Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
CAPITOLUL I: REALITATEA MORTII
1. O perspectiva a mortii
1.1 Iminenta mortii
1.2 Moartea privita ca fenomen natural
2. Stadiile starilor terminale
2.1 Procesualitatea mortii
2.2 Etapele mortii organismului
3. Psihologia mortii
3.1 Perceperea mortii in diferite stadii de dezvoltare ale omului
3.2 Atitudinea omului in fata mortii si efectele reactiilor organice din proximitatea mortii
4. ingrijirea muribunzilor
4.1. Anturajul muribunzilor
4.2 Asistenta mortii
5. Dorinta de nemurire a omului reflectata in incercarile lui de a depasi batrinetea si moartea
6. Tanatofobia si secularizarea mortii in societatea contemporana
CAPITOLUL II: MOARTEA DIN PERSPECTIVA TEOLOGICA
1. Moartea traita de om ca separare de dumnezeu si ca fapt impotriva naturii sale
2. Moartea sufletului - adevarata moarte a omului
CAPITOLUL III: CUGETAREA LA MOARTE SI JUDECATA iN SPIRITUALITATEA ORTODOXA SI ROADELE ACESTEI LUCRARI DUHOVNICESTI
(o replica a Sfintilor Parinti la desacralizarea mortii)
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

Alte date

?

INTRODUCERE

În fiecare an, la scara planetara, mor aproximativ 50 de milioane de oameni. Daca ne folosim de un calcul simplu, vom observa ca media incidentei acestui fenomen are urmatoarele valori determinate de ciclicitatea zilelor, orelor, minutelor. Cu stupoare, constatam ca in fiecare zi a anului nostru solar, mor aproximativ 136.900 de oameni, in fiecare ora 5.700 si in fiecare minut aproximativ 95 de semeni de-ai nostri parasesc aceasta lume. Un timp atat de scurt in comparatie cu aceasta multime de morti, care covarseste insusi timpul. Doar Dumnezeu poate, in nemarginirea Sa, sa-i cunoasca si sa-i pomeneasca pe toti, cu aceeasi repeziciune cu care trec in cealalta lume si doar El poate sa-i primeasca, sa-i intampine si sa le descopere tainele in care au intrat. Realitatea diafana de ,,dincolo” este simtita si intuita doar de cei ce se ,,desprind” de cele pamantesti, trecatoare si se alipesc de Dumnezeu si acestia nu sunt altii decat Sfintii.

Viata si moartea sunt prezente in fiecare clipa a timpului. Fiecare ,,farama” a acestei treceri este ,,imbinata” de tipetele ,,noilor” fapturi ce pasesc in aceasta ,,arena” in vederea luptei decisive, ori este impregnata de tanguirile celor ce trec dincolo de granitele acestei realitati, pentru a li se revela o alta. Viata si moartea, ingemanandu-se si dandu-si mana necontenit, isi impart intaietatea, una epuizata si sleita de puteri, predand stafeta celeilalte care inca dainuie si estompeaza (chiar si prin numar) efectele celei dintai. Tavalugul (reprezentand timpul) care nu e decat o alta coordonata a existentei noastre, are menirea sa zdrobeasca in teascul lui ,,framantatura” alcatuita din pamant, avand in ea suflare de viata, spre a o primi, pentru ca mustul scurs din ea sa devina vinul care va dainui in camarile ceresti, ce va veseli inimile imbatate de betia luciditatii.

Între aceste coordonate spatio – temporale, aspectul biologic al mortii, de confruntare individuala cu moartea, este de netrecut. Depinde de fiecare fiinta umana sa-si arvuneasca ,,cerul” si a-l mosteni, ori, din contra, de a-l pierde. Tot intre aceste limite spatio – temporale, omul cunoaste, experiaza si aspectul sociologic, de intalnire cu moartea altora si tocmai datorita finitudinii lui, el incearca sa se salveze din soarta de muritor, deschizandu-se spre transcendenta. El poate resimti tirania mortii si faptul ca nu este un lucru natural, ci este nenaturala si simte ca-l violenteaza de dreptul lui de a exista, pentru ca el intuieste ca a fost creat spre a fi nemuritor. În aceasta drama existentiala, realitatea mortii descopera un refuz primordial la dialogul cu Dumnezeu. Omul presimte ca in aceasta tulburatoare taina, trebuie sa existe urma unei rani intunecate, un pacat, un refuz de a iubi pe Dumnezeu.

Desi stiinta a ajuns sa afirme ca moartea e un fenomen natural, oamenii au o foarte mare spaima, frica de moarte; cauta sa se elibereze de gandul la ea si incearca sa acopere realitatea ei. Asa s-au nascut miscarile ecologiste care refuza ,,vizibilitatea sociala a mortii” si au ajuns sa opuna inmormantarii (in tarile in care din totdeauna aceasta practica a existat) incinerarea, considerata economica si mai putin costisitoare. Tot astfel, in zilele noastre, prin uniformizare sau globalizare, prin crearea unei lumi autonome, secularizate si impersonale, departe de Dumnezeu, aceasta fiind lumea tehnicii, s-a ajuns la un proces de alienare a omului de esenta vietii. Totusi setea de divinitate a devenit o realitate imperioasa pentru omul contemporan insa acumularea de cunostinte prin stiinta nu a fost asociata pana in prezent si cu o sporire a sensului vietii. Aceasta epoca, dominata de o experienta spirituala, pare a fi estompat in cunostintele celor mai multi, acuitatea intrebarilor despre moarte, cum sustine Ch. Yannaras.

Substanta invataturii crestine este de a nu muri spiritual, ea invata sa ne folosim de toate cate exista in lume, intr-un mod rational, insa neuitand ca ,,patria” noastra nu este aici ci in cer cu Hristos. Omul trebuie sa lupte pentru redobandirea sensului primar al fiintei sale, prin transfigurarea nelinistii sale si prin dinamismul sau spiritual spre Dumnezeu. În aceasta incercare, fara repere sau puncte de referinta ancorate in spiritualitate si traditie crestina, omul risca a se nega pe el insusi si ajunge sa aiba oroare de ceea ce inseamna perspectiva mortii proprii si astfel se agata disperat de aceasta viata terestra, momentul mortii insemnand un adevarat stigmat pe care incearca sa-l mascheze sau sa-l refuleze in constiintele lui. Aceasta lipsa a unei spiritualitati autentice, face ca omul modern sa nu mai intrevada si posibilitatea unei existente de dupa moarte de unde si frica lui de neantizare, dorinta lui de nemurire si ajungere cu orice pret la ,,metodele epocale” de intinerire, ori speranta lui ca poate prin tehnologia pe care o detine sa impinga moartea cat mai mult posibil spre batranete avansata. Secularizarea valorilor traditionale ale spiritualitatii crestine, goleste viata de semnificatia ei spirituala, limitandu-se doar la partea ei vazuta, fereste omul de suferinta pentru ca nu o mai intelege si sfarseste apoi in tanatofobie.

Aportul stiintei la cercetarea fenomenului mortii nu este de neglijat. Ea poate oferi sansa unei valorificari a vietii pentru un om prin moartea altui om, mai ales prin posibilitatile actuale ale donarii de organe. Cu toate acestea, chiar daca datele stiintei atesta faptul ca moartea este iminenta, chiar daca ea este privita ca fenomen natural, chiar daca exista o procesualitate a ei, atunci cand ea survine, chiar daca exista mai multe etape in moartea organismului, chiar daca perceperea ei este diferita in functie de unii factori si chiar daca exista o multitudine de atitudini pe patul mortii, ingrijirea muribunzilor si asistenta mortii este o conditie sine qua non a fiecarui om, pentru ca fiecare din noi, nu va putea trece peste acest eveniment singur, ci ajutat de duhovnic, medic ori familie, inconjurati de cei dragi; aceasta dorinta fiind un reflex al comuniunii si sigurantei ce i-o poate insufla familia, biserica cea mica. Iata de ce stiinta pledeaza pentru o asistenta umana a mortii, care are menirea de a fi utila omului chiar pe patul de moarte, alinand (cand situatia o cere) suferinte de nesuportat.

Contrabalansul anumitor perspective ale vietii, lipsite de o axa spirituala crestina, li se opune traditia ortodoxa, cu o reprezentare realista a fenomenului mortii fizice (fara a-l absolutiza), cu o interpretare spirituala a mortii duhovnicesti si cu o practica a cugetarii la moarte, veche de cand este crestinismul. Aceasta lucrare a cugetarii la moarte si la lucrurile de dupa ea, nu reprezinta o amintire sterila, realizata la nivel mental, menita sa incante orgoliul propriu al ascetului prin inaltimea cugetarii sale, ci impune transformarea interioara a nevoitorului, care sub impactul acestor realitati isi schimba viata, intr-una de osteneli, plans si pocainta pentru soarta sufletului sau dupa moarte si judecata. Sufletul sau se poate lumina prin aceasta cugetare si poate fi inceputul a multor virtuti, ori poate ,,sfarsi” in a darui Hristos, vederi duhovnicesti, care-s mai presus de fire, celor ce se incumeta a urma indemnurilor cuprinse in predaniile Bisericii noastre.

CAPITOLUL I: REALITATEA MORTII

1. O perspectiva a mortii

1.1 Iminenta mortii

1.2 Moartea privita ca fenomen natural

1.1 Iminenta mortii

Viata si moartea sunt de nedespartit. Moartea nu poate sa aiba o existenta de sine statatoare, independenta de viata. Ea nu este o notiune abstracta, aflata dincolo de realitatea materiala sau spirituala si nu poate fi regasita decat acolo unde exista viata. ,,Moartea este o prezenta continua si indestructibil legata de viata – este imanenta vietii” [1 Ernest Bernea, Cel ce urca muntele, Editura Agora, Iasi, 1996, p. 23.]. Întelegem moartea si vorbim despre ea doar din perspectiva vietii. Numai raportata la moarte, viata capata valoare si poate fi traita intens la adevarata ei valoare, ca pregatire pentru vesnica comuniune cu Dumnezeu Treime.

,,Moartea este o tragedie care se consuma cotidian si pe dimensiuni universale; respingerea ei nu influenteaza cu nimic felul necesar si categoric in care apare” [2 Ibidem, p. 26.]. Prezenta in fiecare clipa a existentei, ea isi disputa intaietatea alaturi de viata, nu de azi, ieri, ci de atunci de cand valorizarea libertatii omului, a sfarsit in alegerea ei si respingerea dialogului cu Dumnezeu. De atunci omul traieste aceasta realitate (care este moartea) cu tragismul si irationalul ei, venit peste el, ca ceva impotriva naturii lui, simtind ca-l violenteaza de dreptul lui funciar: acela de a exista, de a fi. De aceea el ,,nu poate accepta moartea, cu intreg cortegiul ei de moduri irationale si nefaste” [3 Ibidem, p. 27.], deoarece nu-i este proprie, ci a intrat in natura lui ca un ,,accident”.

A trai in timp, inseamna continua schimbare si incertitudinea de a fi, inseamna contradictia si participarea la marea trecere, a tot ce exista viu. Viata temporala a omului implica prezenta mortii [4 Ibidem, p. 28.]. Se poate vorbi, astfel, de o ordine naturala, in care moartea isi are locul sau de-a lungul evolutiei vietii. Viata si moartea nefiind decat fenomene comune tuturor sistemelor vii [5 Bogdan V. Delavrancea, Viata si moartea in ratiunea universului, Editura Transcendent, Brasov, 1993, p. 382.]. Aceasta lege a vietii si a mortii nu tine de factori controlabili in maniera de a putea dispune la un moment dat de viata si de a o aduce la existenta, ori de impiedicarea mortii, prin vreun proces manevrabil de om, ci aceasta lege (a vieti si a morti) nu este decat un ,,aranjament” universal [6 Ibidem, p. 382.], venit de dincolo de puterea omului si el nu i se poate impotrivi. Pentru ca ,,nici o fiinta vie nu a decis sa se nasca sau sa apartina speciei din care face parte. Cu atat mai mult, nu are puterea sa scape mortii. A trai constituie totusi un rar privilegiu, daca ne gandim la miliardele de germeni sau de gameti care se pierd” [7 Jean Pierre Soulier, Enigma vietii – Reflectiile unui medic biolog asupra vietii si mortii, Editura Medicala, Bucuresti, 1991, p. 11.].

Omul, ca ingemanare de spirit si materie, nu a putut trece cu vederea, prin constiinta lui, peste experienta legata de realitatea mortii, mai ales atunci cand a intalnit-o in experierea cotidiana legata de disparitia unui semen de-al sau. În acest mod, ajunge sa constientizeze ca el ,,este singura fiinta care stiu ca trebuie sa moara” [8 Paul Ludwig Landsberg, Eseu despre experienta mortii, urmat de problema morala a sinuciderii, trad. Marina Vazaca, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, p.15.]. Aceasta experienta a mortii poate sa o cunoasca in doua ipostaze ,,pe de o parte ca viitor imanent al propriei lui vieti si pe de alta parte ca moarte a celuilalt, la care exista, sau i-a cunostinta in mod indirect” [9 Ibidem, p.19.]. Nici un alt eveniment nu l-a pus pe om mai mult pe ganduri, ca acela de a-si vedea semenii nemiscati, reci, incapabili de dialog, ca in momentul mortii [10 Aurel Popescu Balcesti, Enigma vietii si a mortii, Editura Larry Cart, 199…, vol. I, p. 267]. Acest eveniment a produs sute de ani asupra omului, nenumarate griji, frica si superstitii ,,incat toata existenta lui a stat sub teroarea zilei fatale, ca maine, poimaine, va muri si va dispare pentru totdeauna” [11 Ibidem, p. 267.].

Aceeasi idee, ca moartea este trecuta printre certitudinile neconditionate ale vietii si ca omul e singura fiinta care stie ca este muritoare o intalnim si la romancierul german Th. Mann. El elogiaza viata, dar una autodisciplinata, si ajunge la concluzia ca ,,boala si moartea (apropierea mortii) sunt ,,marii educatori”, insemnate calauze pretioase catre ceea ce este omenesc” [12 Andrei Athanasiu, Elemente de psihologie medicala, Editura Medicala, Bucuresti, 1983, p.121.], iar Schopenhauer spune ca ,,daca n-ar fi existat moartea pe pamant, cu greu s-ar concepe si existenta filozofiei” [13 Ibidem, p.121.].

1.2 Moartea privita ca fenomen natural

În ordinea naturii, moartea nu este un fenomen nelinistitor. Ea este tranzitie, transformare [14 Gustave Thibon, De la divin la politic, trad., prefata Aurelian Craiutu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1997, p. 124.] si de aceea nu trebuie sa inspaimante, ea fiind un fenomen natural.

Privita din perspectiva stiintifica, ,,moartea este ultimul proces care incheie viata” [15 Calinic Botosaneanu, Episcop vicar al Arhepiscopiei Iasilor, Tnatologie si nemurire, Editura Cantes, Iasi, 1999, p. 33.], iar ,,biologia moleculara a celulei, demonstreaza ca moartea se datoreaza atat factorilor exogeni, cat si endogeni” [16 Ibidem, p.33.].

Dupa Ovidiu Popa Velea ,,moartea, prin perspectiva filosofica, este un fenomen natural si universal, o stare diferita de viata dar necesara materiei”. Iar din ,,punct de vedere biologic, ea apare inscrisa in programul genetic al fiecarei fiinte (fapt ce ridica problema existentei unor ,,gene letale”) si caracterizata prin incetarea in timp a activitatii diferitelor aparate si sisteme, si a organismului ca intreg, urmata de disolutia lui treptata” [17 Ion Barbu Iamandescu, Psihologia medicala, Editura Infomedica, Bucuresti, 1997, p. 228.].

În urma cercetarilor din ultimii ani, se apreciaza ca ,,moartea este un fenomen natural, necesar si universal, fiind inscrisa in programul genetic al fiecarei fiinte” [18 Vladimir Belis, Medicina legala – curs pentru facultatile de stiinte juridice, Casa Editoriala Odeon, Bucuresti, 1999, p.17.]. La aceeasi concluzii a ajuns si Gh. Scripcaru dupa el, moartea aparand ,,ca un fenomen natural, firesc si doar moartea violenta, prematura si nemotivata, apare ca nefireasca, nenaturala” [19 Gheorghe Scripcaru, Medicina legala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1993, p.64.].

În literatura de specialitate exista distinctia care opereaza intre ,,moartea accidentala – ce poate surveni in fiecare clipa, de la nastere si care poate fi curabila, de inlaturat, domeniu in care opereaza cu atata succes medicina – si moartea naturala, la sfarsit de ciclu sistemic, care-i fatidica, de neinlaturat.” [20 B. V. Delavrancea, op. cit., p. 389.]

Considerandu-se ca moartea naturala e inscrisa in programul genetic al fiecarei fiinte, se poate ajunge la opinia ca si ,,imbatranirea este o proprietate innascuta a celulelor vii” [21 C. Botosaneanu, op. cit., p. 37.], si astfel ,,moartea naturala ar corespunde mortii programate, inscrisa in orologiile biologice care traduc o cauzalitate interna si ar rezulta din mecanisme de internalizare a unor necesitati exterioare viului.” [22 Ibidem, p. 40.]

Aceasta conditionare a viului de mecanisme interne letale, face ca moartea sa fie un fenomen natural si necesar, si vazuta ca un tribut dat de organisme pentru diferentierea si specializarea celulara, care duce la cresterea potentialului adaptiv al speciilor [23 Ibidem, p.57.].

U. Schiopu defineste moartea ca ,,etapa terminala a vietii” [24 Dictionar de psihologie, Editura Babel, Bucuresti, 1997, p. 458.] (in cazul in care ea survine in etapa batranetii, cand si incidenta mortii este mai mare) si cuprinde trei aspecte: moartea sociala, moartea biologica si moartea psihologica [25 Ursula Schiopu si Emils Verza, Psihologia varstelor – ciclurile vietii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, p.366.].

Moartea privita din punct de vedere fiziologic ,,este viata care se retrage” [26 J. P. Saulier, op. cit., p. 105.] tot ce exista pe pamant este destinat pieirii: indivizi, specii, regnul animal si vegetal iar din perspectiva mortii individuale, moartea ,,e un proces fiziologic fara mister, mult mai usor de inteles decat viata” [27 Ibidem, p. 106.].

Aceasta conditie a oamenilor, de fiinte muritoare, in care moartea este traita la fel de toti oamenii si faptul ca nimeni nu i se sustrage, l-a indemnat pe biologul J. P. Soulier sa reflecte asupra acestei egalitati si sa spuna ca ,,cimitirele militare cu alinierea lor de cruci identice, exprima mai bine egalitatea in fata mortii, decat mormintele civile cu inegalitatea lor” [28 Ibidem, p.107.].

Daca moartea, pentru biologie, este sfarsitul implacabil al omului, care sfarseste prin descompunerea elementelor sale fizico – chimice din care e alcatuit si reintoarcerea lor in marele circuit al materiei, viata insa este mai greu de incaput intr-o definitie care sa fie anonim acceptata in cercurile oamenilor de stiinta. Viata si moartea sunt notiuni corelative, si ele raman greu de definit [29 C. Botosaneanu, op. cit., p. 41.], iar ,,intelegerea biologica a mortii nu e terminata, deoarece ea este dincolo de biologie, care se ocupa mai curand de cum evolueaza viata” [30 Ibidem, p. 39.].

Chiar daca biologia afirma ca moartea este un proces inevitabil insasi viata omului chiar supusa acestei limitari spatio – temporale in sanul cosmosului, trebuie sa indemne la umilinta [31 J. P. Soulier, op. cit., p. 134.].

2. Stadiile starilor terminale

1.1 Procesualitatea mortii

1.2 Etapele mortii organismului

2.1 Procesualitatea mortii

Asemanatoare stadiului vietii care cuprinde dezvoltarea, evolutia si involutia unei fiinte, este si procesul mortii, pe parcursul caruia au loc fenomene de evolutie si involutie, caracteristice proceselor tanatologice.

În aceasta perspectiva moartea nu trebuie inteleasa ca ruptura care intervine brutal intr-un organism, pe care-l face neputincios la licaririle de viata care mai salasuiesc in el. Moartea inainte de toate nu este in opozitie cu vitalul, de care ar fi separata printr-o limita fixa. ,,Ca si viata, moartea este un proces, o desfasurare, presupunand o evolutie in timp si un determinism proprii” [32 Ion Biberi, Viata si moartea in evolutia universului, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1972. P. 70.].

Moartea nu se instaleaza violent, complet intr-un organism, ci urmeaza un curs progresiv, o curba de evolutie. Exista o ierarhizare in procesul imbatranirii, ca si al mortii, chiar din faptul ca tesuturile imbatranesc in mod inegal, astfel unele tesuturi si organe imbatranesc si mor mai repede, pe cand altele mai tarziu. ,,Astfel, in organismul care moare, avem de-a face cu o moarte in rate” [33 B. V. Delavrancea, op. cit., p. 420].

Ca moartea este un proces, care evolueaza in timp si nu se instaleaza brutal rupand firul vietii, dau marturie si C. Botosaneanu [34 C. Botosaneanu, op. cit., p. 62.], Ovidiu Popa-Velea [35 I. B. Iamandescu, op. cit., p. 228.], A. Popescu-Balcesti [36 A. Popescu Balcesti, op. cit., p. 282.], Vl. Belis [37 V. Belis, op. cit., p. 17.], Gh. Scripcaru [38 Gh. Scripcaru, op. cit., p. 68.], U. Schiopu si E. Verza [39 U. Schiopu si I. Verza, op. cit., p. 367.], L. Watson [40 Lyall Watson, Moartea calinie a vietii – Biologia mortii, trad. Oana Vlad, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p.66.], J. P. Soulier [41 J. P. Soulier, op. cit., p. 117.], I. Biberi [42 Ion Biberi, Thanatos – psihologia mortii, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2000, p. 135.].

Daca exista o procesualitate a fenomenului mortii in diferite etape (pe care le vom enumera mai jos), exista si mai multe tipuri de moarte: moartea naturala (care are loc la batranetea avansata), moartea patologica (datorata unor factori de natura interna) si moartea violenta [43 C. Botosaneanu, op. cit., p. 75-76.] (datorata unor factori externi: crima, suicid sau accidente).

În toate aceste tipuri de moarte, etapele starilor terminale pot fi prezente, sau nu, de durata mai mare, sau mai mica, in functie de rezistenta diferita a tesaturilor si organelor la anoxie (factori endogeni), sau de natura factorilor exogeni (fizici, exteriori, temperatura, presiune atmosferica, etc).

În aceste conditii cand are loc incetarea respiratiei ori a pulsatiilor cardiace, acest moment nu determina separarea celor doua procese (vitale de cele letale), pentru ca exista putinta readucerii la viata, dupa depasirea acestui moment, a unor bolnavi, in realitate cadavrul avand parti vii, care se integreaza mortii in mod treptat [44 I. Biberi, Viata si moartea…, p. 70.].

S-a observat ca in urma instalarii mortii, unele organe mor treptat, acest fapt fiind conditionat de vechimea lor filogenetica, cat si de rezistenta diferita a tesuturilor la lipsa de oxigen (anoxia), ceea ce face ca ,,tesuturile cele mai recente sa fie primele excluse din viata, iar organismul sa supravietuiasca pe seama structurilor mai vechi filogenetic” [45 Gh. Scripcaru, op. cit., p. 66.].

Imediat dupa moarte, in organism mai pot avea loc insa multe procese vitale, ceea a facut sa se afirme ca ,,moartea este pregatita de o viata, sau ca a trai, inseamna de fapt a muri” [46 Ibidem, p. 63.]. ,,Moartea coexista vietii, dupa cum viata mai dainuie inca dupa moarte, prin vitalitatea mai robusta a catorva tesuturi, care nu mor decat tarziu, in timpul lungului proces al mortii” [47 I. Biberi – Thanatos…, p. 124.].