Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins
CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCA
CAPITOLUL I
CONSIDERATII GENERALE. INTRODUCERE IN PROBLEMATICA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA
I.1. Scurt istoric al contractului de munca
I.1.1. Contractul de munca in general
I.1.2. Contractul colectiv de munca
I.2. Notiuni generale privind contractul colectiv de munca
I.2.1. Definirea contractului colectiv de munca
I.2.2. Terminologia de contract colectiv de munca
I.2.3. Importanta contractului colectiv de munca
I.3. Natura juridica si caracterele contractului colectiv de munca
I.4. Categorii de contracte colective de munca
I.5. Aspecte de drept comparat
CAPITOLUL II
NEGOCIEREA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA
II.1. Notiunea de negociere colectiva
II.2. Initiativa negocierii si participantii la negocierea colectiva
II.3. Reprezentantii salariatilor si asociatiilor patronale
II.4. Procedura si obligativitatea negocierii contractului colectiv de munca
CAPITOLUL III
iNCHEIEREA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA
III.1. Facultatea incheierii contractului colectiv de munca
III.2. Durata si forma contractului colectiv de munca
III.2.1. Durata contractului colectiv de munca
III.2.2. Forma si inregistrarea contractelor colective de munca
III.3. Continutul contractului colectiv de munca
CAPITOLUL IV
EXECUTAREA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA
IV.1. Interpretarea contractului colectiv de munca
IV.2. Executarea contractului colectiv de munca
IV.3. Efectele contractului colectiv de munca
IV.4. Nulitatea contractului colectiv de munca
IV.5. Influentele contractului colectiv de munca asupra contractului individual de munca
CAPITOLUL V
MODIFICAREA, SUSPENDAREA SI iNCETAREA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA
V.1. Notiunea, procedura si cazurile modificarii contractului colectiv de munca
V.2. Notiunea, procedura si cazurile suspendarii contractului colectiv de munca
V.3. Cazurile de incetare a contractului colectiv de munca
V.4. Solutionarea litigiilor in legatura cu contractele colective de munca
CAPITOLUL VI
CONCLUZII SI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
BIBLIOGRAFIE
Cuprins
CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCA
CAPITOLUL I
CONSIDERATII GENERALE. INTRODUCERE IN PROBLEMATICA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA
I.1. Scurt istoric al contractului de munca
I.1.1. Contractul de munca in general
I.1.2. Contractul colectiv de munca
I.2. Notiuni generale privind contractul colectiv de munca
I.2.1. Definirea contractului colectiv de munca
I.2.2. Terminologia de contract colectiv de munca
I.2.3. Importanta contractului colectiv de munca
I.3. Natura juridica si caracterele contractului colectiv de munca
I.4. Categorii de contracte colective de munca
I.5. Aspecte de drept comparat
CAPITOLUL II
NEGOCIEREA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA
II.1. Notiunea de negociere colectiva
II.2. Initiativa negocierii si participantii la negocierea colectiva
II.3. Reprezentantii salariatilor si asociatiilor patronale
II.4. Procedura si obligativitatea negocierii contractului colectiv de munca
CAPITOLUL III
iNCHEIEREA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA
III.1. Facultatea incheierii contractului colectiv de munca
III.2. Durata si forma contractului colectiv de munca
III.2.1. Durata contractului colectiv de munca
III.2.2. Forma si inregistrarea contractelor colective de munca
III.3. Continutul contractului colectiv de munca
CAPITOLUL IV
EXECUTAREA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA
IV.1. Interpretarea contractului colectiv de munca
IV.2. Executarea contractului colectiv de munca
IV.3. Efectele contractului colectiv de munca
IV.4. Nulitatea contractului colectiv de munca
IV.5. Influentele contractului colectiv de munca asupra contractului individual de munca
CAPITOLUL V
MODIFICAREA, SUSPENDAREA SI iNCETAREA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA
V.1. Notiunea, procedura si cazurile modificarii contractului colectiv de munca
V.2. Notiunea, procedura si cazurile suspendarii contractului colectiv de munca
V.3. Cazurile de incetare a contractului colectiv de munca
V.4. Solutionarea litigiilor in legatura cu contractele colective de munca
CAPITOLUL VI
CONCLUZII SI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Alte date

?CAPITOLUL I

CONSIDERATII GENERALE. INTRODUCERE IN PROBLEMATICA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNC?

I.1. Scurt istoric al contractului de munca

I.1.1. Contractul de munca in general

În Roma antica lucratorul sau muncitorul era privit ca o forta sau ca o putere aservita unei persoane, iar figura juridica a contractului de locatiune de servicii, creator de obligatii reciproce, a aparut intr-o perioada tarzie a dreptului roman. În dreptul roman s-a facut distinctie intre locatio operis faciendi, conductio operarum si locatiunea de lucruri. Aceste forme erau grupate in locatio conductio, al caror model a fost creat de cenzorii statului, ce incheiau afaceri in numele statului. În locatio operis, care cu timpul a facut o figura juridica cu totul distincta, conductor sau redemtor operis se obliga sa execute o lucrare pentru locator operis, avandu-se in vedere asadar rezultatul final al lucrului.

Redactorii Codului civil francez, tinand seama de caracterul pur civil al raporturilor care decurg intre patron si salariat din contractul de locatiune de servicii, au incadrat locatio operis et operarum in Codul civil, consacrandu-i cateva dispozitii din care se desprinde atentia acordata mai degraba intereselor patronului decat celor ale prestatorilor de servicii. Ulterior, simtindu-se nevoia unor reglementari distincte a contractelor de munca, s-a trecut la elaborarea unor legi separate de dreptul comun, expresia „contract de munca” impunandu-se treptat si definitiv.

Sintagma „contract de munca” era apreciata in literatura de specialitate [1 E. Cristoforeanu, „Teoria generala a contractului individual de munca”, Editura Curierul judiciar, Bucuresti 1937, p.14-15] ca fiind lipsita de precizie in comparatie cu locatia lucrarilor care se refera la ceva bine conturat. Si in Codul civil roman a fost inserata in art.1472 o dispozitie inechitabila pentru lucrator, lasat la discretia patronului sau. Prin Legea din 5 aprilie 1929, lucratorul este pus pe un plan de egalitate cu patronul, textul art.1472 fiind implicit abrogat prin art.43 din aceasta lege. Acest act normativ contine dispozitii privind aspectele incheierii contractului individual de munca. Astfel, in ce priveste conditiile de fond cerute, acestea sunt: capacitatea de a contracta, consimtamantul valabil al partii care se obliga, obiectul licit, o prestatiune de munca si o remuneratie. În ce priveste minorii sub 18 ani, legea prevedea conditii mai restrictive, fiind nevoie pentru incheierea valabila a contractului acestuia de autorizatia reprezentantului sau legal sau a persoanei care il are spre protectia si ingrijirea sa. Aceasta autorizatie nu trebuia sa fie data in scris, fiind posibila in consecinta si o autorizatie verbala ori chiar tacita. Pentru validitatea incheierii contractului era suficienta simpla exprimare a consimtamantului, viciile de consimtamant fiind aceleasi cu cele reglementate in prezent. Nu era prevazuta vreo obligatie de inregistrare a contractului de munca de catre angajator, iar in ce priveste continutul contractului s-a admis, dar nu expres, posibilitatea inserarii unei clauze de neconcurenta, dar cu conditia ca aplicabilitatea ei sa fie limitata in timp si spatiu. În plus, dar in mod analog, adica numai pe cale jurisprudentiala, s-a aratat ca este valabila inserarea unei clauze penale exigibile in caz de neexecutare a obligatiei la care se refera. În ce priveste conditiile specifice privind incheierea contractului individual de munca, Legea din 5 aprilie 1929 nu continea prevederi exprese, intrucat aceste aspecte au un caracter novator, unele dintre ele fiind introduse abia dupa 1990.

În perspectiva aderarii Romaniei la Uniunea Europeana se impune printre altele adoptarea unei legislatii uniforme inclusiv in materia dreptului muncii. Dincolo de faptul ca aceasta uniformizare este totusi limitata din punct de vedere al oportunitatii ei de ratiuni economice si sociale, consideram ca nu este suficienta simpla ratificare a tratatelor internationale (comunitare) in materie, care, potrivit art. 11 coroborat cu 20 din Constitutia Romaniei fac parte din dreptul intern, ci se impune o adaptare precum si o concretizare a acestor norme care adesea au caracter de norme cadru.

Subliniem faptul ca inca de dinainte de 1990 Romania a ratificat o serie de Conventii ale Organizatiei Internationale a Muncii, pana in prezent peste 50 de conventii O.I.M. fapt care o situeaza in randul tarilor cu un numar mediu de ratificari. Faptul ca alaturi de tara noastra si alte tari au ratificat aceleasi conventii impune o analiza a modului cum in statele respective sunt interpretate normele juridice cuprinse in conventiile internationale. Prin hotararea Parlamentului nr.8/1995 a fost constituita Comisia Parlamentului Romaniei pentru Integrare Europeana ale carei atributii sunt stabilite in art. 3. Ele sunt expresia unor deziderate a caror indeplinire tine totusi de un viitor nu foarte apropiat. Aceste atributii sunt enuntate intr-un limbaj redundant neexistand pana acum implicatii notabile in materie legislativa ale acestei comisii.

I.1.2. Contractul colectiv de munca

Ca realitate institutional-juridica, in Romania, contractul colectiv de munca a parcurs o evolutie sinuoasa. Aparitia sa – determinata de miscari sociale revendicative – se plaseaza la inceputul secolului XX, fara a exista in perioada respectiva o reglementare legala. Realitatea sociala, existenta lui in practica l-au impus legiuitorilor din acele vremuri: initial, pe cale indirecta, ca efect al procedurii de conciliere si arbitraj – instituita prin Legea conflictelor colective de munca din anul 1920 – si, ulterior, prin reglementare directa, respectiv Legea contractelor de munca din anul 1929 [2 I. T. Stefanescu, „Tratat elementar de dreptul muncii”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p.80.].

Dezvoltarea industriala de la sfarsitul sec. XIX ‚ inceputul secolului XX si, ca o consecinta, cresterea numarului salariatilor au condus la necesitatea reglementarii raporturilor dintre patroni si lucratori. Instrumentul capabil sa raspunda acestui deziderat a fost contractul colectiv de munca. Aparitia si impunerea sa sunt considerate un mare succes al miscarii muncitoresti. De retinut este ca el a fost folosit inainte de a fi legiferat, sub forma intelegerilor dintre patroni si reprezentantii sindicatelor in urma grevelor, ca mijloc de rezolvare a conflictelor de munca. De aceea, contractul colectiv de munca a fost numit un „copil al grevei” [3 Sanda Ghimpu, Alexandru Ticlea, „Dreptul muncii”, Editura All Beck, Bucuresti, 2000, p.126.].

„Conventia colectiva de munca – se mentiona in literatura de specialitate interbelica – este una dintre cele mai mari reforme sociale realizate de veacul al XIX-lea si prezinta o considerabila importanta pentru muncitori. Gratie ei, conditiile de munca nu se mai stabilesc intre un muncitor slab, izolat, ros de foame si un patron puternic. Lucratorii, in aceasta conventie, se prezinta uniti; ei reprezinta astfel o forta egala cu aceea a patronului si pot discuta cu el in conditiuni de egalitate” [4 G. Tasca, „Politica sociala a Romaniei (Legislatia muncitoreasca”, Bucuresti, 1940, p.256-257.].

În tara noastra, s-a vorbit pentru prima data de contractul colectiv de munca in anul 1909 cu ocazia prezentarii proiectului legii Orleanu asupra contractului de munca, cand s-a recunoscut importanta acestuia pentru „pacea sociala”.

Contractul colectiv a fost reglementat initial, pe cale indirecta, prin Legea conflictelor colective de munca din 1920. Acest act normativ, se arata in expunerea de motive a Legii contractelor de munca din 1929, „introducand procedura obligatorie a conciliatiunii si in unele cazuri arbitrajul obligatoriu, a impus pe cale legala, dar indirecta, regimul conventiunilor colective de munca, caci de cele mai multe ori rezultatul ca si hotararea de arbitraj, imbraca forma unui contract colectiv de munca”. Referire directa la acest contract face Legea sindicatelor profesionale din 1921, desi utilizeaza o alta terminologie. Astfel, in art. 32 se prevede ca „sindicatele profesionale de muncitori, recunoscute ca persoane juridice se vor bucura de avantajul de a incheia, fie cu patronii izolati, fie cu asociatii de patroni, invoieli colective de munca”, iar in art. 25 ca „sindicatul profesional are dreptul sa stea in justitie pentru fapte izvorate din conventiuni colective”.

Necesitatile practice au dus la intocmirea unui proiect de lege special asupra reglementarii contractului colectiv de munca in 1919, care insa nu a fost adoptat de parlament.

Chiar si nereglementat expres, contractul colectiv era tot mai frecvent folosit in practica, asa incat legiferarea sa va deveni o realitate in anul 1929, prin Legea asupra contractelor de munca. Prima Lege asupra contractelor de munca (cea din 1929), care reglementa, in afara contractului individual de munca, contractul colectiv si contractul de ucenicie, a prevazut ca acest contract este „conventia scrisa privitoare la conditiile de munca si salarizare incheiata, pe de o parte, de unul sau mai multi intreprinzatori, de grupari sau asociatii ale acestora si, pe de alta parte, de asociatiile profesionale sau gruparile de salariati” (art. 101). Aceasta definitie, cuprinzatoare, avea la baza nu numai eforturile facute de doctrina in decursul timpului, dar si practica de aproape 10 ani de cand se incheiau contracte colective de munca in tara noastra.

Adoptarea acestei legi nu a adus modificari substantiale in situatia incheierii contractelor colective pe perioada 1929-1937; a fost institutionalizata insa o stare de fapt, fiind creat cadrul juridic necesar incheierii, executarii si incetarii contractelor respective.

Instaurarea dictaturii regale la 10 februarie 1938 a avut drept consecinta, printre altele, dizolvarea sindicatelor si infiintarea breslelor, singurele competente de a incheia „conventiuni colective de munca”. Dizolvarea sindicatelor si infiintarea breslelor in anul 1938, nu a putut inlatura totusi incheierea conventiilor colective de munca. Se constata o crestere a numarului de contracte in acea perioada. Dar, legislatia muncii introdusa in timp de razboi (1941), prin specificul sau, a anihilat practic posibilitatea incheierii contractelor colective, instituindu-se arbitrajul obligatoriu al conflictelor de munca.

Un anumit recul s-a produs in privinta contractelor colective dupa adoptarea Legii regimului muncii in timp de razboi din 2 octombrie 1941. Aceasta lege nu a modificat formal regimul contractelor colective, dar, prin intensificarea arbitrajului obligatoriu, a facut ca factorii de productie sa ajunga in putine cazuri sa incheie contracte de munca. Prin aceasta lege muncitorii nu sunt reprezentati prin delegatii lor alesi ci prin delegati numiti de inspectoratul de munca. Apoi militarizarea intreprinderilor, starea de asediu si toata asprimea regimului au pus in imposibilitate pe salariati sa-si aleaga delegati si sa formuleze in comun programe de revendicari [5 „Buletinul informativ al muncii” nr.1-3/1946, p.3.].

Dupa 23 august 1944, sindicatele printre „alte avantaje”, potrivit art. 32 din Legea nr. 52/1945, se bucurau si de acela „de a incheia, fie prin patroni izolati, fie prin asociatii de patroni, contracte colective de munca”. În decembrie 1945 s-a intocmit un „contract colectiv model”, adaptabil la specificul fiecarei industrii”, care a facilitat incheierea de contracte pe termen de 6 luni, in intreprinderile din toate ramurile de productie. Legea nr. 52/1945 cu privire la sindicate a repus in drepturile sale, pentru o scurta perioada, contractul colectiv de munca. Ulterior, masurile de nationalizare au estompat insemnatatea negocierii colective a conditiilor de munca. Contractul colectiv de munca devine, in noile conditii, din ce in ce mai mult, nu doar instrumentul de reglementare a raporturilor dintre cele doua parti in procesul muncii, ci cel prin care salariatii „isi iau sarcina de a indeplini si depasi planul de productie, iar intreprinderea se obliga sa puna la dispozitia salariatilor mijloacele necesare pentru a-si duce la bun sfarsit sarcinile si sa ridice nivelul de viata al celor ce muncesc” [6 „Buletinul muncii” nr.10/1949, p.26.].

Atat Codul muncii din 1950 cat si cel din 1972 au reglementat contractul colectiv de munca in perspectiva unei duble vocatii: pe de o parte, cea principala, urmarea stabilirea angajamentelor ambelor parti privind realizarea sarcinilor economice si, pe de alta parte, cea secundara, care viza negocierea conditiilor de munca. Dat fiind insa faptul ca legislatia muncii era elaborata intr-o viziune centralizata, exhaustiva si imperativa, campul negocierii colective avea o dimensiune extrem de restransa. Practic, se poate spune ca o anumita insemnatate aveau numai contractele colective incheiate in acele unitati care dispuneau de conditii sociale proprii – camine, cantine, crese etc. Asadar, cu toate ca incheierea contractelor colective era formal obligatorie, rolul negocierii colective a conditiilor de munca pana in 1989, nu poate fi caracterizat in mod obiectiv decat ca nesemnificativ.

Codul muncii din 1950, a abrogat, printre alte acte normative si Legea asupra contractelor de munca din 5 aprilie 1929 (prin art. 139). Întreg capitolul II este consacrat contractului colectiv de munca; in art. 3 se prevedea ca prin intermediul acestuia se stabilesc angajamentele ambelor parti privind desfasurarea procesului de productie in scopul indeplinirii planului de stat si imbunatatirea conditiilor de munca. Codul muncii din 1950, definea contractul colectiv ca „o conventie care se incheie intre comitetul sindical din intreprindere ori institutie, ca reprezentant al muncitorilor si functionarilor, pe de o parte, si cei care angajeaza, pe de alta parte. Prin contractul colectiv de munca se stabilesc angajamentele ambelor parti privind: desfasurarea procesului de productie in scopul indeplinirii planului de stat‚ imbunatatirea conditiilor de munca si de trai al muncitorilor” (art. 3). Atat sub imperiul acestui cod, cat si al celui din 1972, clauzele principale ale unui real contract colectiv cele privind salariile, concediile, timpul de munca, etc., erau inlocuite cu dispozitiile legii, rolul contractului fiind acela de a mobiliza si stimula initiativa creatoare a oamenilor muncii, de a determina o atitudine inaintata a acestora fata de munca, de productie si fata de proprietatea obsteasca (art.4).

În acest sens, conform art. 76 din Codul muncii din 1972 (dispozitie abrogata expres prin Legea nr. 13/1991, fosta reglementare a contractelor colective de munca), contractul colectiv era „menit sa contribuie la organizarea superioara a muncii, la intarirea disciplinei si mobilizarea tuturor eforturilor pentru indeplinirea planului, la imbunatatirea conditiilor de munca si de viata in unitate”. Prin el se stabileau „masurile pe care colectivele oamenilor muncii si conducerea unitatii se angajeaza sa le ia in scopul utilizarii mai bune a capacitatii de productie, al cresterii productivitatii muncii, reducerii consumurilor specifice si a costurilor, precum si pentru obtinerea de economii si beneficii peste nivelul planificat, imbunatatirea calitatii produselor, cresterea eficientei activitatii economice”. Accentul era pus, asadar, pe sarcinile productive si nu pe imbunatatirea conditiilor de munca ale salariatilor.

Sub imperiul, atat a Codului muncii din 1950, cat si a celui din 1972, „incheierea contractelor colective era obligatorie; pentru mentinerea „conceptiei unitare” si asigurarea respectarii dispozitiei legii erau intocmite si utilizate contracte tip, cu clauze prestabilite.

Dupa 1990 reglementarea contractului colectiv de munca ilustreaza in modul cel mai elocvent dinamica specifica legislatiei muncii in noile conditii economico-sociale. Initial, negocierea colectiva a fost statuata prin Legea nr. 13/1991 privind contractul colectiv de munca. Dupa cinci ani de aplicare a acestei legi, in functie de schimbarile economice si de experienta acumulata de partenerii sociali, a fost adoptata o noua lege in materie, respectiv Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca. La un interval mai scurt de un an s-a adoptat Legea nr. 143/1997 pentru modificarea si completarea Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca.

Legea nr.53/2003 (Codul muncii) reglementeaza contractul colectiv de munca in titlul VIII, art.236-247.

I.2. Notiuni generale privind contractul colectiv de munca

I.2.1. Definirea contractului colectiv de munca

Contractul colectiv de munca este conventia incheiata intre patron sau organizatia patronala, pe de o parte, si salariati, reprezentati prin sindicate ori in alt mod prevazut de lege, de cealalta parte, prin care se stabilesc clauze privind conditiile de munca, salarizarea, precum si alte drepturi si obligatii ce decurg din raporturile de munca, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.130/1996 privind contractele colective de munca republicata.

Potrivit dispozitiilor Codului muncii (art.236 alin.1), contractul colectiv de munca este conventia incheiata in forma scrisa intre angajator sau organizatia patronala, de o parte, si salariati, reprezentati prin sindicate ori in alt mod prevazut de lege, de cealalta parte, prin care se stabilesc clauze privind conditiile de munca, salarizarea, precum si alte drepturi si obligatii ce decurg din raporturile de munca.

Pornind de la prevederile art. 10 alin. 1 din Legea 130/1996 opinia majoritara este ca in dreptul nostru incheierea contractelor colective de munca, indiferent de nivel, nu este obligatorie [7 Ion Traian Stefanescu, op. cit., p. 84.]. Trebuie retinut ca s-a exprimat si opinia contrara [8 Gheorghe Brehoi, „Contractele colective de munca la nivel national pentru anul 1992”, in „Dreptul” nr. 4/1992, p. 5-6.], dar aceasta nu s-a impus, in fata argumentelor de text si de drept comparat expuse de cea mai mare parte a doctrinei [9 Sanda Ghimpu, Al. Ticlea, op. cit., p. 127.].

Legea 130/1996 prevede obligativitatea doar a negocierii colective, si chiar si aceasta numai la unitatile care au mai mult de 21 de salariati, potrivit art. 3 alin. 1 din Legea 130/1996 .

Este obligatorie doar negocierea, nu si incheierea contractului colectiv. Acest lucru inseamna ca atunci cand partile ajung la un acord de vointa, contractul se incheie, in caz contrar desi are loc negocierea, fireste, contractul nu se incheie [10 C. Tufan, C. Bratu, „Negocierea si reprezentativitatea partilor la incheierea contractelor colective de munca”, in „Raporturi de munca”, nr. 8/1998, p. 62.].

Obligatia negocierii colective la nivel de unitate (dar nu si a incheierii, ca atare, a contractului colectiv de munca) reprezinta o expresie a preocuparii pentru protectia legala a salariatilor. Spre a se putea constata ca a avut loc procedura de negociere colectiva (chiar daca partile nu s-au inteles) este util sa se intocmeasca un proces-verbal (minuta etc.) [11 Ion Traian Stefanescu, op. cit., p. 89.].

Inexistenta contractului colectiv de munca la nivelul unitatii nu blocheaza activitatea din acea unitate. Exista un alt instrument pentru stabilirea drepturilor si obligatiilor partilor in procesul muncii, si anume contractul individual de munca [12 Sanda Ghimpu, Al. Ticlea, op. cit, p. 128.].

Fireste ca si in unitatile cu mai putin de 21 de salariati, se poate totusi negocia contractul colectiv daca angajatorul si salariatii sunt de acord. În caz contrar, contractele individuale de munca se vor conforma sau vor fi la un nivel mai inalt, prin clauzele lor fata de drepturile prevazute de contractele colective de la nivelele superioare [13 Ion Traian Stefanescu, op. cit., p. 89.].

Pornindu-se de la definitia art. 1 alin. 3 din Legea 130/1996 care vorbeste de persoana juridica, rezulta ca dispozitiile privind obligativitatea negocierilor colective nu sunt aplicabile in situatia angajatorilor de persoane fizice [14 Gh. Badica, „Negocierea colectiva obligatorie”, in „Raporturi de munca”, nr. 2/1999, p. 33.]. În consecinta, fata de salariatii angajatorilor persoane fizice, contractele colective de munca la nivel national si /sau de ramura nu sunt obligatorii (nu produc efecte). Nimic nu se opune insa ca si patronul (angajatorul) persoana fizica sa incheie cu salariatii sai un contract colectiv de munca (fara a-i reveni, insa, juridic, obligatia de a negocia). În acest caz contractele colective de la nivelele superioare, devin obligatorii [15 Ion Traian Stefanescu, op. cit., p. 90.].