Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins
Capitolul I. CONSIDERATII GENERALE PRIVIND PROBELE
iN PROCESUL CIVIL ............

4
1.1. Definirea notiunii de proba si clasificarea probelor ......
4
1.2. Subiectul, obiectul si sarcina probei ....
20
1.2.1. Subiectul probei .........
20
1.2.2. Obiectul probei ..........
21
1.2.3. Sarcina probei ............
24
1.3. Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea
si aprecierea probelor ..

27
1.3.1. Conditii procedurale de admisibilitate a probelor ..............
27
1.3.2. Reguli comune de administrare si apreciere a probelor ...
29
1.4. Conventii asupra probelor .........
35


Capitolul II. ASPECTE GENERALE PRIVIND EXPERTIZA
JUDICIARA iN PROCESUL CIVIL .

39
2.1. Definirea notiunii de proba prin rapoartele de expertiza. Sediul materiei ..

39
2.2. Rolul expertilor in procesul efectuarii expertizei ............
45
2.2.1. Notiunea de expert judiciar .....
45
2.2.2. incuviintarea sau ordonarea din oficiu a expertizei ...........
47
2.2.3. Numirea si inlocuirea expertului ............
48
2.2.4. Incompatibilitatea si recuzarea expertilor ............
50


2.3. Admisibilitatea expertizei ...........
54
2.4. Administrarea expertizei .............
57
2.4.1. Consideratii generale
57
2.4.2. Organizarea expertizei .............
58
2.5. Forta probanta a raportului de expertiza ............
63
2.5.1. Raportul de expertiza
63
2.5.2. Caile de indreptare folosite in cazul expertizelor neclare, incomplete sau inexacte ..........

67
2.5.3. Forta probanta a raportului de expertiza .............
71
2.6. Aprecierea probei prin rapoartele de expertiza
74


Capitolul III. LOCUL EXPERTIZEI JUDICIARE iN CADRUL SISTEMULUI PROBATORIU DE DREPT PROCESUAL CIVIL ........

76


BIBLIOGRAFIE ...
79

Alte date

?

Capitolul I

Consideratii generale

privind probele in procesul civil

1.1. Definirea notiunii de proba si clasificarea probelor

Realizarea justitiei in statul de drept nu se poate infaptui fara un sistem probator corespunzator, care sa asigure aflarea adevarului in cauzele supuse judecatii, sistem realizat prin ansamblul mijloacelor de dovada. [1 Florea Magureanu, Înscrisurile – mijloace de proba in procesul civil, Ed. All, Bucuresti, 1998, p.11.] Probele constituie un factor important in opera de distribuire a justitiei, intrucat fara probe, hotararea judecatoreasca este practic imposibila. Numai administrand corect si in totalitate probele, judecatorul poate sa cunoasca raporturile reale dintre parti, faptele care au generat conflictul dintre acestea si apoi, pe baza probelor administrate sa aplice corect legea in cazul cercetat. [2 Florea Magureanu, Drept procesual civil, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, p.249.] Cuvantul proba provine de la latinescul „probatio”, care la randul sau provine de la „probus”.

Probele sunt deci mijloacele juridice care servesc la realizarea drepturilor subiective civile, indeosebi impotriva celor care le nesocotesc sau care le contesta. [3 A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Universitatea Bucuresti, 1975, p.591.] În literatura de specialitate s-a aratat ca probele sunt mijloace care asigura realizarea dreptului, intrucat constituie elemente de cunoastere prin intermediul carora instanta afla adevarul, fiecare imprejurare noua reprezentand un element prin care se realizeaza procesul de cunoastere, de apropiere treptata de adevar, pana la dezvaluirea sa completa. Codul civil si Codul de procedura civila folosesc cuvantul „dovada” in loc de proba, ultimul fiind mai des intalnit in literatura de specialitate si in practica.

În literatura de specialitate, notiunii de proba i se dau mai multe intelesuri.

În sens larg, prin proba se intelege actiunea de stabilire a existentei sau inexistentei unui anumit fapt, adica operatiunea de prezentare in justitie a mijloacelor de convingere prin care se stabileste existenta acelui fapt. În acest sens vorbeste si art.1169 din Codul civil: „cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”.

Aceasta actiune se exprima prin „a proba”, „a dovedi”, „a face dovada” sau prin substantivul „probatiune” care se gaseste chiar in titlul capitolului al XI-lea din titlul III al Codului civil: „Despre probatiunea obligatiilor si a platii”.

Prin proba, in sens larg se mai intelege mijlocul legal prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, adica toate mijloacele de convingere admise de lege: inscrisurile, declaratiile martorilor, marturisirea unei parti, expertiza, cercetarea la fata locului, probele materiale, prezumtiile.

Rezultatul la care s-a ajuns prin folosirea mijloacelor de proba, masura in care acestea au reusit sa formeze convingerea judecatorului despre existenta sau inexistenta faptului pretins [4 Idem est non esse et non probari – a nu fi sau a nu fi probat este tot una, adica nu exista ceea ce nu este probat (Ion Deleanu, Tratat de procedura civila, vol. I, Ed. Servo-Sat, Arad, 2000, p.426).] reprezinta tot o acceptiune in sens larg a notiunii de proba. Se spune [5 A. Ionascu, Probele in procesul civil, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1969, p.20; Florea Magureanu, op.cit., p.235.], de exemplu, ca proba este completa sau incompleta, suficienta sau insuficienta, convingatoare sau neconvingatoare. În ce priveste indicarea masurii in care un mijloc de proba poate fi convingator se intrebuinteaza expresiile de putere sau forta probanta ori probatorie.

În sens restrans, prin notiunea de proba intelegem, pe de o parte, mijlocul legal prin intermediul caruia se stabileste in justitie existenta unui fapt juridic (inscris, declaratie, marturisire, expertiza), iar pe de alta parte, faptul probator, adica un fapt material care o data dovedit printr-un mijloc de proba este folosit la randul sau, pentru a dovedi un alt fapt determinant in rezolvarea unei cauze. Din acest punct de vedere [6 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983, p.337.] faptele sunt de doua categorii:

1. fapte care trebuiesc dovedite, denumite si fapte principale (facta probanda sau res probantae), care constituie insusi obiectul probatiunii. Exemple in acest sens sunt: incheierea unui contract, stramutarea hotarului intre doua proprietati;

2. fapte probatorii (facta probantia sau res probantes), adica acele fapte care nu constituie insusi raportul litigios, dar care sunt folosite pentru a se ajunge la stabilirea existentei sau inexistentei raportului dedus judecatii.

În doctrina civilista, in termeni de dictionar, proba ar fi orice mijloc de convingere admis de lege care poate servi pentru a demonstra in fata unei instante de judecata sau a altui organ jurisdictional existenta ori inexistenta unui fapt juridic, precum si a oricaror alte situatii si imprejurari referitoare la raporturile juridice dintre parti. [7 Ion Deleanu, op.cit., p.426.] În mod obisnuit, insa, notiunea de proba este folosita in sensul de mijloc de proba (sens intalnit si in Codul de procedura civila, Titlul al III-lea, Capitolul III, Sectiunea a III-a, care se refera la „Administrarea dovezilor”) precum inscrisuri, martori, prezumtii, marturisirea uneia din parti, expertiza, cercetarea la fata locului. [8 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. II, Editura National, Bucuresti, 1997, p.147.]

În concluzie, proba poate fi definita ca fiind mijlocul juridic de stabilire a existentei dreptului subiectiv si a obligatiilor civile, operatiunea de prezentare in fata justitiei a mijloacelor de proba, precum si rezultatul obtinut prin folosirea diferitelor mijloace de proba in aflarea adevarului, in pricina dedusa judecatii.

Printre mijloacele de proba enumerate de art.1170 Cod civil, alaturi de martori, prezumtii si marturisirea unei parti, este mentionat juramantul [9 Proba prin juramant a fost inlaturata din sistemul probator prin abrogarea art.1207-1222 Cod civil, prin Decretul nr.205/1950.] si dovada prin inscrisuri, iar art.172-185 Cod de procedura civila prevad normele dupa care se administreaza proba prin inscrisuri.

Deosebirile dintre proba judiciara si proba in general

Probele nu reprezinta o categorie exclusiv juridica. Ele se intalnesc si in alte domenii ale vietii sociale sau in domeniul cercetarii stiintifice. [10 Ioan Les, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, p.426.] Proba judiciara si proba din alte domenii (istorie, alte stiinte sociale, stiinte ale naturii etc.) se aseamana prin aceea ca ambele urmaresc un scop comun: descoperirea adevarului obiectiv. Dar intre aceste doua categorii de probe exista insa deosebiri fundamentale ce decurg din indatorirea impusa judecatorului de a stabili, dupa anumite norme legale, adevarul obiectiv cu privire la imprejurari din trecut, rascolite de un litigiu actual, si de a curma in mod obligatoriu litigiul respectiv printr-o hotarare judecatoreasca care, in faza finala a procesului, este definitiva.

Istoricul – care cerceteaza si el trecutul – omul de stiinta in general si orice persoana care cauta adevarul, au libertatea deplina de a cerceta o problema, oricat timp, indiferent de imprejurarea daca ajung sau nu la un rezultat, iar cand ajung la un rezultat, acesta poate fi oricand corectat, completat sau revizuit, de acelasi cercetator sau de oricare altul. Dimpotriva, judecatorul are indatorirea legala, dictata de imperativul asigurarii ordinii de drept de a solutiona litigiul cu care este sesizat, fara a avea posibilitatea de a nu se pronunta. Totodata judecatorul trebuie sa solutioneze litigiul intr-un timp limitat – care depinde de termenele de judecata pe care le poate acorda potrivit legii in cursul desfasurarii procesului –, ceea ce il obliga sa stabileasca, in acelasi timp limitat, si adevarul obiectiv cu privire la faptele din trecut care fac obiectul litigiului.

În domeniul stiintelor, ca si in orice alte domenii de cercetare, exista o deplina libertate in ce priveste obiectul cercetarii si intinderea acestuia, mijloacele de convingere folosite, persoanele care cauta si procura aceste mijloace, precum si in ce priveste persoanele care ajung la solutionarea problemei cercetate. În probatiunea judiciara, dimpotriva, toate aceste chestiuni sunt reglementate de lege. [11 A. Ionascu, op.cit., p.20.]

Deosebirile dintre proba judiciara si proba in general arata ca partile si judecatorul trebuie sa acorde probatiunii cea mai mare importanta, caci a stabili adevarul obiectiv cu caracter definitiv, intr-un timp limitat si in cadrul unei reglementari legale a admisibilitatii si administrarii probelor este o sarcina anevoioasa si de mare raspundere, cu consecinte, de cele mai multe ori iremediabile, in ce priveste drepturile partilor.

Proba poate fi privita atat din punct de vedere al instantei cat si al partilor litigante. Din punctul de vedere al instantei probele sunt un mijloc pentru a ajunge la realizarea functiei jurisdictionale: stabilirea adevarului in cauzele supuse judecatii. Aceasta deoarece, asa cum sublinia un reputat procedurist italian „nu poate exista justitie daca aceasta nu este fondata pe adevarul faptelor la care se refera”. [12 E.T. Liebman, Manual de Derecho Procesal Civil, Ediciones Juridica Europa-America, Bueno Aires, 1980, p.274, citat de Ioan Les, Tratat ..., op.cit., p.427.]

Din punct de vedere al partilor, probele sunt mijloace folosite pentru a convinge judecatorul asupra existentei sau inexistentei unor fapte relevante in procesul civil. De aceea, s-a afirmat ca proba este, din punct de vedere al partilor, „o modalitate destinata a forma convingerea magistratului”. [13 E.J. Couture, Fundamentos del Derecho Procesal Civil, ed. a III-a, Ed. Depalma, Buenos Aires, 1981, p.218, citat de Ioan Les, Tratat ..., op.cit., p.428.] Iar convingerea magistratului depinde in mare masura de activitatea probatorie a partilor litigante. Tocmai aceasta imprejurare l-a determinat pe cunoscutul procedurist uruguaian Eduardo J. Couture sa afirme ca proba civila este „mai mult decat o metoda stiintifica de cercetare”, ea se aseamana cu proba matematica, „fiind o operatie de verificare a exactitatii sau falsitatii altei operatiuni anterioare”.

Importanta probelor in procesul civil

Probele au o importanta hotaratoare in procesul civil, ca si in general in viata juridica. Prin intermediul probelor partile stabilesc in fata instantelor judecatoresti faptele din care izvorasc drepturile ce le sunt contestate si din realitatea carora judecatorii desprind apoi existenta drepturilor in litigiu. În lipsa de probe drepturile subiective nu pot fi valorificate, daca cei care au obligatia negativa de a nu le incalca sau obligatia pozitiva de a savarsi faptele prin care ele se realizeaza, nu-si executa obligatiile ce le revin. Probele sunt astfel mijloacele prin care se asigura realizarea drepturilor impotriva celor care le nesocotesc. [14 A. Ionascu, op.cit., p.5.]

În literatura franceza se arata ca „existenta obiectiva a unui drept nu este indestulatoare. Pentru ca dreptul sa fie recunoscut, el trebuie sa capete o existenta subiectiva si in mintea celui care il recunoaste. [15 Rene Demogue, Les notions fondamentales du droit privé. Essai critique, p.542.] Aubry si Rau, care au construit teoria clasica a probelor, spuneau ca a dovedi inseamna a supune judecatorului elemente de convingere de natura sa justifice adevarul unui fapt pe care una dintre parti il afirma, iar cealalta il neaga”. [16 C. Aubry et G. Rau, Cours de droit civil français, editia a 5-a, p.749.]

Nu este de conceput constatarea existentei unor drepturi daca nu este posibil ca ele sa fie dovedite. De aceea, daca nu ar exista probele, nici partea din proces care invoca incalcarea dreptului sau nu ar putea face sa se constate dreptul respectiv, iar judecatorul pentru a-si indeplini sarcina de a infaptui justitia, nu ar putea sa confirme ca adevarate faptele care au dat nastere drepturilor pretinse.

Importanta probelor poate fi analizata sub mai multe aspecte:

1. Probele judiciare prezinta importanta datorita legaturii dintre acestea cu temeinicia si legalitatea hotararii ce urmeaza a se pronunta in pricina dedusa judecatii. Într-adevar nu poate fi temeinica decat hotararea care se sprijina pe probe, care trebuie sa fie suficiente pentru a forma convingerea judecatorului si nu in ultimul rand veridice. De cele mai multe ori, prin exercitarea cailor de atac, se constata ca netemeinicia hotararilor judecatoresti rezulta din insuficienta probelor, ori din gresita apreciere a valorii acestora, atunci cand probele administrate nu sunt concludente si, ca urmare, nu permit sa se traga concluzii juste.

Pentru a-si sustine afirmatiile (pretentiile si apararile), partile din proces si instanta de judecata in virtutea rolului sau activ, trebuie sa faca eforturi, sa adune suficient material probator pentru stabilirea unor date reale, obiective si suficiente pentru lamurirea situatiei de fapt. În urma administrarii acestora instanta este obligata sa retina concluziile care se impun. În acest sens instanta trebuie sa urmareasca respectarea tuturor principiilor procesului civil: legalitatea, aflarea adevarului, continuitatea, nemijlocirea, publicitatea, contradictorialitatea si nu in ultimul rand, rolul activ al judecatorului.

2. O importanta deosebita o prezinta probele nu numai pentru stiinta dreptului, ci acestea folosesc si altor stiinte, in special celor care au ca obiect lucruri, fapte si imprejurari trecute. Numai prin intermediul probelor, al mijloacelor de dovada se poate ajunge de la urmele lasate de realitatea acelor fapte, lucruri, imprejurari, probele urmarind descoperirea si reconstituirea trecutului, judecatorul, ca si istoricul, cautand urme lasate de fapte, lucruri si fiinte din trecut pentru a reconstitui trecutul si a restabili adevarul in cauza cercetata.

3. Probele au jucat un rol important in toate oranduirile sociale, valoarea lor fiind din pacate apreciata uneori in functie de oranduirea sociala, dandu-li-se un caracter de clasa. Uneori probele aveau un caracter religios (in sclavagism si feudalism), alteori erau formale folosind puterii statului centralizat (la sfarsitul feudalismului). De exemplu, forta probanta a marturiei era data de clasa sociala din care facea parte martorul, ori mai tarziu, marturisirea si juramantul erau probe prin care era solutionat orice proces.

Prin modificarile aduse Codului de procedura civila, probele nu mai au o valoare si o ierarhie dinainte stabilita, judecatorul fiind liber sa le aprecieze valoarea si sa le interpreteze sensul potrivit convingerii sale intime, toate probele avand aceeasi putere doveditoare. [17 A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil in RPR, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1957, p.175; V.M. Ciobanu, op.cit., p.265.]

4. Rolul educativ al procesului. Justitia are un important rol educativ, in primul rand prin increderea cetatenilor ca hotararile pronuntate de justitie constituie numai adevarul si ca aceste hotarari se sprijina pe dovezi temeinice care nu pot fi combatute si prin aceasta crescand rolul probelor in solutionarea pricinilor cu care instantele sunt sesizate. Numai bazandu-se pe un sistem probator bine pus la punct, instantele judecatoresti pot pronunta hotarari conforme cu realitatea, care sa serveasca la apararea drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor, sa reziste controlului judiciar al instantelor superioare, cat si celui al opiniei publice. [18 Fl. Magureanu, Înscrisurile ..., op.cit., p.16-17.]

Scurt istoric al probelor

Izvoarele cele mai vechi, care amintesc despre mijloacele de proba, dateaza cu mult inaintea erei noastre. Asa de exemplu, in legea asiriana, existau doua sisteme de proba: probele legale si probele materiale. [19 A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op.cit., p.174.]

Cel mai bine conservate si pastrate sunt insa datele ce provin din dreptul roman. În procedura in judicio (inaintea judecatorului) s-a fixat principiul potrivit caruia cine face o afirmatie in fata instantei trebuie sa o dovedeasca (ei incumbit probatio qui dicit, non ei qui negat); la randul sau paratul trebuie sa-si sustina cu probe apararile fata de pretentiile si exceptiile reclamantului precum si exceptiile ridicate (reus in excipiendo fit actor).

Probele cele mai cunoscute in aceasta perioada erau: actele, martorii si prezumtiile, insa nu aveau o forma precisa si nu existau reguli bine stabilite cu privire la diferitele mijloace de dovada. Sub aspectul fortei probante se deosebeau probe evidentissimae, manifestae si altele cu valoare mai mica.

Cicero impartea probele in doua categorii si anume: naturale si artificiale. Cele mai cunoscute erau proba cu martori, proba scrisa, juramantul, marturisirea si prezumtiile.