Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
I. Continutul relatiilor publice
1.1. Relatiile publice - strategie de comunicare publica
1.2. Relatiile publice - strategie de comunicare organizationala
1.3. Spatiul mediatic
1.4. Originea si evolutia relatiile publice
1.4.1. Semnificatia inceputurilor
1.4.2. Etape de evolutie si tendinta universalizarii
1.5. Structuri in organizarea relatiilor publice
1.5.1. Departamente de relatii publice
1.5.2. Firme de relatii publice
Referinte bibliografice
Bibliografie suplimentara
II. Relatiile publice - proces si sistem de influentare sociala
2.1. Influentarea sociala - continut si forme
2.2. Relatiile publice in contextul proceselor de influentare sociala
2.3. Perspectiva sistemica asupra comunicarii publice
2.4. Perspectiva organizationala asupra genezei si evolutiei functiilor relatiilor publice
2.4.1. Publicitatea
2.4.2. Consilierea
2.4.3. Tendinte in relatiile publice
Referinte bibliografice
Bibliografie suplimentara
III. Suportul relatiilor publice
3.1. Publicul si opinia publica - suport al relatiilor publice
3.2. Suportul mediatic al relatiilor publice
3.3. Suportul organizational al relatiilor publice
3.4. Suportul informational al relatiilor publice
3.5. Suportul imagologic al relatiilor publice
3.6. Suportul etic al relatiilor publice
3.7. Suportul juridic al relatiilor publice
3.8. Deontologia profesionala
3.8.1. Cum nu trebuie sa fie stirile
3.8.2. Charte deontologice ale ziaristilor
3.8.3. Legea copyright-ului
Referinte bibliografice
Bibliografie suplimentara
IV. Modelul profesional al specialistului in relatii publice
4.1. Arhitectura modelului profesional. Aspecte metodologice
4.2. Competente si capacitati ale specialistului in relatii publice
Concluzii
Referinte bibliografice
Bibliografie suplimentara
Propuneri de aplicatii
Propuneri de studii de caz

Alte date

?CAPITOLUL 1. CONTINUTUL RELAtIILOR PUBLICE

Continutul relatiilor publice scoate in evidenta sensul si valoarea sociala a acestora. În acest mod, relatiile publice sunt sunt definite in contextul spatiului social. Practic, in cele ce urmeaza vor fi utilizate instrumente ale investigatiei teoretice, aplicate spatiului social. În interiorul spatiului social sunt identificate si supuse analizei spatiile cu un grad ridicat de relevanta comunicationala. În esenta, acestea sunt: spatiul public, spatiul organizational si spatiul mediatic. Grila de analiza a fiecarui spatiu in parte cuprinde referiri distincte la norme, interese, actori si procese specifice comunicarii sociale. În acest cadru relatiile publice sunt definite din trei perspective distincte, dar interferente. Mai exact spus relatiile publice expliciteaza trei ipostaze ale proceselor de comunicare sociala: comunicarea publica, comunicarea organizationala si comunicarea mediatica.

1.1. Relatiile publice – strategie de comunicare publica

Istoria moderna se desfasoara in spatiul public. Este istoria „publicurilor” in actiune si a comunicarii de masa.

Post-modernismul, ca stil cognitiv, ca atitudine mentala si atmosfera spirituala, isi asuma spatiul public ca scena a „spectacolului social”. Spatiul – spectacol tinde sa devina spatiul – actor. Investigat cu tot mai multa insistenta, inclusiv prin abordari autohtone (cu deosebire remarcabil, in acest sens, fiind discursul lui Bogdan Ghiu din saptamanalul „Dilema”), spatiul public prezinta contururi din ce in ce mai pregnante.

În principiu discutand, o caracteristica primara a spatiului public vizeaza relatia de complementaritate si interferenta cu spatiul privat. Spatiul privat este spatiul individului, in sensul vietii individuale. Drepturile omului, ca drepturi ale individului, sunt instituite prin autoritatea intrinseca spatiului public. Exemplele pot continua. Astfel, proprietatea este privata, individuala sau de grup, in sensul ne-posesiei publice; ea insa, ca tip de proprietate, este instituita si reglementata prin forta autoritatii publice. În chip similar, familia si viata de familie, ca relatie inter-individuala primara, se includ in spatiul privat, dreptul familiei neputand fi insa altceva decat un sistem de reglementari cu origine in spatiul public.

Spatiul public este, de fapt, spatiul vietii comunitare. El nu are, in mod normal, alta logica decat cea prin care comunitatea isi asuma rolul sustinerii si protejarii vietii indivizilor care alcatuiesc comunitatea. În ultima instanta, istoriceste vorbind, totul se reduce la o problema de echilibru functional intre individ si structura comunitara. Nici unul dintre termenii ecuatiei sociale nu poate fi minimalizat sau automizat in sens absolut (maximalizat), decat cu riscuri dintre cele mai mari. Tocmai de aceea in spatiul public este normal sa opereze valori (norme) ale agregarii sociale.

Spatiul public este vectorizat si valorizat prin interesul public. Acesta este un interes de factura comunitara si de expresie identitara. Identitatea sociala presupune, simultan, dupa cum observa Septimiu Ghelcea, doua valente – identizarea si identificarea [1]

În prima situatie, actorul social se diferentiaza, tinde sa devina autonom, sa se afirme ca individualitate, iar in cea de-a doua, actorul social tinde sa se integreze intr-un ansamblu mai vast (grup social, comunitate, natiune). Este de observat ca disfunctiile de identizare (ezitari, perturbatii, ritmuri lente), mai ales in conditiile unor schimbari sociale profunde, genereaza dificultati si un deficit de identificare a actorilor sociali. Fireste, este normal sa ne intrebam daca si reciproca este valabila. Probabil ca da. Probabil ca identizarea este intarziata atunci cand identificarea se afla in suferinta. Si aceasta mai ales atunci cand este vorba de identificarea comunitatii nationale, de identitatea nationala. Tendintele de constituire (inducere) a unei identitati nationale negative2, cumulate cu cele de accentuare a unei identitati pozitive a altor grupuri etnice, nationale, pot avea efecte extrem de nocive, mai ales atunci cand se manifesta in interiorul aceluiasi spatiu public. Solutia de echilibru este una singura. Radacina interesului public este interesul national, conceput ca vector identitar ferit de riscurile extremizarilor „pozitive” sau „negative”.

În esenta, interesul public se articuleaza ca expresie a vointei „demos-ului” (ca legitimitate democratica exprimata public) ca autoritate publica si ca interes identitar (national). Deficitul de identitate genereaza carente de autoritate si impieteaza asupra consistentei democratismului social.

Problema actorilor spatiului public este, in fond, tot una de factura identitara. Tipologia actorilor publici este simpla. În spatiul public se constituie si evolueaza actori politici (partide, parlament, guvern – clasa politica in ultima instanta), actori non-politici (societatea civila) si actori mediatici (ca agenti ai informarii publice). Într-un plan mai de adancime si cu un profit mai estompat se afla publicul si opinia publica. Carentele de identitate ale actorilor publici genereaza de regula bulversari si chiar tendinte de substituire in si intre rolurile comunicationale ale acestora. Astfel spus, orice actor public are un profil identitar si un rol comunicational. Cele doua valente sunt interdependente. Bolile identitare solicita terapii comunicationale. Maturizarea identitara nu este cu putinta decat prin strategii de comunicare (informare) publica.

La cele de mai sus, pot fi adaugate inca doua observatii. În general si, cu atat mai mult, in contextul schimbarii sociale de profunzime, analiza spatiului public implica si un registru diacronic. În stransa asociere cu spatiul public se afla timpul public. Spatiul public, ca spatiu al schimbarii, isi asuma o problema de ritmuri, de acceptare si de generare a noului. Asumarea innoirii si consecventa luptei pentru mai mult si mai bine presupun o filosofie activa a timpului, o mentalitate manageriala ofensiva. Timpul nu mai are rabdare doar cu cei care refuza noul sau, mult mai grav, concep innoirea cu simpla inlocuire. Timpul public semnifica o stare de spirit a individului si o caracteristica a atmosferei sociale, o modalitate de explicitare a „activismului social”, a nevoii lucrului bine facut si a actiunii duse pana la capat.

Totodata, intr-un sens mai de adancime, spatiul public si timpul public incadreaza procesual ceea ce am putea numi inteligenta publica. Dupa cum s-a spus deja (Marian Papahagi, 1999), in masura „in care omul va intelege si la noi ca de el depinde mai tot ceea ce-l priveste (sau ca foarte multe depinde de el) si ca inteligenta consta in a face maximum posibil cu acel minim de conditii in care esti obligat sa traiesti, atunci ... lucrurile vor incepe sa mearga bine”[2].

În concluzie, in sensul celor de mai sus si in conditiile in care toate organizatiile la care ne putem referi (economice, politice, educationale etc.) actioneaza in spatiul public, relatiile publice constituie o strategie de comunicare publica.

1.2 Relatiile publice – strategie de comunicare organizationala

Traim intr-un univers organizational. Spatiul social este populat de oraganizatii. Unele dintre acestea sunt organizatiile noastre de apartenenta. Institutiile sociale (actorii publici) sunt, in sens general, organizatii. Daca, asa cum aratam anterior, actorii publici acuza, in principal, o problema de securitate identitara (de coagulare si manifestare a constituentei si profilului propriu), organizatiile in ansamblu, inclusiv actorii publici, se confrunta cu provocarile riscurilor de insecuritate functionala.

Mai exact spus, mediul social, ca mediu extraorganizational, este tot mai mult un mediu (un spatiu) al schimbarii globale. Marea provocare a tuturor organizatiilor, a celor publice si a celor private, a celor politice, educationale, productiv-economice, a celor nationale si internationale, este insasi schimbarea.

Literatura de expertiza organizationala si manageriala din ultimele doua – trei decenii abunda in analize privind imperativul unei reactii adaptative la presiunile schimbarii (Chris Argyris [3]; Joseph L. Massie [4] si multi altii). S-a impus, cum vom vedea in detaliu ulterior, conceptul de sanatate organizationala, ca expresie a capacitatii organizatiilor de a genera raspunsuri adecvate la presiunile interne si externe ale schimbarii. Efortul adaptativ este extrem de complex. În cadrul organizatiilor sunt puse in acelasi timp sub semnul intrebarii misiunea (sarcina), resursele umane, organizarea formala si informala si fluxurile de conexiune (comunicare) cu mediul extern. „Oricum – noteaza Alvin Toffler – chiar si cand presiunile interne si externe converg si o pozitie sanatoasa exista, schimbarea fundamentala este ... improbabila daca partizanii sai interni nu pot oferi o viziune si o strategie coerente, o noua misiune care s-o inlocuiasca pe cea veche [5]. Evident resursa de adancime a adaptarii se afla in oameni si in capacitatea acestora de a proiecta si sustine o noua misiune a organizatiei, consonanta cu noile tendinte extraoraganizationale.

Suportul adaptarii organizatiilor este de ordin comunicational. Strategia adaptarii este, in esenta, de factura comunicationala. În acest context, se constituie si se exprima „publicurile” organizatiei – publicul intern si publicul extern, acesta din urma cuprinzand publicul local, publicul national si cel international.

În acelasi timp, perspectiva organizationala face cu putinta o modalitate relevanta de definire operationala a informarii publice, a comunicarii publice ca forma prioritara a comunicarii manageriale. Daca, in spatiul public, informarea publica este legitimata prin norma democratismului social, in spatiul organizational informarea publica se impune ca imperativ functional. Altfel spus, comunicarea publica constituie ansamblul structurilor si proceselor de comunicare prin care organizatiile se adapteaza la schimbarile din mediul extern.

În concluzie, in spatiul organizational, actorii sunt insasi organizatiile. Interesele sunt de ordin adaptativ, iar procesele sunt de natura comunicationala.

1.3 Spatiul mediatic

Spatiul mediatic este spatiul mass-media, mai exact, este spatiul public si organizational aflate sub impactul mass-media.

Legitimarea sociala a spatiului mediatic rezulta din dreptul democratic al publicului la informare. Vectorizarea reala a spatiului mediatic decurge insa din interesul actorilor mediatici de a avea acces la sursele si canalele de informare. Evident, accesul la informatii (surse si canale) se sprijina tot pe norma democratismului social. „Democratia este domnia publicului care isi exprima judecatile in public” (observa John Keane[6]. Publicul este implicat in evaluarea politicii publice, iar media actioneaza pentru prevenirea si blocarea eventualelor excese si abuzuri ale actorilor puterii in raporturile cu cetatenii.

Evolutia actorilor mediatici este spectaculoasa si adesea spectaculara. Actorii nationali (presa, canale radio si de televiziune) suporta ofensiva tot mai sustinuta a actorilor locali. Mass-media locale au un impact real asupra publicurilor locale. Proximitatea se dovedeste o sursa puternica de interes. Simultan se impun mega-actorii mediatici (trusturile media, care, in jurul unei agentii de presa, articuleaza un arsenal informational de mare calibru: cotidiane, publicatii saptamanale si lunare, canale radio si T.V.) si noii actori mediatici (INTERNET-ul si INTRANET-ul).

În spatiul mediatic, principala tensiune se acumuleaza la nivelul conexiunilor reciproce dintre organizatiile mass-media (animate de interesul accesului la informatii) si toate celelalte organizatii publice (care nutresc, in chip firesc, interesul de a-si proteja si promova imaginea proprie). Este verificata starea de fapt prin care discontinuitatile de emisie institutionala a informatiei (goluri de emisie, informatie lipsita de consistenta, apelul incorect justificat la „secretul” organizatiei) sunt suplinite prin utilizarea abundenta de catre mass-media a surselor „neoficiale” de informare si prin tehnici ale „informatiei speculative” (zvonul, comentariul tendentios etc.). O asemenea ruptura in comunicare nu poate fi depasita decat prin utilizarea de catre actorii publici (oraganizationali) a strategiei comunicarii ofensive. Parafrazarea sintagmei carteziene a fost de mult facuta: comunic, deci exist. Ea nu mai este insa suficienta. În spatiul public contemporan, zguduit de turbulente si crize comunicationale, este valida si utila prin efecte doar comunicarea ofensiva.

Expresia actuala a parafrazei este, astfel, urmatoarea: comunic ofensiv, deci exist (inca)! La agresiunea mass-media, organizatia sanatoasa raspunde printr-o comunicare agresiva constructiva si continua. Se afla aici, poate, una dintre persepectivele cele mai solicitante ale structurilor de informare publica, de relatii publice. În ultima instanta, relatiile publice sunt, fara a se reduce la aceasta, o tehnologie de comunicare mediatica.

Concluzii

1. Spatiul comunicational este un spatiu de interferenta si sinteza. Spatiile „public”, „organizational” si „mediatic” sunt vertebrate prin comunicarea sociala. Deficitul de identitate genereaza un deficit de proiect (o incapacitate de adancime de a proiecta sensurile si reperele evolutiei) si rezulta dintr-un deficit de comunicare. Atunci cand nu stim cine suntem, nu stim ce vrem. Prin comunicare, prin raportare activa la ceilalti ne definim profilul propriu, ne construim identitatea. Oricat ar parea de surprinzator, criza de comunicare ascunde o criza identitara, iar criza de proiect, ca simplu simptom al crizei de dezvoltare, este surmontabila printr-o strategie de sustinere a comunicarii intre actorii sociali. Altcumva, schimbarea ramane intr-un stadiu larvar, iar mediul social risca sa prezinte, cu simple variatii de culoare, tabloul unei miscari browniene perpetue.

O asemenea tinta, de extensie maxima, de factura globala, implica redefinirea esentei comunicarii sociale. Perspectiva clasica asupra comunicarii, centrata in jurul paradigmei instrumentale (comunicarea este fluxul de informatii intre emitator si receptor, prin intermediul unui canal si sub asigurarea reactiei de raspuns, a feed-back-ului), desi ramane utila, nu mai este pe deplin satisfacatoare. Trebuie mers mult mai departe si mai in adanc. Comunicarea nu mai este un instrument social, ci o forta sociala. Sub acest unghi, se impun, dintre evolutiile anilor din urma, achizitiile scolii de la Palo Alto (California), prin care este operata o extensie maxima asupra comunicarii. Paradigma instrumentala este inlocuita prin paradigma sociala. Scoala de la Palo Alto confera comunicarii „un grad de universalitate in campul socio-cultural comparabil cu cel al fortei de gravitate in campul fenomenelor fizice” [7]. Noua perspectiva se anunta a fi extrem de promitatoare. Societatea si actorii sociali, actorii publici, organizationali si mediatici, managerii tuturor organizatiilor sociale in ultima instanta, dobandesc si expliciteaza consistenta, „greutate”, profil distinct si roluri sociale constructive doar prin comunicare.

În ultima instanta, continutul relatiilor publice poate fi rezumat precum urmeaza:

a) Esenta R.P.

Deviza (sloganul) R.P.: Fa fapte bune si fa in asa fel incat sa se vorbeasca de bine despre faptele tale bune!

b) R.P. – definitii

R.P.:=”efortul programat de influentare a opiniei publice prin realizari responsabile si acceptate social, pe baza unei comunicari reciproc satisfacatoare”(S.U.A.)

R.P. =”efortul constient, planificat si sustinut de realizare si mentinere a intelegerii reciproce dintre organizatie si oamenii cu care vine in contact”. (Marea Britanie)

Termenii R.P.

? Organizatia (comerciala, economica, publica, privata etc)

? Publicul (beneficiar direct al produselor si serviciilor oragnizatiei), (publicul intern din organizatie si cel extern);