Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins
CAPITOLUL I.
INFLUENTE FILOZOFICE iN OPERA EMINESCIANA
CAPITOLUL II
POEZIA DE MEDITATIE FILOZOFICA
CAPITOLUL III
PROZA DE MEDITATIE FILOZOFICA

Alte date

?

- DIMENSIUNEA FILOZOFIC? A CREATIEI EMINESCIENE -

?

CAPITOLUL I.

INFLUENTE FILOZOFICE ÎN OPERA EMINESCIAN?

“Fara indoiala si cunoasterea mortii si considerarea durerii si a mizeriei vietii dau imboldul cel mai puternic spre reflectia filozofica si explicarea metafizica a lumii. Daca viata noastra n-ar avea sfarsit si ar fi fara durere, poate ca nimanui nu i-ar veni in minte sa se intrebe de ce e lumea facuta asa cum e facuta” [1 Arthur Schopenhauer, Lumea ca vointa si reprezentare, vol. I-II, Editura Moldova, 1995, p 267 (vol I)].

Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii noastre, “poetul nepereche” – asa cum l-a numit George Calinescu, creator al unei opere care strabate timpul cu o forta nealterata, traind intr-o perpetua actualitate. Prin tot ceea ce a creat, Eminescu a produs un efect de modelare profund si de durata, a facut ca “toata poezia acestui secol sa evolueze sub auspiciile geniului sau, iar forma infaptuita a limbii nationale sa devina punct de plecare pentru intreaga dezvoltare ulterioara a vestmantului si cugetarii romanesti” [2 G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in present, Editura Minerva, 1986, p. 458].

Influenta coplesitoare a poetului avea sa vina din inaltarea filozofica si din frumusetea expresiva a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizandu-le, principalele elemente de recunoastere a spiritualitatii nationale, in afara careia nu exista creatie durabila. El insusi s-a proiectat cu vointa si neclintire in sfera specificului romanesc, spre care a adus intregul orizont de inteligenta si sensibilitate europeana.

Între inzestrarile de baza a lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esential in rapida patrundere a operei lui spre sensibilitatea publica. De altfel, aceasta insusire nici celelalte nu ar fi contat in definirea poetului. Niciodata, pana la Eminescu, limba romana nu a sunat cu atata plenitudine armonioasa, atat de natural si firesc. Mai mult chiar, limpezimea si echilibrul lingvistic din cele mai multe poezii creeaza impresia unei spontaneitati desavarsite, cu toate ca variantele ilustreaza migaloasa cautare “a cuvantului ce exprima adevarul” iar Eminescu insusi isi stabileste raporturile cu limba romana in termenii de “lupta dreapta” ca pe o incercare de a “turna in forma noua limba veche si-nteleapta”.

Poezia filozofica nu apartine unei anumite perioade de creatie. Cercetatorii operei eminesciene au ajuns la concluzia ca majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus de timpuriu intrebari asupra existentei , incercand sa dea si raspunsurile la aceste intrebari, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanta intre aspiratiile lor si realitatea inconjuratoare.

Motivele cele mai des intalnite in opera filozofica sunt: timpul (Glossa, Scrisoarea I), geneza si stingerea universului (Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac), geniul si singuratatea lui (Luceafarul), cunoasterea prin contemplare (Glossa), moartea.

Poetul porneste in gandirea sa de la Kant, de la care imprumuta ideea de timp si spatiu ca forme ale cunoasterii omenesti, dar ale carui categorii le reduce la una singura: cauzalitatea. El reia aceeasi problema a raporturilor intre cunoasterea noastra si realitatea obiectiva , dar ajunge la o solutie diferita de aceea a maestrului. În formele accesibile cunoasterii omenesti, lumea nu este altceva decat reprezentarea mea: “die welt ist menine vorstellung”, declara el intr-o forma pregnanta. Problema reducerii intregii existente la planul unic al subiectivitatii s-ar putea pune daca in esenta lui subiectul apartine el insusi aceleiasi lumi autonome in raport cu obiectul cunoscut. Între lumea reala a vointei si aceea a aparentelor fenomenale se afla un abis, peste care Schopenhauer intinde totusi o punte. Aceasta punte o alcatuiesc ideile, pe care el le intelege in sensul in care ele erau intelese in antichitate de Platon. De aici ajungem la problema geniului, acela care a aflat ca exista in noi ceva mai adanc decat noi insine: eul care si-a gasit sinele, acela care consta intr-o dezvoltare a puterii intelectuale ce depaseste limita ceruta de vointa, pentru serviciul careia s-a nascut.

Un instrument indispensabil al geniului este fantezia careia ii revine rolul de a completa si a definitiva date obtinute prin intuitii. Pentru Eminescu cosmogonia nu este o teorie stiintifica i o tema literara si sub raportul acesta ea se afla in prelungirea temei mitologice. Poetul nu segmenteaza linia timpului, stabilind pe ea o epoca a genezei lumilor, o epoca a fabulei mitologice si o epoca istorica. Cand timpul insusi este vazut ca o functiune relativa ar fi absurd sa se atribuie autonomie, oricat de relativa ar fi aceasta, fragmentelor de timp. Poetul are adeseori prezenta notiunea de timp istoric, dar, in general, geneza si mitologia sunt gandite de el ca modalitati ale timpului estetic al poeziei. Timpul poetic nu se desfasoara in determinari istorice, cronologice, ci in forme speciale pe care le determina fiecare opera in parte.

Întrucat priveste actul cunoasterii, temeiul lui este intuitia, care nu este o simpla functie a simturilor, ci o conlucrare cu intelectul. Schopenhauer imparte obiectele “pentru subiect” in patru clase: reprezentarile empirice, conceptele, considerate ca prelucrari ale materiei intuitive prin ratiune; timpul si spatiul ca pure intuitii; subiectul insusi, reprezentandu-se pe sine nu ca moment cunoscator, ci ca moment volitiv. Aceasta clasificare se gaseste si la Eminescu.

Atat la Eminescu cat si la Schopenhauer se intalneste ideea de singuratate a geniului. El este expresia cea mai inalta a descatusarii prin arta si reprezinta depasirea, pana la negarea lucrului in sine, a celor doua stadii de cunoastere, prin implicare si detasare. Geniul trece peste cunoasterea relativa si abstracta si se reaseaza in indiferenta obiectului atemporal. Recunoscand identitatea metafizica a tuturor fiintelor, geniul cade in izolare. El devine inapt de a mai gandi in comun cu ceilalti, si oamenii, zdrobiti de superioritatea, adica de largimea sferei sale de gandire, il ocolesc.

Cat priveste timpul, Eminescu afirma: “Reprezentatia e un ghem absolut, unul si dat simultan. Rasfirarea acestui ghem simultan e timpul si experienta, dar si un fuior din care toarcem firul timpului, vazand numai astfel ce contine. Din nefericire atat torsul cat si fuiorul tin intruna. Cine poate privi fuiorul abstragand de la tors are predispozitie filozofica”.

Unele idei filozofice ce apartin lui Platon si Aristotel au fost preluate si folosite si de catre Eminescu. Din filozofia platoniciana Eminescu a preluat idei precum: dreptul la o religie intima, mai severa si mai nobila in totala sa libertate fata de schemele dogmatice: “Nu ne mustrati preotii, daca n-avem sfintii nostri…”: privirea mortii ca o posibilitate de a evada, astfel chiar in clipa in care poetul contempla moartea milostiva ca evaziune si rasplata si o invoca pentru sine: O stinga-se a vietii fumegatoare facla,/ Sa aflu capataiul cel mult dorit in racla va simti urcand in cosciugul intunecat al apelor infernale tanguirea scanteilor. O alta idee este aceea ca timpul care, imbatranind cu noi, face din trupul nostru un sicriu fiind vechea figura a lui corp/ semn (funerar), deci mormant – idee ce se regaseste si la Platon si pe care traditia ermetica o mosteneste si o raspandeste, indemnand la dispretuirea mormantului pe care il ducem cu noi pentru ca alimentam in noi in fiecare clipa o moarte ce traieste in noi – moartea vie – numai ea nemuritoare.

Unul dintre principiile fundamentale care ii anina gandirea lui Platon este ierarhia verticala a fiintei: suntem fapturi inferioare, traind in crevasele pamantului – al adevaratului pamant - , cu fapturile lui care se deplaseaza in aer in acelasi chip in care noi ne deplasam de-a lungul marilor, este aidoma paradisului pentru noi. Platon pune metensomatoza (reincarcarea sufletului in mai multe trupuri spre deosebire de metempsihoza care ar fi animarea mai multor trupuri succesive de catre un suflet) in centrul scenariului sau religios. (Phaidon). Într-adevar, sufletul filozofului desavarsit va avea sansa de a fi trimis in regiuni superioare ale cosmosului spre a contempla timp de cateva mii de ani Ideile Eterne, dupa care va fi din nou expus contactului degradant cu un nou timp. Daca el isi invinge trupul vreme de mai multe reincarnari succesive, sufletul va ramane vesnic in contact cu ideile incoruptibile. Daca nu rezista dorintelor trupului, el va sfarsi prin a renaste in conditii din ce in ce mai defavorabile: la limita inferioara a treptelor reincarnarii masculine se afla tiranul, apoi reincarnarea in femeie.

Nasterea, la Eminescu, ne intemniteaza, moartea ne face sa trecem dincolo de cercul facilitatii, ne elibereaza. De aceea, “a inchega” are in fata nu verbul “a pieri”, ci “a strabate”, care vrea sa sugrume tocmai ideea de depasire, de trecere dincolo. Verbul “a se naste”, pe care il gasim intr-o redactare a Scrisorii I: “Odata-n mijlocul eternitatii se naste orisicare muritor” este inlocuit in versiuni succesive cu “a inchega”, in acceptiunea de a petrifica, a intemnita. Expresiei eminesciene: Astfel in mijlocul eternitatii/Închegi pe orisicare muritor ii corespunde sufletul inchis in timp care trimite tocmai la trup ca inchisoare a sufletului. Tasnita din vesnicie, devenirea se desfasoara in temporalitate, in care se intemeiaza spiritul. Aceasta captivitate in timp, care completeaza captivitatea in timp (notiune platoniciana) este simtita ca o stare de groaza. A deveni eternitate este singurul mod de a te identifica cu Dumnezeu, adica de a fi. Trecerea, trist privilegiu al omului, este si semnul nefiintei lui pe plan “copiii nimicniciei”. De aceea trupul (receptacul al unui timp – moarte) este si mormant: …Astfel fara contenire/Orice pas il face-n in lume e un pas intre mormant. Odata nascuti, murim asadar intr-un corp in care este mormantul pe care-l duci pretutindeni cu tine. Astfel este un motiv de bucurie pentru poet gandul de a disparea fara posteritate: “Putin imi pasa daca cu mine voiu spori/ Multimea care numai se naste spre a muri.“

În opera eminesciana, locul la care se reintoarce sufletul nu este bine determinat. S-ar putea spune ca destinul sufletului, in chip generic, se reintoarce la stele:“Ai stiut tu, cum ca moartea e un chaos de lumina,/Ca la firea veciniciei te-astept stelele ceresti?”. Aceasta moarte, care este o vesnicie inflorita cu sori: “O, moartea-i n secol cu sori inflorit…”(Mortua est!) ne fac sa ne gandim la Empireul extracosmic al lui Platon. În urmatorul citat acest locas este identificat cu Campiile Elizee:

“Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt si mare,/Colo unde te-asteapta toti ingerii in cor,/Ce-ntoarna tainic, dulce a sferelor cantare…/Co lo, in Eliseu!...” (La mormantul lui Aron Pumnul)

Primele poezii ale lui Eminescu aduc un lexic si un repertoriu imagistic conventionalizat, derivat din modelul cosmologic platonician, implicit al poeziei pasoptiste. Curand insa, poezia eminesciana depaseste faza simplei perpetuari a recuzitei poetice traditionale si aspira sa recupereze temeiurile originale ale viziunii inaintasilor. Procesul de motivare a limbajului poetic prin recuperarea sensurilor sale originare e vizibil din primele variante ale poemei “Ondina” (“Serata”, 1867; Ondina-fantasie, 1869). Serata inseamna magia aurie a muzicii, caci ariile si dansul plutitor al barzilor si al nimfelor se insereaza muzicii sferelor si dansul astrilor, intalnind, sub semnul vrajii, legea muzicala a ordinii cosmice:

“Muzica sferelor: Seraphi adoara /Inima luminilor ce-o incongioara,/Dictand in cantece de fericire/Stelelor tactul lor sa le inspire./ Astfel din vocile rasunatoare /Curge-asta mistica, dulce cantare…” (Ondina-Fantazie).

Substratul platonician este restituit in versurile citate din Serata “si in notele marginale, prin care Eminescu depaseste etapa asumarii unei conventii poetice (gen “geniul luminii” din “Muresanu”) si se indruma spre recuperarea sensurilor originale ale termenilor poetici traditionali.

Aparent, despre Eminescu s-a spus totul, desi s-au spus, cel mult, cuvintele, pentru ca exista inca nenumarate sensuri doar traite. S-a vorbit atat de mult incat s-a conturat, treptat, ideea unui adevarat mit al lui Eminescu. Si s-a creat impresia ca pe soclu l-a urcat posteritatea critica si nu valoarea intrinseca a operei sale. Acum sunt multi acei care scrijelesc limite pe peretii constiintelor impregnate de Eminescu.

Consider ca Eminescu isi merita intru totul aura mitica. Nu e poet fara imperfectiuni insa Eminescu este rascolitor aproape de perfectiune. Poate de aceea, persoanele receptive la opera unui anumit scriitor vorbesc despre Eminescu ca de o prezenta care nu mai trebuie marturisita, pentru ca e prea intim imprimata in existenta spirituala a fiecaruia.

Imaginea lui Eminescu mitizat se spulbera insa in momentul in care ne incearca urcarea pe culmi a poetului prin cuvinte mari. Cerul nu mai are nevoie de stalpi ca sa existe. Stalpii din cer, insa da, si Eminescu intuise de mult riscurile existentei eterne prin arta: ?Va veni vre-un mititel /Nu slavindu-te pe tine, /Lustruindu-se pe el”.

Nucleul eminescian trebuie facut manifest, pentru ca, Eminescu exista in toate epocile si in fiecare individ de simtire romaneasca. Se poate demonstra usor ca fiecare generatie il citeste in maniera proprie, il intelege diferit si il selecteaza diferentiat, lucruri care dovedesc, daca mai era nevoie, deschiderea, plurivalenta si percutatia operei in afara timpului. A tacea despre Eminescu ramane doar o ingeniozitate speculativa, in afara receptarii active care consta tocmai in afirmatia scripturala continua a universului semnificant al eminescianismului. Neangajarea fata de Eminescu, inseamna chiar lasitate si vinovatie pentru ca subintelege ideea ca despre Eminescu s-a spus tot. Niciodata nu vom vorbi prea mult despre Eminescu si oricat se va scrie despre el, nu se va epuiza infinitatea substantiala a operei. Felul in care a fost inteleasa opera eminesciana, modul in care personalitatea nemuritoare a marelui poet a fost perceputa de atatea generatii se polarizeaza in doua tipuri de actiuni spirituale: Eminescu a format intreaga masa de cititori romani, fie ea deformatoare prin superficialitate, fie ca aproximare prin intelegere.

Cel care a fost atat de sensibil la miscarea timpului, cel care l-a reprezentat ca un circular sau ca o roata, cel ce si-a inchipuit renasterea lui in punctul zero, intra in constiinta noastra de oameni ai secolului XXI, o dinamizeaza. Timpul n-a fost in stare sa umbreasca aceasta mareata figura intrucat, plecand si ducand cu el tot ce era efemer, a adus eternul si nemurirea. Tradus si savurat in zeci de limbi, poetul nostru inca n-a fost pe deplin inteles, patruns, studiat si apreciat. Noica spunea ca ne facem vinovati de doua pacate in ce-l priveste pe Eminescu: intai nu-l cunoastem inca in intregime, apoi nu-l facem cunoscut altora in intregime, asa cum a fost. Aceste doua pacate temeinice nasc un al treilea, derivat: necunoscandu-l pe Eminescu, lumea nu cunoaste bine fiinta romaneasca.

Eminescu este un fenomen, un orizont de care cu cat mai mult te apropii cu atat mai mult il vei afla distantat de maretia lui. Fiecare din generatiile precedente in fata istoriei de la primele aparitii eminesciene si pana in zilele noastre depisteaza in opera si personalitatea poetului idei si sentimente adresate timpului curent, caci frunzarind filele cartii lui vom afla inca ceva nou, “ucigator de dulce”, o lume de-abia acum descoperita.

În jurul lui Eminescu s-au produs in chip artificial nebuloase ale partinirilor, si prejudecatilor conjuncturale, ale tagadei de ordin valoric, ale incapatanarii de a absolutiza o parte a intregului; or, Eminescu a imprastiat aceste nebuloase cu care era invaluit abil, impunandu-se ca o supernova care isi mentine nealterata stralucirea. O asemenea imagine ne-a fost eclipsata insa de neincheiate odisee a postumiadei, care a intretinut teama de a nu degrada masca platoniciana si apolinica a poetului cu vreo faramitura de “moloz”, mentalitate de durata ce a facut imposibila identificarea adevarului. Astazi pentru a spune cu certitudine, ca fiinta eminesciana s-a lamurit atat in zona frumosului prototipal si etern , cat si in drumul infernal a lui Hades. Existenta se poate invedera doar in devenire, insusi poetul spunand ca “nu mai suntem material vorbind intr-un moment unul si-acelasi om”. [3 Mihai Eminescu, Scrieri pedagogice, Editura Junimea, Iasi, 1977]

Apropierea dintre Eminescu si Schopenhauer s-a facut de atatea ori incat ea poate fi considerata astazi ca un adevarat curent al istoriei literare. Analogia dintre pesimismul poetului nostru si al filosofului german a fost in numeroase randuri pusa in lumina, in timp ce acele apropieri care ne dau dreptul de a vedea in textele lui Schopenhauer nu numai izvorul unei indrumari generale pentru conceptia eminesciana, dar si locul unde se gasesc de data aceasta cateva dintre izvoarele literare precise si al unora dintre temele particulare ale poeziei eminesciene au scapat totdeauna cercetatorilor.

Daca de atatea ori s-a vorbit despre inrudirea de ganduri a poetului nostru cu marele filozof al pesimismului, uneori s-a incercat a se arata ce ii desparte si cat de radicala este divergenta lor , desigur pentru motivul invaluit, dar transparent, ca negatia pesimista a vietii ar alcatui o pata a caracterului de sub acuzatia careia poetul nostru ar fi mai bine scos. În aceasta privinta Gherasim, in studiul despre “Influenta lui Schopenhauer asupra lui Eminescu”, scrie: “Multi l-au vazut numai zdrobind, din intamplare putini l-au aflat si cladind. Glasul celor putini a fost prea slab ca sa poata intrece strigatul celor multi: iata cum s-a format legenda despre Eminescu ca pesimist, numai ca pesimist, chiar ca pesimist schopenhauerian”.

Eminescu a luat contact cu filozofia lui Schopenhauer foarte de timpuriu. . Sigur este ca acest contact este stabilit inca din toamna anului 1869, in primul semestru pe care Eminescu il petrece ca student la Viena, cand el recomanda prietenului sau, I. Slavici, scrierea: “Die vierfache Wursel des Satzes vom zureichender Grunde” [4 Ioan Slavici, Amintiri, 1924, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, p. 105]

Sentimentul de viata care prin poezia lui Eminescu a descarcat in literatura noastra un fior liric neegalat isi gasea in filozofia lui Schopenhauer justificarea teoretica , si poetul trebuia sa ramana legat de filosoful cu ajutorul caruia el putea sa se orienteze mai bine in tainele tulburatoare ale simtirii. Schopenhauer a fost un maestru pentru Eminescu si in alte feluri. Prin el i s-a deschis poetului nostru drumul catre intelepciune i literatura indica. Împrejurarea a fost recunoscuta si alta data. Iata de ce, ori de cate ori nu se ori stabili apropieri precise, contraste pe care le-am putea regasi deopotriva in poeziile lui Eminescu si in paginile Rig-Vedei sau Mahabharatei, influentele indice raman problematice, ele putand fi schopenhaueriene.

“De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute

Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute

Si din roiuri luminoase izvorand din infinit,

Sunt atrase in viata de un dor nemarginit…” (Scrisoarea I)

Imnul creatiei din Rig-Veda este cu toate acestea unul din izvoarele lui Eminescu. El cuprinde in adevar evocarea inceputurilor obscure ale lumii cand fiinta nu se diferentiase din nefiinta si el i-a servit ca model lui Eminescu cel putin in unele din versurile cosmologice ale Scrisorii I.

“Vointa de a trai” devine asadar, in poezia lui Eminescu “dorul nemarginit” si astfel notiunea metafizica gaseste la poetul nostru, pentru a se traduce, acel cuvant care in romaneste poate trezi un ecou prelung si bogat, “dorul” poeziei populare si al propriei lirice erotice care in parafrazarea “farmecului dureros” revine de atatea ori sub pana sa. “Vointa de a trai”, ne spune Schopenhauer, se manifesta intr-un prezent etern. Prezentul este forma vietii. Trecutul si viitorul sunt tot atatea inselaciuni; ele n-au o realitate esentiala caci ele apartin lumii iluzorii a fenomenelor , acelei lumi pe care o construim dupa categoria cu totul subiectiva a cauzalitatii. “Mai inainte de toate – scrie Schopenhauer – trebuie sa ne convingem ca forma fenomenului vointei, altfel spus, forma vietii sau a realitatii nu este decat prezentul si nu viitorul si trecutul; acestea nu exista decat in abstractiunea noastra prin inlaturarea cunostintei supusa principiului ratiunii. Nici un om n-a trait in trecut si nimeni nu va trai in viitor; numai prezentul este forma proprie oricarei vieti, o proprietate asigurata pe care nimic nu i-o poate smulge”. A se teme de moarte ca de o distrugere este intocmai ca si cum soarele apunand ar incepe sa geama: “Vai! Iata ca ma pierd in noaptea eterna!”.

Lumea conceputa ca o clipa suspendata intre trecut si viitor este o teama schopenhaueriana la care Eminescu se va opri de mai multe ori. Pentru a concretiza precizez ca Schopenhauer s-a folosit de comparatia cu soarele care, apunand, rasare aiurea, dupa cum dincolo de individualitatea noastra marginita viata se mentine in prezentul ei neintrerupt. Comparatia cu soarele i s-a parut lui Schopenhauer atat de potrivita incat el o reia si mai tarziu: “Moartea – scrie el – este asemenea cu apusul pe care noaptea pare sa-l inghita, dar care, in realitate, izvor al oricarei lumini,straluceste fara intrerupere, aduce fara incetare zile noi unor lumi noi, apunand mereu si mereu rasarind”. Comparatia cu soarele o va folosi si Eminescu in poezia “Cu maine zilele-ti adaogi” pentru a concentra in jurul ei cateva variatii pe tema prezentului etern al vietii. Poezia precizata mai sus este cea mai schopenhaueriana poezie a lui Eminescu si este o parere pe care ar trebui sa o rectificam ca tocmai ea ar fi aceea care ar ilustra abaterea finala a lui Eminescu de la pesimismul inceputurilor sale.

“Cu maine zilele-ti adaogi/Cu ieri viata ta o scazi,/Si ai cu toate astea-n fata/De-a pururi ziua cea de azi.//Cand unul trece, altul vine /În asta lume a-l urma;/Precum cand soarele apune/El si rasare undeva.”

Schopenhauer a fost pentru Eminescu un indrumator atat de ascultat incat prin el a gasit calea nu numai catre vechile izvoare ale intelepciunii indice , dar si catre fantana de mangaieri a stoicismului greco-roman. Stoicismul nu este, asadar, cum s-a putut crede, o etapa prin care Eminescu intrece pesimismul, dar una in care el se dezvolta in deplin paralelism de data aceasta cu modelul schopenhauerian. Aceste influente ni le-a adunat Eminescu in poezia Glossa.

Indiferent de unde capata poetul forta creatoare, fie ca-i rezultatul unei supraconstiinte spre care se indreapta omenirea, sau numai puterea intuitiei primordiale, taria genialitatii sale sta in raport direct cu una din acestea. “În termeni kantieni, geniul isi datoreaza intuitia nu experientei ce este aposteriori, ci ratiunii pure, ce este apriorica. Apriorismul intuitiei este prezent la Kant in intuitia spatiului si a timpului considerate forme ordonatoare ale sensibilitatii. În acest adevar a crezut si Eminescu de vreme ce in Sarmanul Dionis spunea: În fapt lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp nici spatiu, ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda si infinitul asemene, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de roua”. [5Aurel Petrescu, Eminescu – metamorfozele creatiei, Editura Albatros, Bucuresti, 1985, p.152 ]

Opera eminesciana, cu stralucirea ei hipnotica de frumuseti intunecate si tainice, este un mod de a exista, cel mai autentic si mai dramatic mod al poetului roman din toate timpurile de a-si trai viata in mod absolut, de a se implica definitiv in istoria reala si mitica, in spiritualitatea poporului sau, pentru a carui identitate, in plan universal, prin cultura si spirit, creatorul a trudit si s-a consumat pana la ardere totala pentru ceea ce a numit el insusi “ideea romaneasca”. El a creat, la noi, mitul inconfundabil al poetului romantic national, a carui genialitate creatoare si ardere spirituala la nivel cosmic se contopesc, intr-un plan neobisnuit ca intensitate, cu nelinistile si aspiratiile de intemeiere a unei noi patrii spirituale.