Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS:
INTRODUCERE
1.Rolul istoriei in clasele gimnaziale
1.1.Istoria intre stiinta si disciplina de invatamint
1.2.Curricumlum pentru Istorie-probleme actuale
1.3. Modernizarea continutului invatamintului istoric
1.4.Perfectionarea continutului lectiilor de istorie
2.Clasificarea metodelor de invatamint
2.1.Tehnologia procesului instructiv-educativ- precizari terminologice
2.2.Metoda de invatamint- forma de optimizare a procesului instructiv-educativ din scoala
2.3.Functiile metodelor de invatamint
2.4.Taxonomia metodelor de invatamint
3.Folosirea metodelor activ-participative in predarea-invatarea istoriei
3.1Invatarea umana
3.2. Activitatea de invatare a elevului
3.3. Invatarea si reusita scolara
3.4.Activitatea de predare a profesorului
3.5. Metodele activ-participative si formativ-educative - un concept in reconsiderare
3.6. Alegerea metodelor de invatamint in studiul istoriei
3.7. Metode activ-participative folosite in predarea-invatarea lectiilor de istorie.
4.Valori si atitudini formate prin invatarea istoriei folosind metodele active
4.1. Educatia intelectuala
4.2. Educatia morala
4.3. Educatia patriotica
4.4. Educatia umanista
4.5.Educatia religioasa
4.6.Educatia estetica
4.7.Educatia interculturala

Alte date

?

METODE ACTIVE DE INVATARE A ISTORIEI

Motto: “Stapanirea metodelor poate, intr-o oarecare masura, sa compenseze talentul”

(Francis Bacon)

INTRODUCERE

“Metode active de invatare a istoriei” este o lucrare metodico-stiintifica pentru sustinerea examenului de obtinere a gradului didactic I in invatamant la specialitatea istorie, realizata sub conducerea stiintifica a domnului conf. univ. dr. Gheorghe Tanasa de la Facultatea de Istorie a Universitatii “Al. I. Cuza” Iasi.

Lucrarea are ca obiectiv perfectionarea continua a problematicii invatarii-predarii istoriei in scoala folosind metodele activ-participative, formative si informative, la nivelul cerintelor precizate de noul curriculum pentru disciplina istorie si al standardelor atinse in literatura de specialitate; rezultat al consultarii unei ample bibliografii si al propriei experiente la catedra, lucrarea are un caracter preliminar deoarece problematica abordata va sta in atentia mea si in perioada viitoare, atat pe plan teoretic, cat si in plan practic.

Numita “magistra vitae” istoria a constituit pana in zilele noastre un mijloc de cunoastere, de educare a generatiilor care s-au succedat de-a lungul timpului.

La inceputul mileniului al-III-lea, perioada marcata de importante transformari pe plan social-politic, economic, demografic, ideologic si cultural-religios, studiul istoriei capata noi valente, prezinta un mai mare interes. In noua conjunctura socio-umana se produce o larga diversificare a registrului de cuprindere a istoriei. Aceasta nu mai vizeaza doar aspectul politic si militar, ci s-a extins si la economie, societate, rolul minoritatilor s. a.

Totodata se desfasoara o vie activitate pentru reconceptualizarea istoriei si adaptarea la noile cerinte teoretice, ceea ce presupune noi directii de investigatie istorica.

“Repudiind tot mai mult vechile clisee si discursuri nationaliste - precizeaza Mihai Manea – redefinind tot mai mult mituri istorice, de fapt, practic demitizand istoria incearca in ultimii ani sa releve ceea ce leaga si nu ceea ce separa civilizatiile lumii…istoria joaca un rol politic important si actioneaza la diferite nivele – mass-media, societate – pentru intelegere, incredere si toleranta intre popoare”.1

Din acest motiv, predarea-invatarea istoriei “devine intr-o masura decisiva o parte esentiala a educatiei tinerei generatii. Istoria se impune tot mai mult ca un mijloc de exprimare a ideii de dezvoltare personala, de propagare a unor atitudini sociale”.2

In decembrie 1995, deputatul spaniol din grupul socialist al Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, Lluis Maria de Puig, a propus adaptarea unui document privind predarea-invatarea istoriei Europei, ceea ce s-a concretizat in Recomandarea nr. 1263/1996 a Consiliului Europei adoptata de catre forul european la 22 ianuarie 1996.3 Consiliul Europei si Comitetul sau de Cultura au acordat si acorda in continuare o atentie deosebita istoriei, prin cresterea rolului sau in sistemul de invatamant si in ansamblul stiintelor sociale, si solicitarea privind inlaturarea oricaror prejudecati politice din manualele si respectiv din lectiile de istorie. Istoria poate si trebuie sa ilustreze schimbarile interculturale si este un important instrument in domeniul educatiei privind drepturile omului, a educatiei pentru democratie, a educatiei artistice sau religioase. “Cunoasterea istoriei trebuie sa fie o parte esentiala a educatiei tinerilor sa-si formuleze deprinderi de gandire critica pentru a interpreta si analiza informatia de o maniera critica si responsabila, sa recunoasca complexitatea problemelor si sa aprecieze diversitatea culturala… Vor trebui incurajate noile abordari ale predarii istoriei si formarea profesionala continua, in special in ceea ce priveste noile tehnologii didactice”.4

Predarea-invatarea istoriei presupune inlaturarea oricarui factor de constrangere ideologica, iar prin cele trei nivele ale sale - istoria locala, nationala si universala, istoria joaca un rol foarte important in formarea identitatii si constiintei nationale; prin noua metodologie didactica folosirea metodelor activ-participative, invatarea istoriei ofera elevilor posibilitatea “de a-si afirma propria parere, de a analiza critic, de a adopta decizii si atitudini si de a aprecia complexitatea si diversitatea fenomenelor istorice”.5

Invatamantul istoric romanesc, ca de altfel intreg sistemul de invatamant de dupa 1989, a cunoscut o stare de blocaj constatata de cercetatorii de la Institutul de Stiinte ale Educatiei inca din 1993. Pentru iesirea din aceasta stare, cercetatorii de la I. S. E. au propus de pe atunci patru principii ale politicii de educatie:

a) principiul reformei;

b) principiul coerentei;

c) principiul functionalitatii;

d) principiul autoreglarii.

Pe langa aceste principii s-au propus si trei obiective prioritare ale sistemului educativ in perioada de tranzitie:

a) democratizarea sistemului educativ, atat pe verticala cat si pe orizontala;

b) ameliorarea calitatii invatamantului;

c) cresterea rolului social al educatiei.

Principiile reprezinta optiunile fundamentale ale educatiei in functie de o anumita conceptie despre om si societate, de o anumita filosofie a educatiei, de un anumit sistem de valori morale, sociale si spirituale, de obiectivele dezvoltarii in celelalte sectoare de activitate”.6

Reforma invatamantului este una din parghiile cele mai importante ale dezvoltarii, un proces de invatare sociala pe termen lung, cu efecte directe asupra tuturor celorlalte reforme ale tranzitiei. Reforma este impusa de insasi logica tranzitiei: trecerea de la un tip de societate la altul antreneaza in mod natural o arta politica a resurselor umane, bazata pe noi finalitati ale educatiei.

Tranzitia inseamna trecerea de la educatia comunista la opusul sau ideologic si axiologic, educatia democratica.

Principiul reformei impune orientarea politicii educatiei in directia unor schimbari structurale prin care sistemul de invatamant sa corespunda urmatoarelor finalitati: asigurarea unei educatii de baza pentru toti cetatenii tarii, sub forma unor competente minime necesare vietii si muncii intr-o societate democratica, promovarea unui invatamant deschis si flexibil, capabil sa raspunda intereselor, aptitudinilor si aspiratiilor celor mai diverse, formarea unor cetateni constienti si responsabili, preocupati de evolutia societatii in care traiesc, dispusi sa se angajeze la realizarea diverselor reforme ale tranzitiei; formarea noilor competente profesionale, a deprinderilor de management si comert, a comportamentului economic si financiar, a atitudinilor si relatiilor solicitate de economia de piata; dezvoltarea interesului pentru educatie si emanciparea permanenta printr-un invatamant axat nu pe nevoile limitate ale unei profesiuni, ci pe disponibilitatea continua pentru cunoastere si actiune, pentru desavarsirea culturala si morala, pentru reflexie si critica sociala, pentru adaptarea la un context social

in schimbare.7

Strategia reformei presupune cuplul reforma de evolutie – reforma de restructurare. Reforma de evolutie se refera la capacitatea naturala de dezvoltare a sistemului educativ, de schimbare si inovare punctuala prin autoreglare, in timp ce reforma de restructurare vizeaza schimbarea structurilor, modul de organizare si functionare a sistemului educativ.

Integrarea reformei de restructurare cu reforma de evolutie vizeaza trei obiective: restructurarea, modernizarea si rezolvarea unor probleme urgente.

Modernizarea – obiectiv ce ne intereseaza pe noi – este un mijloc important de ameliorare a calitatii si presupune cresterea eficientei uneia sau alteia din componentele sistemului educativ: continuturi, manuale, mijloace de evaluare, metode de predare-invatare, tehnologii didactice, echipamente si infrastructuri pedagogice.

Modernizarea invatamantului in vederea cresterii calitatii va avea loc in special in urmatoarele domenii:

1. Actualizarea continuturilor si organizarea lor in conformitate cu teoria curriculum-ului si stiinta cognitiei; redefinirea programelor scolare in perspectiva unei pedagogii centrate pe obiective: schimbarea conceptiei de elaborare a manualelor scolare (manuale alternative si conceperea lor ca ansambluri pedagogice – manualul elevului, manualul profesorului, caietul de exercitii si evaluare); proiectarea unor continuturi noi in concordanta cu evolutia cunoasterii si gandirii contemporane.

2. Revizuirea planurilor de invatamant: accent pe competentele de baza in invatamantul primar; formarea culturii generale a elevilor, favorizand apropierile intre disciplinele de gimnaziu si integrarea interdisciplinara in liceu; stimularea cunoasterii si intelegerii problematicii lumii contemporane prin discipline socio-umane de sinteza; asigurarea unui trunchi comun de materii pentru toate sectiile si tipurile de invatamant secundar, in paralel cu cresterea ponderii disciplinelor optionale; introducerea dimensiunii de comunicare interculturala in formarea personalitatii elevilor.

3. Trecerea de la pregatirea bazata pe nevoile stricte ale unei profesiuni la o pregatire flexibila care pune accentul pe capacitatea de a rezolva probleme multiple, pe abilitatile cognitive de baza, pe capacitatea de adaptare la un context social in schimbare.

4. Ameliorarea sistemului de selectie, evaluare si examinare in invatamant; folosirea evaluarilor criteriale, deplasarea ponderii de pe evaluarea sumativa pe evaluarea formativa, cresterea gradului de obiectivitate a examenelor prin folosirea testelor standardizate, elaborarea baremurilor minime de performanta si bancilor de itemi.

5. Cresterea eficientei invatarii prin extinderea metodelor active si a individualizarii instruirii, folosirea computerelor si a noilor tehnologii informative, a televiziunii scolare si a complexelor multimedia.8

In conditiile reformarii si restructurarii invatamantului romanesc si a unei noi politici educationale care sa tina seama de problemele majore ale lumii contemporane si procesul de tranzitie a societatii romanesti, perfectionarea stiintifica si metodica este una din dominantele noului curriculum; problematica foarte complexa a procesului de invatamant, factorii numerosi care sunt implicati si interdependentele dintre acestia, fac necesare competente sporite sub raport profesional, psihopedagogic si psihosocial din partea fiecarui profesor din invatamantul preuniversitar.9

Perfectionarea metodelor de invatamant este un proces complex, imbraca laturi multiple si trebuie sa fie rezultatul activitatii crescatoare a tuturor celor care lucreaza la catedra. Preocuparile cercetatorilor si ale profesorilor de la catedra de a investiga psihicul uman, in scopul de a descoperi metode noi, moderne, care sa contribuie la dinamizarea procesului de predare-invatare sunt determinate de caracteristicile perioadei in care traim: ritm rapid de dezvoltare, proces multilateral, caracter novator. Se pune deci, problema cum predam, cum procedam la lectii pentru ca elevul sa devina participant activ la propria sa dezvoltare. Asa cum elevul este determinat sa participe intr-o tot mai mare masura la realizarea propriei sale educatii, tot asa si slujitorii scolii trebuie sa se autoperfectioneze, sa invete in timp ce invata pe altii.

Modernizarea metodelor de invatamant vizeaza accentuarea activismului elevilor, invatandu-i sa cunoasca si sa utilizeze metode si tehnici de invatare prin actiune. In acest sens, profesorul nu mai are principalul rol de a transmite cunostinte elevilor, ci de a organiza si conduce activitatea de invatare, de cercetare e elevilor. Se schimba de asemenea si rolul elevilor. Ei nu mai sunt simpli inregistratori ai unor cunostinte elaborate de altii, ci devin cercetatori activi prin descoperirea cunostintelor noi.

Una dintre ideile centrale ale noii conceptii didactice se refera la realizarea unitatii dintre continutul, formele de organizare, metodele si mijloacele de invatamant precum si restructurarea cunostintelor in jurul unei idei fundamentale, prin manifestarea de catre profesor a unei atitudini active, creatoare si fata de continutul invatamantului, selectionand cu grija si pastrand ceea ce este valoros, inlaturand datele perimate sau nesemnificative si incorporand in lectii noile achizitii in domeniu, precum si realizarea unei mai bune corelatii intra si interdisciplinare.

In perfectionarea procesului de invatamant trebuie sa urmarim cu consecventa unitatea organica a instructiei si educatiei si, totodata, sa valorificam mai deplin resursele educative ale instructiei, sa facem din elev un participant activ la modelarea propriei sale personalitati, sa schimbam raportul dintre predare si invatare, ponderea cea mai mare acordand-o activitatii proprii a elevilor, sa determine elevul sa participe in mod direct asupra obiectului cunoasterii.

In procesul de predare-invatare elevul trebuie sa-si insuseasca si elemente ale metodologiei cercetarii stiintifice si, in acelasi timp, sa aiba o gandire orientata spre actiune, nu numai in dobandirea cunostintelor ci si in aplicarea lor; sa asimileze diverse tehnici de activitate intelectuala si practica, instrumente de lucru atat in timpul scolii, cat si in activitatea ulterioara.

Ideea elevului “activ”, “organizator”, “cercetator”, “independent”, participant constient la propria sa dezvoltare, a devenit atat de familiara cercetatorilor si educatorilor in general, incat nu numai in munca de instruire, ci si in cea de educatie, in activitatile extrascolare, in grupele de lucru, ea este afirmata ca un principiu cu o puternica rezonanta in intreaga activitate pedagogica. Pentru realizarea acestor sarcini, scoala trebuie sa se bazeze pe o conceptie didactica noua prin reevaluarea metodelor didacticii clasice si imbinarea acestora cu metodele didacticii moderne. “Elevul nu trebuie sa-si ghiceasca, ci sa-si decida viitorul”10.

Dupa cum se stie, in practica scolara se utilizeaza o varietate de metode de invatamant, clasificate de specialisti in functie de anumite criterii. O categorie a acestor metode o constituie asa numitele metode clasice sau traditionale. Pe langa optimizarea acestor metode, se pune tot mai acut problema folosirii unor metode noi, activ-participative si formativ-didactice, in scopul stimularii desfasurarii proceselor gandirii elevilor si a activitatii creatoare a acestora. Dintre aceste metode mentionez: problematizarea, invatarea prin “descoperire”, modelarea, instruirea asistata de calculator, studiul de caz, jocul de rol, lucrul cu manualul si cartea, metode considerate active pentru ca se bazeaza pe actiune, pe activitatea ca mijloc de informare si formare a elevilor.

“In opozitie cu metodologia traditionala, pentru care elevul ramane mai mult un auditor sau un simplu spectator in clasa, gata sa recepteze pasiv ceea ce i se transmite ori i se demonstreaza, metodele active au tendinta sa faca din acesta un actor, un participant activ in procesul invatarii, pregatit sa-si insuseasca cunostintele pe calea activitatii proprii, a unei angajari optime a gandirii, a mobilizarii tuturor functiilor intelectuale si energiile emotional-motivationale in raport cu sarcina de invatare data”11.

Profesorul francez E. H. Dance critica inca din anii 70 metodele traditionale afirmand ca “evolutia” a mers atat de departe, incat astazi este lucru curent ca profesorii care se multumesc sa predea dupa metodele vechi sa fie ridiculizati. Profesorul care sta in fata clasei cu creta in mana este condamnat aproape cu aceeasi severitate ca si acela care foloseste nuiaua: e “demodat”; in continuare, acelasi autor arata ca “ideea care sta la baza orientarii metodelor pedagogice celor mai moderne este participarea activa a elevilor la lectie in scopul de a evita “plictiseala” care insoteste lectiile monotone, “ex catedra”, de a-i ajuta sa-si fixeze mai bine in minte cunostintele si de a-i invata totodata sa gandeasca”12.