Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins
INTRODUCERE 2
CAPITOLUL 1: Delincven?a juvenil? 3
1.1. No?iunea de delincven?? juvenil? 3
1.2. Teorii ?i modele etiologice ale delincven?ei juvenile 11
1.3. Caracterizarea sociologic? a delincventului adolescent 16
1.4. Etiologia delincven?ei juvenile ?n Rom?nia 18
CAPITOLUL 2: Socializarea in familie si delincventa juvenila 21
2.1. Caracteristicile socializarii in copilarie si adolescenta 21
2.2. Socializarea in familie; Functii 29
2.1.1. Tipuri de familie 29
2.1.2. Tipul de disciplina parentala 37
CAPITOLUL 3: Migratia in secolul XXI 42
3.1. Prevenirea urmarilor negative ale migratiei parintilor 42
3.2. Asistenta psihologica a copilului 49
CAPITOLUL 4: Studiu privind efectele migratiei parintilor asupra copiilor 57
4.1. Scopul, obiectivele si ipotezele cercetarii 57
4.2. Metodologia cercetarii 57
4.3. Rezultatele cercet?rii ?i interpretarea 58
CONCLUZII SI PROPUNERI 73
BIBLIOGRAFIE 77

Alte date

Din punct de vedere etimologic, conceptul de „delincventa juvenila” provine din doua termene de origine latina, respectiv: „delinquo - delinquere” inseamna „a gresi” (in mod neintentionat), „a scapa din vedere(„delictum” insemna, in primul rand, greseala) – in limba franceza „delinquance” – si „juvenis - juvenilis” inseamna „tineresc”, „adolescentin” (in limba franceza „juvenile”). De aici, putem formula o definitie prealabila, pur nominala, in care „delincventa juvenila” ar desemna o greseala a tanarului, a adolescentului sau o fapta ilicita a minorului.

În anumite limbi, cum sunt italiana, germana si, chiar franceza, conceptul de „delincventa juvenila” este sinonim cu notiunea de „criminalitate juvenila” (spre exemplu criminalita giovanile, criminalité juvenile, jugendkriminalität), desi in limba franceza exista termenul de „deliquance juvenile”. Cu toate acestea, la origine, si anume in limba latina, aceste cuvinte aveau intelesuri diferite. Dupa cum am precizat deja anterior, termenul „delincventa” provine din latinescul „delinquere” si insemna „a gresi”, „a scapa din vedere”, in timp ce termenul „crima”, precizat si el la inceputul acestei lucrari, provine din latinescul „crimen” si insemna „acuzare”, „imputare”. Interesant este ca in literatura anglo-saxona de specialitate, cu precadere in cea nord-americana, termenul de „delincventa” a pastrat semnificatia sa originara (delinquency), care nu se confunda care nu se confunda cu sfera si continutul notiunii de „criminalitate” (criminality) [2 Idem].

În ceea ce priveste definirea conceptului de „delincventa juvenila”, exista o mare diversitate a definitiilor date acestei notiuni, de la conceperea ei ca o forma de „devianta”(din punctul de vedere al sociologului) sau „abatere de la normele penale” (din perspectiva juristului) si pana la definirea ei ca o forma de „inadaptare sociala” ori „tulburare comportamentala”(in concordanta cu evaluarile psihologilor sau psihiatrilor). Absenta unei definitii unitare si unanim acceptate constituie o sursa de confuzii care pot distorsiona constatarile, investigatiile sociologice si criminologice in acest domeniu [3 F. Grecu, S.M. Radulescu, Delincventa juvenila in societatea contemporana. Studiu comparativ intre Statele Unite si Romania, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003, p. 25 ].

Dovada ambiguitatilor si confuziilor asociate conceptului de „delincventa juvenila” este ca la primul Congres al Natiunilor Unite pentru Preventia Criminalitatii si Tratamentul Delincventilor (1955) participantii au recunoscut ca este imposibil sa se ajunga la o definitie lipsita de echivoc a termenului de „delincventa” ca atare. În acest sens exista trei tipuri de interpretari:

a. juridica, in sensul strict al termenului – minorul sau tanarul are responsabilitate penala, incepand de la o anumita varsta;

b. formulata in termeni de „inadaptare sociala” – minorii sau tinerii se confrunta cu o serie de dificultati de adaptare psihica si sociala;

c. exprimata in functie de amenintarile la adresa minorilor – acestia pot fi supusi unor rele tratamente sau abuzati sexual in interiorul sau in afara familiei [4 Ibidem, p.25-26].

Începand cu deceniile 6 si 7 ale secolului trecut, conceptia juridica s-a impus ca interpretare dominanta a delincventei juvenile, fapt recunoscut si de cel de-al saselea Congres al Natiunilor Unite pentru Preventia Criminalitatii si Tratamentul Delincventilor din anul 1980, unde notiunea de „delincvent juvenil” a fost considerata ca „produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viata al individului” [5 Ibidem, p.26].

Conceptul de „delincventa” nu este sinonim si deci nu se confunda cu notiunea de „devianta”, deoarece sfera conceptului de „devianta” este mai larga si cuprinde ca forma particulara notiunea de „delincventa”. Astfel, devianta consta in „orice act, conduita sau manifestare care violeaza normele scrise sau nescrise ale societatii ori ale unui grup social particular”. Devianta este un tip de comportament care se opune celui conventional, cuprinzand pe langa incalcarile legii, si „orice deviere” de conduita care nu are un caracter patologic constatat medical si reprezinta o abatere de la normele sociale, fiind perceputa ca atare de membrii societatii [6 I. Pitulescu, op. cit., p. 46].

Termenul „devianta” este preluat din limba engleza, in care „deviance” are intelesul de abatere de la normele acceptate. Originea termenului „devianta” provine din limba latina, de la verbul „deviare”, care inseamna „abatere de la drum” („via” – cale, drum). În unele lucrari de referinta din domeniul sociologiei se da o extensie excesiva acestui termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la asteptarile unui grup sau ale unei colectivitati complexe, considerandu-se in mod nejustificat ca aceste asteptari sunt echivalente cu normele sociale scrise sau nescrise existente in societate. Unul dintre cei mai cunoscuti reprezentanti ai logicii, G. H. von Wright, arata ca termenul de „norma” este sinonim cu „model”, „standard”, „reglementare”, „regula” si „lege”, dar in nici un caz cu „asteptare”. În viata sociala, normele scrise sau nescrise prescriu o anumita conduita, asociind totdeauna incalcarea lor cu un anumit tip de sanctiune (morala sau legala), impusa prin reactia sociala care ocroteste valorile general acceptate de un grup social relativ stabil si de durata [7 Ibidem, p. 47].

Devianta are un caracter relativ, realitate data de faptul ca un act va fi condamnat numai daca este pus intr-o anumita situatie si nu va fi condamnat in alta situatie, iar in multe imprejurari acel act va fi sau nu deviant in functie de statutul sau rolul autorului. De exemplu, un tanar care ucide savarseste un act deosebit de reprobat de societate, o crima extrem de grava, in schimb, acelasi tanar, aflat pe front, poate ucide mai multi adversari, fara ca actele sale sa fie incriminate, ci din contra, ele putand fi chiar elogiate sau recompensate. De asemenea, devianta va depinde de contextul normativ in care apare, adica ceea ce este condamnat in sanul unei culturi sau intr-o anumita epoca, este tolerat in alt mediu sau in alta perioada de timp.

Pe baza constatarilor facute in urma investigatiilor efectuate in randul societatii, in general, si, in randurile minorilor si tinerilor, in special, putem concluziona ca devianta se manifesta intr-una din urmatoarele forme de comportament individual sau de grup:

- devianta morala, care se manifesta sub forma uneia sau mai multor incalcari (abateri) ale normelor morale acceptate de o anumita colectivitate, de la normele societatii globale pana la regulile deontologice ale unei anumite profesii; aici intra persoanele care comit fapte imorale, fara caracter penal, datorita pericolului social redus (se incadreaza si categoria minorilor „in pericol moral”);

- devianta functionala, consta in abateri de la normele si standardele de specialitate (tehnice) ale exercitarii unei anumite ocupatii sau profesii; este vorba de normele de competenta, adica norme tehnice, acest tip constand in abateri disciplinare sau in manifestari de incompetenta sau incapacitate in exercitarea unei profesii;

- devianta penala cuprinde toate faptele prevazute de legea penala savarsite, chiar daca au fost comise in imprejurari care constituie cauze justificative, cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau cauze care inlatura raspunderea penala a faptuitorilor; se incadreaza in aceasta categorie:

? criminalitatea adultilor (persoane care au depasit varsta minoritatii civile si care au savarsit fapte penale, in speta „infractorii”)

? delincventa juvenila (minorii intre 14 si 18 ani care au savarsit cu discernamant fapte penale, in speta „delincventi minori”);

? devianta minorilor cu tulburari de comportament, alcatuita din totalitatea faptelor savarsite de minori, care din cauza varstei sau a lipsei de discernamant, nu raspund penal, fata de ei luandu-se masuri de ocrotire;

? devianta alienatilor mintal cuprinde totalitatea faptelor prevazute de legea penala savarsite de catre persoane iresponsabile datorita unei stari patologice care le afecteaza grav discernamantul; aceste persoane nu sunt infractori, deoarece fapta lor este comisa fara vinovatie [8 Ibidem, p. 54-55].

La toate acest forme de devianta pot fi adaugate si diferite variante de abateri contraventionale, acolo unde acest gen de fapte a fost dezincriminat, cum este si cazul tarii noastre, unde acest tip de abateri au fost transferate in domeniul dreptului administrativ. Ne gandim in primul rand la abaterile de la regulile privind circulatia pe drumurile publice, care datorita frecventei comiterii lor si a urmarilor deosebit de grave pe care le au, ne determina sa le consideram o forma distincta de devianta, si anume „devianta rutiera”, cu toate aspectele sale penale si contraventionale [9 Ibidem, p. 55].

În scopul precizarii continutului si sensului conduitelor minorilor si tinerilor, unii sociologi propun distinctia dintre „predelincventa” si „delincventa juvenila”. Unii autori sustin ca „predelincventa juvenila reprezinta ansamblul acelor conduite deviante ale tinerilor, care fara a avea un continut nociv ca atare, pot determina in anumite conditii, comiterea unor acte antisociale”. În acest caz notiunea de „predelincventa” poate avea un caracter operational, numai in masura in care se tine cont de faptul ca manifestarile adolescentine deviante pot intra doar in anumite circumstante in conflict cu legea penala [10 F. Grecu, S.M. Radulescu, op. cit., p. 37-38].

Nu exista insa o relatie cauzala directa intre actele deviante si cele cu caracter delincvent. „Devianta morala nu este totuna cu delincventa, dupa cum nu exista argumente pertinente pentru a califica actele deviante comise de adolescenti drept un preludiu al unui potential comportament infractional. A proceda astfel inseamna a pune in dependenta de norma penala orice conduita devianta a adolescentului si a considera ca structurile morale ale acestuia sunt identice cu cele ale adultului, ceea ce nu este nici pertinent, nici adevarat” [11 S. M. Radulescu, D. Banciu, Introducere in sociologia delincventei juvenile, Editura Medicala, Bucuresti, 1990, p. 39].

Alti autori afirma ca termenul de „predelincventa” desemneaza in mod nediferentiat fie situatia minorului care, desi a comis o fapta prevazuta de legea penala, nu raspunde penal din cauza varstei, fie situatia minorului care are un comportament imoral, fara ca faptele savarsite sa fie prevazute de legea penala. Astfel, se prezuma ca minorul respectiv este un delincvent potential, prin aceasta etichetandu-se anticipat o conduita ca fiind premonitorie pentru un comportament infractional viitor, ceea ce, in opinia autorilor, este impropriu si nu reflecta o analiza conceptuala corecta. De aceea in unele legislatii cu caracter de ocrotire, cum este cea din tara noastra sau din Franta, minorii aflati in aceasta situatie sunt incadrati in categoria „copiilor in pericol” de a comite fapte penale datorita conditiilor necorespunzatoare de mediu social si unei ambiante imorale care favorizeaza sau pot induce comportamente deviante. În baza acestor observatii, acesti autori, incadreaza in conceptul de „delincventa” numai faptele care intrunesc elementele constitutive ale unei infractiuni, fara nici o derogare. Prin etichetarea ca „predelincvent” a minorilor „aflati in pericol” creeaza posibilitatea ca acestia sa se identifice cu statutul de delincvent potential si sa se comporte in viitor ca un adevarat infractor [12 I. Pitulescu, op.cit., p. 46].

În definirea delincventei juvenile, un rol important revine varstei cronologice, care separa, de fapt, criminalitatea adultilor de delincventa minorilor si tinerilor. În multe tari, limita de varsta de la care un minor sau un tanar inceteaza a mai fi considerat delincvent, pentru a fi definit ca infractor adult este varsta de 18 ani. În statele Unite ale Americii, in majoritatea statelor, un minor poate fi judecat ca un adult incepand cu varsta de 18 ani, iar in celelalte state, limita de varsta poate cobori pana la 16 ani. În tarile europene, varsta de la care unui minor i se aplica aceeasi pedeapsa ca unui adult variaza intre anumite limite. Astfel, in Olanda, minorii care au varsta de 12 ani pot fi deja sanctionati in cadrul unui regim juridic special, iar in Belgia, varsta responsabilitatii penale este de 18 ani. În Germania, tinerii care au varsta de 20 de ani sunt judecati de tribunale speciale pentru tineri. În tarile scandinave, spre deosebire, minorii de 15 ani sunt judecati in tribunale pentru adulti, iar in Anglia, varsta este de 18 ani. În alte tari au fost efectuate „experimente” specifice in acest domeniu. De exemplu, in Norvegia, in anul 1987, varsta responsabilitatii penale a fost ridicata de la 14 la 15 ani, iar in Austria, in anul 1989, au fost dezincriminate delictele cu caracter minor, comise de tineri cu varsta intre 14 si 15 ani [13 F. Grecu, S.M. Radulescu, op. cit., p. 28].

În Romania, limita de varsta de la care un minor raspunde penal este 16 ani (conform art. 113 C. pen.). Asadar, minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal, iar cel care are varsta intre 14 si 16 ani, raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant. De la varsta de 16 ani in sus se apreciaza ca tanarul are discernamant, deci poate raspunde penal pentru actele savarsite, potrivit legii [14 Ibidem].

Toate aceste limite de varsta sunt insa arbitrare si relative, modificandu-se de la un sistem la altul, in functie de modul in care legiutorul defineste procesul de maturizare si il asociaza varstei cronologice, varsta care nu reprezinta, insa, un criteriu din punct de vedere stiintific. Variatia varstelor cronologice in diferitele legislatii face dificila definirea delincventei doar dintr-o perspectiva exclusiv juridica. Nu exista, in acest sens, principii juridice similare si nici limite de varsta uniforme [15 Ibidem, p. 30].

Din acest punct de vedere, nici macar Organizatia Natiunilor Unite nu a putut stabili o varsta a „minoritatii” care sa aiba validitate penala, apreciind fie ca notiunea de „tanar” include toate persoanele aflate sub 25 de ani, fie ca notiunea de „copil” trebuie inteleasa orice fiinta umana care are varsta situata sub 18 ani [16 Ibidem].

Dincolo de diversitatea lor culturala, variatiile sistemelor de justitie pentru tineri prezinta avantajul stiintific ca ofera posibilitatea unei evaluari comparative a diferitelor reactii sociale si penale fata de delincventa juvenila, unele reactii fiind mai blande in anumite tari si mai severe in altele.

Fata de variatiile legislatiilor penale din diferite tari, intre care se observa asemanari, dar si deosebiri, in ceea ce priveste limita de varsta de la care un minor inceteaza a mai fi considerat delincvent, incepand sa raspunda penal, in literatura de specialitate din tara noastra, dar si in cea din strainatate, s-a ridicat problema categoriei de persoane definite prin termenul de „juvenil”.

Astfel, s-au conturat doua conceptii contradictorii. Unii autori [17 I. Pitulescu, op. cit., p. 55-56] au inclus in categoria delincventilor juvenili numai minorii de pana la 18 ani care au savarsit incalcari de la normele sociale sanctionate juridic, iar alti autori [18 G. Basilide, C. Bulai, I. Cornescu, Unele cauze ale manifestarilor infractionale in randul minorilor si prevenirea acestora, in Revista Romana de Drept nr.11/1971, p. 32] considera ca in sfera notiunii de „delincventa juvenila” sunt cuprinse nu numai faptele savarsite de minori, ci si cele savarsite de „tinerii adulti”, adica de grupa de varsta intre 18 si 25 de ani.

Dupa sustinatorii primei conceptii, extinderea adjectivului „juvenil” la grupe de varsta care au depasit pragul minoritatii este excesiva si nejustificata. În primul rand, nu s-a ajuns la un consens in ceea ce priveste limita superioara a grupei de varsta numita „a tinerilor adulti”. Unii cercetatori se refera la grupa de varsta 19-21 ani, altii o extind pana la varsta de 23 sau 25 de ani. Argumentul invocat pentru includerea faptelor savarsite de acesti tineri in conceptul de „delincventa juvenila” nu mai este de natura strict psihologica sau psihosociala. Desi luarea in considerare a unor asemenea motive poate sa para nejustificata in conditiile in care „accelerarea” maturitatii biologice si mintale a copiilor si adolescentilor, datorita mijloacelor tehnice de informare si culturalizare, este un fenomen aproape general in lumea contemporana, totusi ele sunt mentinute in sustinerea caracteristicilor aparte ale tinerilor din aceasta grupa de varsta. În plus, s-a recurs la argumente sociale si de politica penala. S-a aratat ca, din cauza complexitatii vietii sociale din statele care au atins un anumit grad de dezvoltare economica, integrarea in structurile sociale de munca necesita o prelungire a duratei scolarizarii si o perioada mai lunga de adaptare [19 I. Pitulescu, op. cit., p. 56].

Pe de alta parte, aplicarea unui regim sanctionator identic cu cel al adultului ar intrerupe pentru o durata mai mare continuarea acestui proces de formare, pregatire si integrare a „tanarului adult”, facilitand marginalizarea lui sociala post-penala si sporind dificultatile insertiei sale in viata activa.

În pofida acestor argumente aduse in favoarea includerii ”tinerilor adulti” in conceptul de „delincventa juvenila”, ne raliem conceptiei potrivit careia problema sistemului sanctionator penal distinct pentru „tinerii adulti” trebuie sa constituie obiectul unei cercetari stiintifice complexe, in care sa se analizeze contextul social, moral si economic dintr-o anumita tara si intr-o anumita perioada istorica. Înainte de toate este necesara o analiza a conceptului de „tanar adult” pentru a se preciza temeiurile de natura diferita care justifica folosirea acestui termen in cercetarea criminologica si in cercetarea criminologica din tara noastra.

Trecand peste aceste dezbateri cu privire la limita de varsta si la grupa de persoane inclusa in termenul de „juvenil”, in doctrina s-a sustinut opinia potrivit careia un minor poate fi considerat delincvent daca conduitele lui necesita masuri de supraveghere, daca se sustrage, in mod constant, controlului parental sau educational, daca isi abandoneaza caminul familial, daca nu mai frecventeaza, in mod regulat, scoala, daca actele sale incalca morala, sanatatea, bunastarea sa ori a altor persoane, daca violeaza legile penale etc. Desemnarea unui copil ca fiind delincvent – observa James Teele [20 J. Teele, Juvenile Delinquency. A reader, Itasca, Illinois, F.E. Peacock Publishers Inc., 1970, p.1, citat de F. Grecu, S.M. Radulescu, Delincventa juvenila in societatea contemporana. Studiu comparativ intre Statele Unite si Romania, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003, p. 31] – poate sa semnifice orice, de la o evaluare morala facuta de un parinte sau educator conduitelor unui copil si pana la judecarea oficiala a acestuia de catre un tribunal. Dintr-un anumit punct de vedere, delincventa juvenila, semnifica perceptia si definirea de catre parinti, educatori sau autoritati, a unei fapte comise de minori, ca avand un caracter delincvent.

1.2. Teorii si modele etiologice ale delincventei juvenile

Un rol principal in evaluarea stiintifica a fenomenului de delincventa juvenila il joaca analiza etiologica, ce implica studiul detaliat al caracteristicilor personalitatii in formare a adolescentului, al motivatiilor, nevoilor si aspiratiilor sale, al raporturilor cu educatorul, al ansamblului de elemente care pot explica particularitatile individuale ale tanarului si medierea pe care o ofera actului de transgresiune a normei, conditiile psihice interne si cele depinzand de structura mediului socio-cultural extern [21 S. M. Radulescu, D. Banciu, op. cit. p.52].

În stiinta contemporana analiza etiologica a fenomenului infractional in randul minorilor cunoaste doua orientari principale, cea psihologica si cea sociologica. Orientarea psihologica se concretizeaza, cel mai adesea, intr-o abordare individuala a comportamentului si particularitatilor psihice ale tanarului delincvent si incearca sa explice devianta penala ca rezultat al unor tulburari de comportament si personalitate, datorate incapacitatii de adaptare la exigentele normative. Cea dea doua orientare, cea sociologica, pune accentul pe conditiile si proprietatile mediului social si cultural, considerand fenomenul de delincventa juvenila ca un efect al conflictelor si contradictiilor existente in cadrul sistemului social [22 Ibidem].

Este de observat, insa, ca nici una din cele doua orientari nu este strict reductionista, adica nu se poate limita, in abordarile lor, exclusiv la factorii psihologici ori, respectiv, la cei sociali, deoarece sunt obligate sa faca apel la ambele categorii de factori, atat la cei de natura psihica, cat si la cei cu caracter social, datorita legaturilor reciproce dintre ei. Orientarea psihologica, de pilda, tinand seama de trasaturile de personalitate ale delincventului, nu poate sa nu le puna in relatie cu caracteristicile mediului familial si social care l-a format. La randul sau, orientarea sociologica, ocupandu-se cu prioritate de evidentierea particularitatilor mediului social, nu poate evita analiza modului de manifestare a personalitatii [23 Ibidem].

În decursul timpului au fost formulate numeroase teze sau teorii cu privire la etiologia delincventei juvenile, unele dintre ele fiind abandonate, iar altele fiind sustinute in continuare, dar toate cu un caracter relativ exclusivist, care pot fi subsumate uneia sau alteia dintre orientari. Astfel, unii autori au explicat – in mod exclusivist – conduita delincventa a minorilor prin intermediul familiilor dezorganizate din care provin acestia (familia incomplet unita sau nelegitima – concubinaj etc.); familia dezmembrata prin indepartarea unuia dintre soti – divort, anulare, parasire etc; familia tip „camin gol” – partenerii traiesc impreuna, insa cu intercomunicare si interrelationare minima, fara sa constituie, unul pentru celalalt, un suport emotional; familia in criza datorita unor cauze ce determina absenta temporara sau definitiva (permanenta) a unui dintre soti – deces, inchisoare, concentrare, razboi etc. În ultimul timp insa, un asemenea punct de vedere a fost depasit, considerandu-se ca, in cazul familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovata de aparitia conduitelor deviante, ci marile ei lipsuri: „carenta familiei, incapacitatea sa psihologica, pedagogica si morala” [24 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .361]. Aceeasi autori au mai argumentat delincventa juvenila si prin intermediul climatului familial conflictual (de la forme relativ mai simple, cum ar fi cearta, neintelegerea, contrazicerea ascutita, refuzul unor obligatii conjugale sau familiale etc. si ajungand la forme mai complexe, grave, spre exemplu, agresivitate fizica, alungarea de la domiciliu, existenta unor relatii adulterine etc.) si, mai ales, prin atitudinea parintilor fata de copiii lor (fie excesiv de permisiva – parintii protejeaza si menajeaza copilul intr-o maniera exagerata, pentru ei, copilul lor fiind idol, inger pur si inocent; fie exagerat de severa – cel mai adesea tatal, dar, uneori, chiar ambii parinti sunt agresivi, brutali, rigizi, amenintatori; fie de respingere ori de lipsa totala de supraveghere etc.).

Alti autori – la fel de exclusivisti – insista asupra conditiilor economice sau materiale precare, desi, realitatea arata ca delincventii minori provin si din mediile si familiile privilegiate, in mod cu totul paradoxal, „infractionalismul de necesitate” fiind tot mai mult inlocuit cu forma „infractionalismului de bunastare” [25 T. Bogdan, Introducere in psihologia juridica, Lit. invatamantului, Bucuresti, 1957, citat de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .349].

O alta teza care nu-si mai dovedeste utilitatea este cea care considera ca o mare parte din mass-media (filme politiste, unele programe de televiziune, romane politiste sau de aventuri etc.) ar fi in sine criminogene. Invaliditatea acestui punct de vedere provine din partea minorilor, care, desi „consuma” extrem de mult din aceste produse, nu ajung toti sa comita fapte antisociale. În urma analizei acestor opinii, T. Bogdan ajunge la concluzia ca filmele si romanele politiste „nu genereaza in sine, ci doar alimenteaza starea infractionala” [26 T. Bogdan, op. cit., p.113].

Tot mai multi autori tind sa acorde o importanta precumpanitoare carentelor educative care conduc la adoptarea comportamentului deviant. J. D. Lohman considera ca, sub aspect psihopedagogic, delincventul minor este acel nevarstnic ale carui necesitati biologice, afective, intelectuale, educative si sociale nu au fost satisfacute la timp si in mod corespunzator normele culturale existente [27 Lohman, D.J., Foreword, in vol. Delinquency Prevention, Editura W.E. Amos and C.F. Wenford, Pretince Hall, Englewood Cliff, New Jersey, 1967, citat de T. Bogdan, op. cit., p.112 ].

Alti autori considera necesar ca in definirea si explicarea cauzalitatii delincventei sa se porneasca de la conceptul de maturizare sociala. Din aceasta perspectiva, delincventul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala si cu dificultati de integrare sociala, care intra in conflict cu cerintele unui anumit sistem valorico – normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul nu reuseste sa-si ajusteze conduita in mod activ si dinamic la cerintele relatiilor interpersonale din mediul uman respectiv, datorita unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienta proceselor de asimilare a cerintelor si normelor mediului socio-cultural si a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduita acceptabile din punct de vedere social-juridic [28 V. Preda, Profilaxia delincventei si reintegrarea sociala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p.8].

Nu in cele din urma, delincventa juvenila mai este explicata de catre unii autori prin teoria disocialitatii, care pune accentul pe mai multi factori psihosociali, si anume: neacceptarea colectivitatii, falsa perceptie sociala a celor din jur, lipsa aprofundarii si evaluarii adecvate a consecintelor actelor comise etc. [29 R. Mucchielli, Comment ils deviennent déliquants Éditions sociale francaises, Paris, 1965, citat de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .350]

În pofida acestor teorii si a multor altora, insa, nici una dintre ele nu poate explica – prin mijlocirea factorului, in general, unic pe care il promoveaza – comportamentul delincvent al minorului.

În realitate, factorii implicati in determinarea delincventei juvenile sunt multipli si literatura de specialitate ii imparte in doua mari categorii: a) factorii interni, individuali si b) factori externi, sociali. În prima categorie se includ: particularitatile si structura neuro-psihica, particularitati ale personalitatii in formare si care s-au constituit sub influenta unor factori externi, mai ales a celor familiali. În a doua categorie, mai importanti sunt factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi si educationali din cadrul microgrupurilor sau macrogrupurilor umane in care trebuie sa se integreze treptat, copilul si tanarul, incepand cu familia [30 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op. cit., p .351].

Orice incercare de exagerare a rolului factorilor interni sau a celor externi risca sa nu fie validata de practica. Daca psihologii pun accentul mai mult pe particularitatile psihice in adaptarea minorului la mediu, sociologii acorda un rol determinant factorilor socio-culturali, precum si conditiilor vietii sociale, in general. Nu este posibil, asadar, in ciuda incercarilor celor doua categorii de cercetatori, psihologi si sociologi, ca intre aceste doua categorii de factori sa se determine – ca regula generala – preponderenta uneia sau alteia in geneza delincventei juvenile. Mai aproape de realitate pare a fi punctul de vedere potrivit caruia delincventa juvenila este rezultatul unui numar mare si variat de factori, fara a se putea izola sau exagera aprioric rolul vreunuia dintre ei, inclinarea spre devianta si adoptarea unor conduite infractionale rezultand, in fiecare caz in parte, nu prin incercarea de combinare mai mult prin insumare factoriala, ci din „intalnirea” specifica a celor doua categorii de factori (a diferitilor factori) pentru cazul respectiv.

În literatura de specialitate sunt tratati cu precadere, factorii neuro-psihici, in categoria carora sunt inclusi urmatorii:

a) disfunctii cerebrale, relevate prin EEG, evidentiaza anomalii ale traseelor bioelectrice cerebrale;

b) deficiente intelectuale(capacitatile intelectuale reduse) pot impiedica pe minor in anticiparea consecintelor si implicatiilor actiunilor intreprinse;