Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Alte date

?

CAPITOLUL I Originea si evolutia asigurarilor

1.1 Începuturile asigurarilor

Originile asigurarilor se pierd in negura timpurilor, neputand fi stabilite cu precizie decat cu o mare aproximatie. În ciuda eforturilor facute de oamenii de stiinta pentru descoperirea primelor operatiuni de asigurare si reasigurare, acestea nu au putut fi identificate cu precizie.

Exista dovezi ca in jurul anului 3000 i.e.n.- perioada caracterizata printr-o civilizatie infloritoare - babilonienii au conceput si practicat un sistem de asa-zise credite (imprumuturi) maritime, care il scuteau pe debitor de la returnare, in cazul in care marfa sau nava sufereau avarii. Primele dovezi se refera la Codul lui Hammurabi, descoperit in anul 1902, inscris pe un bloc de deorit negru. Acest cod cuprindea 282 clauze, iar denumirea ii revine de la cel ce l-a compilat, adica Regele Babilon-ului - Hammurabi. Codul dateaza aproximativ din anul 2250 i.e.n., si demonstreaza ca babilonienii, inca de pe acea vreme, erau foarte buni comercianti si ca aveau idei clare legate de natura unui contract, de valoarea banilor si inmultirea lor prin imprumuturi pe camata cu dobanda simpla sau compusa.

Fenicienii, mari comercianti maritimi pe acea vreme, au adoptat treptat contractul comercial al babilonienilor. Acest sistem a fost preluat si dezvoltat ulterior de greci prin emiterea unor hartii de valoare. În secolul XIX i.e.n., legile Rhodosului au devenit baza teoretica si, mai ales, practica a uzantelor maritime privind avarierea comuna.

Urmatoarea etapa in evolutia contractului de imprumut a fost adoptarea contractului de catre greci, ca rezultat al extinderii comertului fenicienilor in zona litoralului grecesc in secolul X-IX i.e.n., precum si cresterea dominatiei comerciantilor greci in Marea Egee dupa anul 800 i.e.n. Dar, ca si in cazul fenicienilor, nici acum contractul nu a fost adoptat in aceeasi forma, ci a fost perfectionat si adaptat astfel incat mai multi juristi recunoscuti in domeniul dreptului maritim in secolul XIX au considerat contractul de imprumut ca fiind grecesc, asemanatoare cu cele amintite de Demostene intr-o cuvantare in fata lui Lacritus. Aceste contracte erau identice ca natura cu cele moderne, utilizate in Londra in anul 1860, deci puteau fi folosite la acea data.

Stadiul final al practicarii contractului de imprumut in antichitate l-a reprezentat adoptarea vamii de catre romani, aproximativ in anul 300 i.e.n., si odata cu aceasta se poate afirma ca se intra in etapa in care unii autori considera ca principiile contractului de imprumut au fost “translatate” in asigurari, asa cum sunt intelese astazi.

Un rol important in evolutia sistemului asigurarilor si ulterior al reasigurarilor, l-au avut negustorii italieni din orasele-state ale Italiei de Nord de la inceputul primului mileniu, activitatea lor fiind preluata si de |arile de Jos si de Anglia.

Evolutia asigurarilor este strans legata de dezvoltarea comertului pe mare si a asigurarilor maritime in mod deosebit. Asigurarile maritime au influentat in mod decisiv toate celelalte tipuri de asigurare, dar in mod special asigurarile de transport.

Asigurarea maritima a fost conceputa si s-a “nascut” in Italia, mai precis in Roma, si tot aici si-a trait “adolescenta”. În perioada Evului Mediu, asigurarea maritima a fost “copilul” oraselor-state italiene. Aceasta a aparut din mai multe motive : dezvoltarea economica in general, evolutia comertului, traditiilor, culturii, crestinismului. În primul rand, exista o legatura geografica evidenta intre cvasi-asigurarea clasica a vremurilor romane si asigurarea medievala a oraselor-state italiene. În al doilea rand, istoria comerciala neintrerupta a oraselor-state italiene (erau aproape intotdeauna la distanta de fortele inhibitive ale imperiului musulman) a creat o traditie ce a facut ca acestea sa atinga o perioada de mare inflorire comerciala la inceputul secolului XVI. În al treilea rand, se poate invoca si suprematia comerciala, Roma reprezentand punctul central al crestinismului si, in aceasta calitate a atras taxele si impozitele papale din toata Europa.

Acest sistem a presupus o organizare complexa a agentilor papali si financiari italieni din interiorul si din afara Italiei. Infrastructura comerciala trebuia sa fie folosita, fiind practic imposibil sa se expedieze marfuri de valoare din Anglia in Italia fara un astfel de sistem de asigurari. Astfel putem afirma ca primele polite de asigurare maritima, care se pastreaza si astazi in diverse muzee ale lumii, sunt scrise in limba italiana si reprezinta modelul pe baza caruia s-au dezvoltat celelalte, inclusiv vestitele polite Lloyd‘s. De aceea se considera ca orasele-state italiene au avut un rol fundamental in evolutia asigurarilor maritime si au accelerat dezvoltarea acestora.

Prima dovada a asigurarilor maritime dateaza de la inceputul secolului XIV. Pegalotti, intr-o lucrare din 1350, se refera la contractul de asigurare ca “rischio de mere e di genti”, iar intr-o lucrare anterioara arata ca bill-urile florentine catre Anglia contineau una sau mai multe expresii : “rendu sauf en terre” sau “en aventue de mer et des gens”. Taxa suplimentara se percepea atunci cand prima expresie era inlocuita cu cea de-a doua, ceea ce insemna de fapt, prima de asigurare. Dar intreaga problematica a contractului era dificila si mult mai complicata de legile vremii privind imprumuturile (camataria, pe acea vreme).

Unul dintre primele centre care au practicat asigurarea maritima a fost Bruges, important centru al comertului de lana. În 1310 s-a infiintat Camera de Asigurari, citand o declaratie din Chronyke van Vlanderm care spune :

“La cererea locuitorilor din Bruges, el contele Robert al Flandrei, a decis infiintarea in acest oras a Camerei de Asigurari unde comerciantii vor putea sa-si asigure marfurile pentru toate riscurile, maritime si de altfel, la un pret de numai cativa denies la suta, dupa cum se practica astazi”.

Ulterior, Spania (Barcelona) a inceput sa practice mult aceasta asigurare, mai ales datorita comertului pe care il avea cu Italia (Pisa si Florena). Barcelona a fost prima care a inceput, de fapt, a incercat sa reglementeze, printr-o ordonanta, data de Jaque I de Aragon in anul 1453, conditiile contractelor de asigurare maritima in Spania, aceasta constand in a “preveni abuzurile si fraudele si de a acorda tratament preferential propriilor lor armatori”.

Este aproape imposibil de a se cunoaste cand a fost emisa prima polita de asigurare in Anglia. Preambulul faimoasei legi elisabetane (Elisabethan Act) din 1601 proclama asigurarea ca fiind “tyme out of mynde an usage amongste the merchantes, both of this realme an Forraine nacyons”. În istoria Lloyd’s, scrisa de Frederick Martin, se spune ca cea mai veche polita de asigurare cunoscuta, dateaza din 15.02.1613, dar cercetatorul R. G. Marsden considera ca ele au existat mult mai inainte.

Tot din arhivele Amiralitatii, se desprinde o imagine foarte clara a asigurarilor maritime din Londra secolului XVI. De exemplu, Lombard Street era locul cel mai renumit al asigurarilor maritime, prin obiceiurile, tradiaiile si obligatiile contractuale ce se incheiau. Acestea erau importante pentru ca dezvoltarea asigurarilor maritime depindea de increderea reciproca a celor implicati.

Desi se poate considera ca Lombard Street reprezinta centrul pietei asigurarilor la acea vreme, piata nu era nici pe departe uniform organizata, fiind absent caracterul “corporate”.

Începand cu secolul al IX-lea, asigurarile au cunoscut, in tarile dezvoltate, o evolutie remarcabila care se poate explica prin doua argumente :

? economic, ca urmare a cresterii nivelului de viata, aparitiei de noi bunuri, dezvoltarii transporturilor, sporirii costului si riscului instalatiilor industriale;

? social, ca urmare a scaderii solidaritatii familiare pe de o parte si a generalizarii salarizarii pe de alta parte.

Asadar, asigurarile precum si reasigurarile joaca un rol important in dezvoltarea comertului international si a serviciilor financiare si detin o pozitie cheie in viata industriala si comerciala a lumii intregi.

1.2 Nevoia de protectie

Întotdeauna omul a simtit nevoia de protectie, fiind supus unor pericole multiple si variate, cauzate de fortele naturii, de folosirea tehnicii sau de anumiti factori sociali sau socio-economici, cautand sa se apere impotriva acestora, sa le prevada, sa le previna sau sa le micsoreze efectele devastatoare, ori de cate ori acest lucru a fost posibil.

Dorinta omului pentru securitate, pentru asigurarea impotriva incertitudinii viitorului, este veche precum rasa umana insasi. La inceput, el a incercat numai sa-si satisfaca nevoia de a se descurca singur, insa mai tarziu a gasit un sprijin in familie, clan, organizatie : “Oamenii primitivi nu au descoperit nevoia de asigurare, considerand ca erau protejati de familie sau de trib, unde mutualitatea insasi, ca si in asigurari, era o realitate. Acest lucru nu era adevarat la civilizatiile antice ale Egiptului, Feniciei, Greciei si Romei in care individul se vedea expus la multe riscuri fara protectia comunitatii familiei”.*

Pericolele la care sunt expusi oamenii si bunurile sunt multiple si variate, ei aparand in postura de “victime” ale fortelor naturii, de “actori” ale propriilor lor destine, precum si de “agresori” constienti sau inconstienti ai semenilor lor, ai naturii, ai mediului ambiant.

Riscul si perceptia lui sociala

Riscul se defineste ca pericol potential sau ca o pierdere posibila. Cand vorbim de pericole sau de pierderi avem in vedere o serie de evenimente nedorite cu consecinte materiale, spirituale si financiare grave, cu vatamari corporale sau deteriorari ale starii de sanatate, in cazuri extreme acestea se manifesta prin decese sau prin calamitati naturale. Deoarece pericolele sunt “potentiale” iar pierderile sunt posibile, aceste evenimente sunt incerte, ele putandu-se intampla intr-o anumita perioada de timp sau nu. Cand anume si in ce imprejurari concrete se va produce evenimentul nedorit nu poate sti nimeni si nici anticipa cu precizie.

Gradul de incertitudine se poate evalua cu ajutorul statisticii matematice, in sensul determinarii probabilitatii de realizare a lui. Conceptului de risc i se asociaza doua dimensiuni semantice :

? gradul de incertitudine - consecinte materiale si financiare aferente producerii unui eveniment nedorit

? perceptia riscului

Modul in care se constientizeaza anumite pericole difera de la o persoana la alta. Aceasta componenta psiho-sociala a conceptului de risc este foarte importanta in analizarea si mai ales in interpretarea riscurilor materiale sau tehnologice la care sunt supusi oamenii si bunurile lor.

Existenta nu poate fi gandita fara riscuri. Ele fac parte in mod necesar din viata noastra. Asa cum sublinia o celebra maxima de pe Wall Street in New York, previziunea este un lucru dificil mai ales atunci cand se aplica la viitor.

Singura noastra sansa este de a constientiza in mod realist riscurile la care putem fi supusi, de a incerca o evaluare cat mai adecvata a lor si, respectiv, de a gasi modelele cele mai potrivite de a controla aceste riscuri.

Evitarea completa a riscurilor este practic imposibila. Totusi, fiecare dintre noi poate sa evite producerea unor anumite riscuri. Este o metoda pasiva, de renuntare de fapt la acele activitati care implica un anumit risc. Chiar daca nu putem evita complet riscul producerii unui eveniment nedorit, putem gasi mijloace de a reduce probabilitatea de realizare a acestuia.

Pierderea financiara rezultata nu poate fi compensata pe alta cale decat prin asigurare. În acelasi timp, integrarea fizica, sanatatea, capacitatea de munca pot fi si ele afectate, ducand la imposibilitatea desfasurarii unei activitati, si deci lipsa unui venit. Împrumuturile pentru achizitionarea de diferite bunuri si locuinte, automobile, etc., asigurarea unui venit suplimentar pentru perioada pensionarii se pot realiza tot prin asigurare.

Constientizarea si manifestarea nevoii de protectie a oricarui om, ca si decizia de a accepta asigurarea, ca demers individual si facultativ, sunt determinate in mare masura de factori obiectivi (economici, economico-sociali - crize economice, inflatie, somaj, financiari - disponibilitatea de a folosi o parte din venituri pentru aceasta, sociali, familiali, educationali) si factori subiectivi (experientele anterioare, cunoasterea avantajelor si protectiei oferite de asigurare).

1.3 Forme de protectie. Dispersia riscului