a gasit consacrarea in practica retinuta de Conferinta marii de la Haga din 1930 prin termenul de „zona contigua”.

Desi a esuat in incercarea de codificare a regimului juridic al marii teritoriale, datorita intereselor divergente ale statelor, Conferinta a consacrat principii si concepte juridice recunoscute larg in practica statelor: ape interioare sau nationale (fluviale si maritime), mare teritoriala, mare libera si zona contigua. La acestea se adauga regimul porturilor maritime prevazute prin Conventia si Statutul adoptate la Geneva in 1923, regimurile specifice ale unor stramtori internationale (Gibraltar, Magellan, Bosfor, Dardanele, s.a.), sau ale unor canale maritime (Suez, Panama, Kiel).

În aceasta perioada nu poate fi vorba de o noua ramura a dreptului international asemanator dreptului diplomatic sau al tratatelor, problematica juridica a spatiilor maritime fiind analizata, de regula la materia teritoriului. Titlurile generice utilizate de unii autori sunt eterogene si se refera la „dreptul marii” sau al „apelor teritoriale”, „dreptul international public al marii”, sau „drept maritim international”, ultima denumire cuprinzand si norme de drept interne aplicabile navigatiei maritime internationale.9

6 În 1982 italianul Galiani a propus aentru o astfel de delimitare criteriul de 3 mile (sau o leghe marina). La 22.04.1793 in Declaratia de neutralitate a S.U.A. se arata ca lungimea bataii tunului “consta obisnuit intr-o leghe marina” asemenea limita fiind notificata Angliei si Frantei, la 08.11.1793, ceea ce se socoteste inceputul formarii regulii “bataii tunului”.

7 În 1745 Danemarca a stabilit o zona maritima de suveranitate de 4 mile : in 1760 Spania stabilea zona vamala de 6 mile; in 1812 Portugalia - zona vamala si de neutralitate de 6 mile.

8 Unii autori atribuie originile teoriei marii teritoriale lui Alberico Geentili, in care , in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, afirma: …apele de coasta sunt o parte a teritoriului al carui tarm ele il scalda.

9 „Notiunea marii in dreptul international public defineste reguli stabilite pentru reglementarea navigatiei maritime in opopzitie cu navigatia deluviala sau interna”, iar … „dreptul maritim este studiul ordinei juridice care guverneaza mediul marin si diferitele utilizari de care este susceptibil”

Problematica regimurilor juridice pentru anumite zone maritime, este repusa in discutie dupa cel de-al doilea razboi mondial, perioada in care se cristalizeaza, totodata teoretic si practic, un nou domeniu: „dreptul international al marii”. Aspectele ramase nerezolvate si care faceau obiectul unor tendinte eterogene in practica statelor, cum sunt: latimea marii teritoriale, dreptul de trecere inofensiva a navelor militare, regimul golfurilor, al stramtorilor, s.a., sau tendinte noi privind, de pilda, jurisdictia statului riveran asupra platformei continentale dincolo de limita marii teritoriale (proclamatia Truman din 1945) si practica altor state, indeosebi latino-americane, cercetarea si protectia mediului marin, au generat necesitatea unor actiuni de codificare si dezvoltare a dreptului international in acest domeniu.

1.3. Conventiile de la Geneva din 1958 si 1961 cu privire la dreptul marii